Constantin Enianu – versuri

con-summum

să fiu modernist sau postmodernist
şi prefixe de soi să invoc în creaţii
ca timpul meu să dispară simplist
cu lumea avidă de alte situaţii
epifenomene prin retine pătrund
adânc în suflet să discearnă abis
de-nţelesuri cu sonuri pe prund
liniştind vreun visat paradis
căci clarul e o formă-n reformă
lejer să se plimbe prin viaţă
viclenia raţiunii transformă
arta în economie de piaţă
sunt realist sau suprarealist
şi mă consum ca un artist >>>

Reclame

Petruş Andrei: „Ion Coman sau mitul Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ” – Alexandru Lazăr

Petrus AndreiÎn urmă cu trei săptămâni, pe 9 martie 2013, am avut deosebita plăcere şi rara emoţie de a-mi întâlni prin Bucureşti anii adolescenţei mele în persoanele distinsei şi frumoasei doamne Rodica (Covrig) Lazăr şi a actorului  şi profesorului universitar dr. Alexandru Lazăr: doamna Rodica, fostă colegă de liceu la Colegiul Naţional ,,Petru Rareş”, o frumuseţe blondă cu cosiţe, o dantescă ,,donna angelicata”, precum va fi fost iubirea adolescentină eminesciană şi domnul Alexandru Lazăr, tânăr actor la ,,Teatrul Tineretului” de curând înfiinţat, sub direcţia lui Ion Coman.

După schimbul de emoţii, a urmat schimbul de cărţi: eu le-am dăruit amabilelor şi ospitalierilor gazde ,,101 sonete” ( Editura ,,Sfera”, Bârlad, 2007) şi ,,Fântâna şi izvorul” (aceeaşi editură, 2012) iar domnul profesor universitar dr. Alexandru Lazăr mi-a oferit cartea ,,Ion Coman sau mitul Teatrului Tineretului” (Editura ,,Nona”, Piatra Neamţ, 2003). >>>

Dor de Eminescu, de Adrian Păunescu

Intr-o lume relativa
Ce-a facut si-a desfacut
Eminescu-i remuscarea
Dorului de absolut
Daca unu si cu unu
Nu mai vor sa faca doi
Eminescu este chipul
Infinitului din noi >>>

Nicolae Labiş – moartea căprioarei

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

 

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea. >>>

Ion Ionescu-Bucovu – Nebunul din vis

Copilăria e un tărâm al visului.

Eram cam de cinci ani,un copil mic și fricos; mergeam adesea prin pădurea Piscului cu cei de seama mea să culegem flori sau să explorăm acel tărâm necunoscut al codrului care-ți dă sentimentul că te afli într-o altă lume. Mă duceam adesea și cu vitele la păscut și intram în adâncul pădurii singur, având grijă de doi boi și o vacă ce era cam plimbăreață  și căreia nu prea-i ardea de păscut. În acele clipe gândurile mele zburau aiurea la fel de fel de fantezii, unele mai năstrușnice decât altele. În pădure mișună fel de fel de vietăți; prin frunzele uscate sunt mușuroaie de furnici, șopârle, șerpi, fel de fel de gândaci, cu coarne, >>>

Mariana Cristescu – O carte şi un autor „despre care nu se va vorbi” ?

De la bun început, precizez că rândurile următoare nu sunt o cronică, ci un simplu semnal de carte. De carte excepţională!
Nu foarte recent, dar nici foarte demult, a văzut lumina tiparului, la Editura Semne, sub auspiciile Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni (preşedinte prof.dr.Victor Crăciun, care semnează şi Postfaţa), volumul „România moluscă” – Douăsprezece discursuri publice despre starea naţiunii, autor fiind generalul (r) Mircea Chelaru, una dintre cele mai interesante şi controversate personalităţi ale prezentului.
Într-o lume a totalei degringolade a societăţii româneşti, a convenienţelor ipocrite dictate de interese mercantile şi/sau politice, a alunecării individului sub pragul acceptat al condiţiei bipedei sensibile şi la altceva decât la clinchetul >>>

Tatiana Stepa – remember

Cântec pentru prieteni

Vă las toate ce-au fost bune,
Dar şi cele ce n-au fost,
Vă las tot ce nu pot spune,
Nu mai are nici un rost.

