Mariana Cristescu – Dor de albastru…

Mariana CristescuTrec anii pe neobservate, brăzdându-ne chipurile şi colbuindu-ne tâmplele cu tristeţi, şi mi-e din ce în ce mai dor de Maestrul, de Omul, de Prietenul generaţiei mele „în blugi”, mi-e dor de Poetul frumos la chip şi la suflet, de voinicul cu ochi minunaţi, albaştri, în care aduna şi fulgere, şi stele, de glasul lui reverberând incantaţii magice din adâncuri de vremi.
Mi-e dor de Omul Liber, care-şi declara şi clama, cu patimă, şi cu glas înalt, trăirile, ca un bărbat adevărat ce se afla, reînvăţându-ne lecţia despre demnitatea şi frumuseţea sentimentelor mari, profunde şi definitive, singurele care ne aşază alături de zei, dând consistenţă visului şi motivaţie existenţei noastre diurne.
Mi-e dor de înaltul dureros al iubirilor sale totale, până la scrum mistuindu-se pe pragul speranţelor cel mai adesea ucise: „În noaptea despărţirii dintre noi/ >>>

Reclame