Emilia Ţuţuianu – Floare de lotus

16După ce a privit fără întristare componentele acestei vieţi: soarele, stelele, apa, nourii…Ioana Viviana Michiu părăsindu-le a plecat „acolo în punctul fericit”, chiar dacă le iubea cu întreaga-i fiinţă…
Pe acestea le-a văzut, le-a simţit, le-a trăit, în puţina-i călătorie a paşilor săi telurici!
Visele, idealurile s-au întrerupt asemenea mersului pe valuri…Dar a făcut în aşa fel încât, viaţa sa, chiar dacă nu a avut o prea mare durată, să aibă în urma ei neuitarea…
Măsurându-şi existenţa prin luptă, muncă, cunoaştere şi perfecţiune Ioana Viviana Michiu şi-a format o concepţie justă despre ea, nelăsându-se tulburată de contraziceri şi vicisitudini. >>>

Constantin Enianu – versuri

fabrica de visuri

                           gândind la A. Malraux
e tutelară mintea în lumină
semănând c-o fabrică de visuri
ea în miezul lumii se alină
cu forme farmec şi abisuri
prin afirmări negări ce curg
consult un presupus sublim
profet vizionar sau demiurg >>>

MAria RUgină – Tema mea ,,cea de toate zilele”

Mă simt ca la-nceput de mit, când toate tind spre separare,
Iar Firea – încă nefiindă – schițează semne de-ntrebare:
De ce să mă fărâmițez, sa fiu ceva sau altceva,
Dacă Nefirea e stăpână și are Tot, fără să dea?

Oare-acceptând alternativa mai poți să te unești cu tine
Sau vei rămâne pe vecie o parte Rău și-o parte Bine?
De ce-aș schimba liniștea oarbă pe o frântură de lumină,
Doar ca să văd Viul din mine, care-n derută se înclină? >>>

MAria RUgină – Neajungerea de sine

Poposind, într-un târziu, pe o margine de sine
Și privind cu luare-aminte cum ard visele din jur,
Văd o floare alintată de un zumzet de albine.
Ce fac eu când mănânc miere, dulce clipa lor o fur?
 
Atingând o stea deschisă, o simt rece, dar vibrând.
Încercând s-o încălzesc, văd că nu se poate lua.
Strâng în palmă, cu răbdare, foc de mine și de gând…
Ea mă-ntreabă zâmbitoare: ,,Vrei un strop din raza mea?” >>>

Denisa Lepădatu – proză scurtă

Denisa LepadatuÎmi place să scriu

 Îmi place să scriu, să le fac surprize oamenilor pe care-i iubesc şi care mă iubesc… Aş vrea ca toată lumea să aibă în fiecare zi o bucurie, să ştie că viaţa este minunată atunci când eşti înconjurat de oameni cu suflet bun şi frumos. Aş mai vrea ca tristeţea, văzând atâta fericire în jur, să nu-şi mai găsească loc aici, pe pământ, şi să plece într-un loc de unde nu se mai poată întoarce.

Într-o zi, când voi fi mai mare, voi scrie despre lumea aceasta frumoasă în care trăiesc acum, despre prietenii mei minunaţi, care mă învelesc în fiecare seară cu dragostea lor şi în fiecare zi îmi zâmbesc, făcându-mă să zbor! >>>

Petruş Andrei – Fântâna şi izvorul

Acum câteva zile, în acest spaţiu (Biblioteca judeţeană, n.n.) şi cu o ocazie asemenea celei de azi, cineva îmi lăsa – inscripţie pe o carte – o simpatie şi o prietenie venite din fântâna şi izvorul Baaadului.

        Drumurile mele nu prea se întâlniseră cu steaua poetului ce-şi căta rugăciune la izvoarele luminii. Cred că ne cunoaştem dintr-un vis ori dintr-o poveste în care floarea neuitării şi cântecul nopţii au nins în creangă, jinduind o oră de iubire. >>>

Iulia Roger Barcaroiu – Plecarea de tot

     Vara se dezintegrează sub o căldură incredibilă. Cerul alb dezveleşte infinitul şi un miros vag, de putrefacţie, înmoaie aerul. Din departare răzbate cu greu zgomotul străzii, sechestrat de nemişcarea fosforescentă a arşiţei. Clădirile işi unduiesc conturul sub aerul uscat care se ridică din pământ. Ceva, poate presiunea marilor furtuni, electrizează obiectele.

    Îndepărtez uşor jaluzelele şi privesc spre una din curţile interioare ale spitalului. Oboseala imi măreşte ochii. Îmi ia ceva timp ca să o văd; este foarte curată dar stearpă. Zace sub soare, goală, fără bănci, fără scări, fără măcar o umbră peste ea, aproape obscenă. Apoi, totul se schimbă. Simt, mai mult decăt aud, cum treptele se numără sub paşii doctorului. Mă îndrept spre el şi îmi ţintuiesc privirea undeva spre umărul lui drept; are halatul rupt sau poate ars cu ţigara. Si brusc, imi apare din nou spaima. Totul meu, dar totul, depinde de el. Are buzele subţiri şi imi vorbeşte cu prea multă blândeţe. Ştiu ce înseamnă: >>>