Vă las dragostea pierdută
Şi tot chinul de apoi,
Gura mea nu mai sărută, >>>

Aurel Dumitraşcu – Un jurnal postum

Aurel Dumitraşcu nu încetează a ne face surprize la peste două decenii de la prematura-i stingere din viaţă. Osîrdia exemplară a unui prieten apropiat, nu foarte des întîlnită în lumea noastră literară, marcată de egocentrisme şi impulsuri pizmaşe, Adrian Alui Gheorghe, dă acum la iveală un masiv jurnal al său, în două tomuri, alcătuind atît oglinda în care poetul s-a privit în perioada 1982-1990, cît şi o imagine a epocii care l-a cuprins, de nenumărate ori ultragiindu-l, amărîndu-i zilele. E un soi de cursă contra cronometru cu anomaliile răstimpului totalitar, o cursă teribilă despre care s-ar putea afirma că i-a reprezentat destinul. Fiinţă fragilă, vulnerabilă, Aurel Dumitraşcu resimţea o stringentă nevoie de libertate precum de văzduh, dar nedispunînd de ea, s-a retranşat într-o bulimie a lecturilor şi într-un scris frenetic, id est într-o libertate lăuntrică, inviolabilă. Libertatea >>>

Alexandru Priboieni – poezie

poet, Bucureşti

Pentru dragoste 

Pentru dragostea ei, pentru clipa divină

Sufăr şi ard. >>>

poezie dedicată mamei – Eminescu, Steriade, Crainic, Militaru, Vieru, Labiş, Mateevici, Vavila Popovici

Mihai Eminescu

O, mamă…

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;

Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă si de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngâna glasul tau…
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Când voi muri, iubito, la crestet sa nu-mi plângi;
Din teiul sfânt si dulce o ramura sa frângi,
La capul meu cu grija tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei sa cada a ochilor tai stropi;
Simti-o-voi o data umbrind mormântul meu…
Mereu va creste umbra-i, eu voi dormi mereu.

Iar daca împreuna va fi ca sa murim,
Sa nu ne duca-n triste zidiri de tintirim,
Mormântul sa ni-l sape la margine de râu,
Ne puna-n încaperea aceluiasi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu…
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.

MIHAIL  STERIADE

O, mamă!

Îmi vin în minte cântecele simple
Cântate pe cerdac pe când eram copil.
Pe cer mai erau stele, în inimă o rugă,
Si mai presus de toate aproape îmi erai,

O, Mamă! De ce-am plecat pe drumuri necunoscute, lungi,
Împins de-un dor de ducă în dorul de-a găsi
O dragoste mai ‘nalta de ţară şi de-ai mei,
Fiind aşa departe ?

Ah, cântecul mă-nchide în el până-n adânc,
Cum te-a închis pământul! …
În ţara-aceasta rece, sub cerul neprivit,
Streine-mi sunt de-a valma visările ce mint,

Aducerile-aminte şi poate şi-acest cânt
Ce sufletu-mi răneşte,
Când doar părerile de rău
De-mi mai vorbesc pe româneşte …

  

Nichifor Crainic

MAMĂ DE DEPARTE

Lângă lacul larg-înfiorat şi pal,
Te-am văzut în toamnă rămânând pe mal,
Profilată trist pe cerul sângeriu,
Printre foi căzute prea de timpuriu,
Cu năframa-n care căutai să-ngropi
Sfâşiatul suflet risipit în stropi,
Mamă de departe.
Şi de-atunci mereu
Lacrimile tale cad în gândul meu:
Frunze veştejite peste lacul pal
Turburându-i veşnic sfărâmatul val.

            

   VASILE MILITARU (n. 19 septembrie 1885, Dobreni, Giurgiu – d. 8 iulie 1959, închisoarea Ocnele Mari) a fost un poet şi scriitor român naţionalist, fost deţinut politic sub regimul comunist

