Eugen Evu – Maria Diana Popescu gândeşte poetic şi enunţă filosofic

             Maria Diana Popescu a debutat cu poeme, în 2002, cu o splendidă carte al cărei simplu titlu te face să tresari: „Lumea dintre gânduri”. Gândul-cogito-ul Mariei Diana Popescu – inteligenţă manifestă în dimensiunea cea mai vibratorie a poetului – este cel ce se auto-explorează în estetic, cu inconfundabil tonus propriu, în următoarele-i cărţi: „Trecutul din clipă”, „Urma de stea”, „Atingerea de înger”, „Vechimea veşniciei”, (titlu-sofism), „Cursuri de şantaj” (ascuţime civic-polemică), „Cai crucificaţi la simpozioane” (superb oximoronic recurs la un Delacroix – Dali , dadaist-paranoic), „Imperfectul perfect”, „Restul este legendă”. Parantezele mele sunt doar nuanţate atingeri la un dat-posibil trend oximoronic al acestei poetese-surpriză. Aş zice că este ceva din viitorul precipitat al liricii româneşti, iar poeta aceasta este una dintre zveltele prefigurări ale unei altfel-de-poezii: >>>

Reclame

Cel care a mutat pământul în cer, Grigore Vieru

Ziua de azi incepe cu “era”… poetul Grigore Vieru. ESTE… Grigore Vieru este un poet unic dotat, cu un soi de fragilitate asemanator cu cel al firului de iarba care i-a vulnerabilizat fiinta pana-n moarte. Memoria colectiva-l pastreaza ca pe un poet cu un cuget tare, dar “sangerand” pentru Basarabia. 

,,Era poetul Grigore Vieru, cunoscut şi necunoscut, ce purta sfinţenia fiinţei, a obârşiei, a casei, a locului şi cuprindea misterul fiinţei, obârşiei, casei, locului în metafora verdelui ce ne vede. În arbore, pasăre, iarbă, sămânţă, sare, dimineaţă, creangă de măr erau, mereu, şi ochii lui Dumnezeu, ca toate celelalte să caute dezbrăcarea de noapte. Astfel, cum scria Marin Sorescu, într-o prefaţă, Grigore Vieru umbla pe muchea muntelui din cuvinte, nepedepsit cu prăbuşit”. (Valentin Marica) >>>

Alex Ștefănescu – Poezia dată în dar

IONITA-Daniel-TESTAMENTA trecut vremea când o antologie era expresia dorinţei unui cititor pasionat (eventual profesionist) de a da şi altora ocazia de a citi poeziile care l-au încântat pe el. Acum o antologie se alcătuieşte din ambiţia unui critic literar de a se prezenta în faţa opiniei publice ca o instanţă supremă sau din nerăbdarea unei noi generaţii de poeţi de a se impune, după înlăturarea necruţătoare a celei dinainte. Ceva din farmecul culegerilor, crestomaţiilor, florilegiilor de altădată s-a pierdut. Aproape că-mi vine să mă adresez, copleşit de nostalgie ca Eminescu în Epigonii, predecesorilor noştri: „Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri;/ Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri”. >>>