Luminiţa Amarie – versuri

De ce te-oi fi iubind

De ce te-oi fi iubind bărbat închipuit
De unde să te iau când sufletul îmi plânge
Pe tine te aștept și anii mi-au murit
Nu te-am putut avea dar mi te plimbi prin sânge >>>

Emilia Ţuţuianu: Agapia – Lumina din adânc

Sanctuar al iubirii…Locul care te ridică în spaţiile cele mai înalte ale fiinţei tale, înlăturând zgura ce împiedică zborul spre iubire. Agapia trage o perdea impenetrabilă peste fiinţa noastră, care se răzvrăteşte dar şi se supune timpului în egală măsură.Înconjurată de păduri seculare, cu munţi bătrâni şi singuratici, Agapia mărturiseşte un sentiment mai cuprinzător al timpului. Trăirile sufleteşti se distilează în bogăţia sacră a efluviilor ce se revarsă asupra naturii înconjurătoare.

O, cum mai strigă, în cugetul omului, natura aici…! Ce tainic se simt legăturile între toate cele create de Dumnezeu, cum se răspândeşte în jur, plecând din fiinţa ei, acea linişte adâncă, cu iz de împăcare şi de iubire a toată lumea! >>>

Strămoşul domnului Paleologu

O carte editata si raseditata este „Bunul simt ca paradox“ a celui mai dezinvolt, sigur si aristocratic eseist român: Alexandru Paleologu. N-am idee a câta editie este aceasta de la Polirom din 2011, în cei 39 de ani de la prima ei aparitie (1972). Primele doua însusiri din prima propozitie, „dezinvolt si sigur“, îi sunt atribuite „Conului Alecu“, chiar din titlu, de catre Sorin Lavric, probabil cel mai subtil lector si analist al cartilor atipice din literatura contemporana: al celor cu o „filozofie“ implicita ori la vedere. „Aristocrat“ care „nu-si supravegheaza gesturile, pastrându-si decenta chiar în situatii care tradeaza o crasa dovada de badaranie“, „nobil“, caruia „îi sta bine oricum, chiar în posturi care, pentru altii, >>>

Ben Todică- Între două lumi (II)

Literatura ca instrument

 Muzica se pare e cea mai perfectă formă de comunicare. Atunci când scriu e bine să nu uit această dezvăluire. Animalele şi chiar plantele sunt atrase de culoarea sunetului. Dacă extratereştrii ar veni să ne cunoască, sau să ne vaporizeze, i-aş întâmpina mai degrabă cu o doină la fluier, decât cu nonsensul translaţiilor şi decodărilor ultramoderne. Aş fi acuzat de aventură?

 În literatură avem nevoie de aventurieri, de vizionari, de sinceri, care să schimbe direcţia şi forma de exprimare din text. Sunt suspicios când un autor îmi spune lui îi e atât de uşor să scrie şi de fapt totul nu e decât o joacă şi el scrie pentru e obligat să producă la comandă, la normă – ca şi cum doctorii să aibă o sută de bolnavi pe masă, groparii ar avea normă şi ei şi, dacă nu, să trimită dricul pe autostradă, să mai producă câţiva … >>>

Răzvan Exarhu şi imbecilizarea globală- (Un editorial-pamflet pur şi simplu genial).

„Mă bucur că tuturor li se pare firesc să se plângă de încălzirea globală când ninge”.

Pentru că e limpede că nu există suficiente resurse medicale care să rezolve the big buba la cap. Simt că lupta pentru pace o să ne omoare, nu războiul. Şi în fond, decât să dea în cap la oameni pe stradă, mai bine să susţină salvatorii planetei că ninsorile şiviscolul ar trebui să ne pună pe gânduri când se petrec iarna. Nici căldurile astea de vară nu ar trebui să ne lase cu mâinile încrucişate. >>>

Când „copilaria este cea mai frumoasă amintire a vieţii”. Interviu cu Mara Babiciu – artistă origami

Origami (în limba japoneză, oru=a plia, kami=hârtie) este o artă tradiţională niponă, în care prin plierea unei foi de hârtie se obţin modele de creaturi vii, obiecte neînsufleţite sau forme decorative abstracte. Origami înseamnă creativitate, pasiune, precizie matematică, dar şi gândire originală şi înclinaţie către valori estetice înalte. Mara Babiciu, bibliotecar la Biblioteca Judeţeană Petre Dulfu din Baia Mare, s-a apucat de origami în urmă cu patru ani. Acum, ea practică această veche artă din Ţara Soarelui Răsare de plăcere, pentru relaxare, dezvoltare şi în scop educativ. >>>

Mariana Gurza- ,,Avem un drum comun – VIAŢA!”

 O nouă apariţie editorială a scriitorului australian de origine română, Ben Todică, purtând un titlu incitant „În două lumi”, la Editura Singur, 2011.

Pentru Ben Todică, citându-l pe Eugen Lovinescu, “literatura unui neam nu e decât unul din fenomenele ce se produce în sânul acelui neam, pe lângă multe altele.” Om al cuvântului, “binecuvântat de cuvânt”, Ben Todică simte prezenţa Lui Dumnezeu în existenţa sa. Deşi departe de casă, de locurile dragi, Ben Todică este legat de Neamul Românesc prin rădăcini adânci ce şi-au întins ramurile în depărtări. >>>