MAMA

A venit aseară mama, din sătucu-i de departe,
Să mai vadă pe fecioru-i, astăzi “domn cu mulă. carte”!
A bătut sfios la uşă, grabnic i-am ieşit în prag;
Ni s-a umezit privirea de iubire şi de drag;
Sărutandu-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept, duioasă,
Şi-ntrebând-o câte toate, am intrat apoi în casă.
Inăuntrul casei mele, -cătă brumă-am adunat,
Dă prilej bietei bătrâne să se creadă-ntr-un palat:
Nu-ndrăzneşte nici să intre, cu opincile-n picioare,
Şi cu multă grijă calcă doar pe-alături de covoare.
Eu o-ndemn să nu ia seama şi să calce drept, în lege,
Că doar e la fii-su-n casă, nu e-n casa vreunui rege,
Şi de-abia o fac să şadă pe-un divan cu scoarţă nouă…
-”Mi-era dor de tine, maică…Ţi-am adus vreo zece ouă,
Niţel unt, iar colea-n traistă nişte nuci, vreo două sute…”
Şi, cu ochii plini de lacrimi, prinde iar să mă sărute:
-”Poate mor, că sunt bătrâna şi-a prins dorul să mă-ndrume
Să mai vad o dată, maică, ce mi-e azi mai drag pe lume!
Caierul mi-i pe sfîrşite…mâine poate-şi curma firul
Şi-ntre patru blăni de scînduri să mă cheme cimitirul…
Jale mi-e de voi, mămucă, dar visez, chiar şi deşteaptă,
Cum, pe-o margine de groapă, bietul taică-tu m-aşteaptă…
Tu, odorul mamii, in urma sa te-aduni cu fratii-acasa
Şi să-mparţi agoniseala de pe urma lui rămasă:
Lui Codin să-i dai pămîntul de la moară şi cu via;
Vaca şi-un pogon de luncă, maică, sa le ia Maria;
Lui Mitruş să-i dai zăvoiul de răchiţi dintre pîraie;
Carul, boii şi cu plugul să le dai lui Nicolae,
Iară tu, ca mai cu stare decât fraţii zişi pe nume,
Să iei casa-n care ţie ţi-a fost dat să vii pe lume…
Când şi când, în miezul verii sau de Paşti, să vadă satul
Cum îmi vine ca-n toţi anii, la căsuţa mea băiatul
Şi-având tihna şi odihna, la venire sau plecare,
S-aprinzi şi la groapa maichii câte-un pai de lumânare!…
A tăcut apoi bătrâna şi-a plâns mult, cu lacrimi grele,
Ce curgându-i lin în poala, se-ntâlneau cu ale mele.

 
 
 
 

Grigore  Vieru

MI-E DOR DE TINE MAMA

Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o sama,
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor de tine, mama.

Măicuța mea: gradina
Cu flori, cu nuci si mere,
A ochilor lumina,
Văzduhul gurii mele!

Măicuțo, tu: vecie,
Nemuritoare carte
De dor si omenie
Si cântec fără moarte!

Vânt hulpav pom cuprinde
Si frunza o destrăma.
Mi-e dor de-a tale brațe,
Mi-e dor de tine, mama.

Tot casca leul iernii
Cu vifore în coama.
Mi-e dor de vorba-ti calda,
Mi-e dor de tine, mama.

O stea mi-atinge faţa
Ori poate-a ta năframa.
Sunt alb, bătrân aproape,
Mi-e dor de tine, mama.

Chipul tău, mamă

Chipul tău, mamă,
Ca o mie
De privighetori rănite,
Ochii tăi
În care s-au întâmplat
Toate
Câte se pot întâmpla
Pe lume!
Lacrima ta:
Diamant ce taie-n două
Oglinda zilei.
Nedespărţită de cer
Ca apa de uscat,
Locuieşti o casă
Cu două ferestre:
Una ce dă spre viaţă,
Alta cu faţa spre moarte,
La fel de limpezi amândouă.
O, mamă,
Spre mine mâinile-ţi întinde:
Spre cel
Care cu dor te-aşteaptă,
Şi ţie apropiindu-mă,
Apropie-mă liniştii ce eşti.
Acum şi-ntotdeauna.

  

Nicolae Labis

Scrisoare mamei

În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneş,
Izvoarele îngheaţă în clinchete subţiri,
Şi caprele de munte nervoase prin poiene-şi
Urmează-n taină calea iernaticei iubiri.

Cred că pe masă vinul aşteaptă-n adormire –
E vinul roş din care pe-atunci n-ai vrut să-mi dai,
În vremurile-acelea săpate-n amintire
C-o mamă grijulie şi-un băieţel bălai.

Oh, lumea cenuşie cum se spărgea deodată
Şi năvălea într-însa al datinei popor! –
Strălucitoare capre cu lâna colorată
Şi toboşari de basme săltând într-un picior.

