George Petrovai: Frumosul – cauza şi scopul existenţei pilduitoare

În romanul Mizerabilii, Victor Hugo este de părere cum că “Frumosul este la fel de necesar ca şi utilul. Ba chiar mai mult!” Dar cel mai mult frumosul artistic te învăluie şi te înaripeaza atunci când asculţi muzica lui Mozart, căci muzica mozartiană întruchipează sublimul, adică fragmentul interminabil al gingăşiei şi armoniei divine (armonia, susţine Balzac, este “poezia infinitului”), după coborârea lor la nivel uman. Şi atunci nu poţi să nu le dai dreptate acelor aleşi care susţin că muzica este cea mai pură dintre arte…
Prin urmare, viaţa omului ar deveni cu mult mai grea în absenţa frumosului, care necontenit i se revelează şi-l încântă cu infinitele lui nuanţe: de la gingăşia florilor, ciripitul păsărelelor şi gânguritul copilaşului, până la măreţia etern neliniştită a mării, la grandoarea ameţitoare a piscurilor şi la sublimul adâncurilor înstelate ale cerului de vară. Fără frumuseţe poate că viaţa ar deveni chiar un nonsens. Nici nu e cu putinţă altminteri, dacă avem în vedere faptul că frumosul, dimpreună cu binele, adevărul, dreptatea, libertatea şi sacrul reprezintă coordonatele fundamentale pe care se mişcă existenţa umană cu vocaţia atotumanului, ipostaziată în demnitate şi nobleţe sufletească.

>>>

Reclame

Constantin Enianu – Arta ca mântuire (Vincent van Gogh)

Printre multe alte exemple de genii, cărora le este atribuit dictonul „nullum magnum ingenium, sine quadam dementia“, un exemplu de artist frământat, de geniu nebun, îl avem şi pe Vincent van Gogh. Dar nu pentru că şi-a tăiat o bucată din lobul urechii stângi, în ajunul Crăciunului anului 1888, stânjenind „normalitatea“ lumii în care se născuse, ci pentru că nu suporta orbismul omului în faţa aurului generozităţii.

Criticii de artă din vremea lui Van Gogh s-au întrebat retoric, cum de putea un asemenea om să creeze asemenea capodopere ? Pentru că, ceea ce unii numeau „nebunie“, Vincent numea „iluminare“, printr-o nouă viziune asupra artei, printr-o revelaţie a raiului teluric. Aurul holdelor creştea din pământ, nu din cer. Pentru această optică, Van Gogh se considera un profet, dar şi un gânditor. Gândurile, care îi curgeau în fluvii de cuvinte, le depăna pe scrisori către fratele său, adevăratul Van Gogh fiind găsit în scrisori. În ele se pot vedea inteligenţa sa fierbinte şi facultatea de observator al lucrurilor profunde: „Dragă Theo, ce frumos e Shakespeare ! Limba şi stilul lui debordează de savoare şi încântare !“. Astfel facem cunoştinţă cu celălalt Van Gogh, nu o creatură instinctuală, ci un şoarece de bibliotecă. „I-am citit atent pe Victor Hugo, pe Dickens şi Escalus, şi alţi câţiva maeştri minori.“ Iată genul înfricoşător care îţi vorbeşte tot timpul despre George Eliott şi Dickens, până când nu ştii cum să-l eviţi: „Ştii că Fabricius şi Beda fac parte dintre maeştrii minori, nu ?“ Ne putem întreba şi noi cine sunt aceştia ?! >>>

Le retour à Saint Gervais

Traduit par Prof. Carmen Margan

“Toutes les choses pleines de souvenirs dégagent un rêve qui nous enivre et nous fait flâner longtemps…” (Victor Hugo)

Le rêve américain de Dumitru Sinu est devenu réalité plusieurs années après son départ de Roumanie. De longs pèlerinages, en commençant par les camps des réfugiés de Yougoslavie et d’Italie, ensuite l’aventure française, qui a eu son impact le plus puissant, le Canada avec ses leçons de vie et ensuite les États-Unis ont réuni dans son âme des souvenirs que les ailes du temps n’ont jamais réussi à effacer. Il raconte tous ces souvenirs avec plaisir si on a l’occasion de lui en parler. Moi, chaque fois que j’ai eu le privilège de l’écouter, j’ai eu le sentiment d’être le spectateur fidèle en train de regarder un feuilleton inédit, le feuilleton d’une vie tumultueuse où la réalité, l’aventure et l’esprit s’harmonisaient parfaitement. >>>

Iulia Hașdeu- Românce care ne fac cinste

Iulia Hasdeu (n. 2/14 noiembrie 1869, Bucureşti – d. 17/29 septembrie 1888, Bucureşti). Poetă, prima româncă studentă la Sorbona. Fiica lui Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838–1907), filolog, lingvist, scriitor şi istoric, şi a Iuliei (născută Faliciu), a fost un copil supradotat. La vârsta preşcolară ştia să scrie şi să citească, la 6 ani şi 7 luni a scris un roman despre viaţa şi faptele lui Mihai Viteazul, la 8 ani a absolvit şcoala primară, cunoscând deja limbile franceză, engleză şi germană, iar la 11 ani  clasele gimnaziale, cu premiul întâi, la „Sfântul Sava”, studiind în paralel muzica la Conservator, secţiile de pian şi canto, şi desenul şi pictura cu C. I. Stăncescu. În septembrie 1881, însoţită de mama sa, pleacă să studieze la Paris, fiind înscrisă la Colegiul «Sévigné», unde obţine bacalaureatul >>>

Vavila Popovici- Vremea orgoliilor

                 Orgoliul se află în noi ca o forță a răului. – Victor Hugo

De multe ori se identifică orgoliul cu mândria și este bine de separat acești doi termeni. Orgoliul este definit conform Dicționarului: „Părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială; îngâmfare, vanitate, suficiență, trufie.” Între orgoliu şi mândrie este uneori greu de stabilit graniţa și totuși ele diferă, orgoliul fiind un defect, iar mândria putând fi o calitate.
Orgolios este cel ce se încăpățânează să aibă dreptate, dorește să obţină puterea, se crede om performant, se laudă sau cerșește laude, este egocentric, egoist şi fără credinţă în Dumnezeu. Orgoliosul e cel care se cunoaște cel mai puțin pe sine și îi place compania oamenilor care îl flatează. Nu suportă să fie contrazis. E atât de plin de el, încât orice tentativă de a-l lămuri într-o problemă, va fi sortită eșecului. Cunoaște sau nu cunoaște, el crede că știe totul, răspunsul lui va fi întotdeauna: „Știu!”. >>>