Şi feţi-frumoşi cu stele de-oglinzi din tălpi în creştet,
Şi draci blajini, tot focul punându-şi-l în joc,
Şi ursul cu dairaua purtând cojocul veşted,
Şi dorul de pădure purtându-l în cojoc.

Sau clopoţeii molcomi cernuţi pe-ntreaga vale,
Care-aduceau colinde la noi în lung convoi,
Când ascultam la geamuri şi palma dumitale
Îmi mângâia obrajii îmbujoraţi şi moi.

Azi e la fel, şi vinul aşteaptă-n adormire;
M-aştepţi cu vinul roşu, voioasă să mi-l dai,
Dar sunt acum departe, privind în amintire
O mamă grijulie şi-un băieţel bălai.

  
 

Vavila Popovici

Dragoste de mamă

Bucură-te că mă ai,
Că-ţi sunt încă mamă!
Bucură-te de încrederea şi sfatul pe care ţi-l pot da
Şi nu uita: o mamă ştie întotdeauna să asculte,
Să dojenească şi să ierte.
Ochii mamei privesc numai cu dragoste. 
Copilul meu, ascultă poveşti adevărate:
…cum înveleam cu grijă, în timpul somnului,
Trupul mic, descoperit,
Cum vegheam, uneori, nopţi întregi asupră-ţi,
Cum trezeam îngerii din somn
Şi-i rugam să-ntindă aripile lor ocrotitoare…
Copilul meu, bucură-te că mă ai, 
Că-ţi sunt încă mamă!
Şi lasă-mă să-ţi mângâi obrajii, să-ţi sărut fruntea,
Să te binecuvântez.

 
 

Alexei Mateevici

Mama

Te-am zămislit eu cu iubire,
Cu drag în mine te-am purtat
Şi de la Domnul fericire
Eu cu plânsoare ţi-am rugat.

Sub inima tremurătoare
Păzit-am micul copilaş,
Şi dragostea mea arzătoare
Ţi-a fost de strajă şi sălaş.

Şoptit-am rugăciuni smerite
Şi cu plânsoare m-am rugat,
Să-ţi fie zilele scutite
De nenoroc şi de păcat.

Şi-ai fost cu firea părintească,
Cu duhul părintesc senin,
Cu-nţelepciunea ta firească
Copil cuminte şi blajin.

Şi când în floarea tinereţii
Venit-a vestea războirii,
Tu jertfa sfântă a vieţii
Ţi-ai dat-o cetelor oştirii.

Şi-n bătălia cea aprinsă
Sărit-ai plin de vitejie
La moarte, ca la stea nestinsă,
Ai năzuit cu bucurie.

Acum la vatra ta străbună
Încet eu numele-ţi şoptesc,
Din lacrimi ţi-mpletesc cunună,
Dar moartea ţi-o blagoslovesc.

 

boris Boris David

Nu e-n lumea asta…

Nu e-n lumea asta, zâmbet ca al mamei,
Nu e strălucire, ca în ochii ei;
Nu pot da uitării, chipu-i de icoană,
Şi nici clipa-n care, a plecat spre Zei.

Zile trec în fugă, neputând să şteargă,
Lacrimile-i calde, ce au curs adesea
Anii de băjenii, fără de hotare,
O înalţă şi mai, într-un neam ales.

Nu e-n lumea asta şi nici nu va fi mai,
O fiinţă-n care să-i văd chipul ei
Va rămâne veşnic, o făptură sacră,
Ce-a dus crucea vieţi-n anii cei mai grei.

Nu pot da uitării, chipu-i de icoană,
Şi nici clipa-n care, a plecat spre Zei…
                                                               (Bucureşti 4 oct. 1994)

emilia tutuianu

Emilia Dospinescu Ţuţuianu

Iubire

Ţi-e faţa brăzdată,
de şanţurile durerii.
Ţi-e părul albit,
de povara anilor.
Ţi-s buzele subţiri,
de mânia tăcerii.
Ţi-s ochii adânci,
de mulţimea dorurilor.
Dar sufletul ţi-e plin,
de harul Iubirii,
revărsat asupra Tuturor…

Victor Sterom – poezie

poet, critic literar, Ploieşti

 Ger până la sânge
Un platou de zăpadă
şi-o puşcă de vânătoare
ger până la sânge
numai acolo
în sămânţa încheieturilor
de stânci >>>