George Petrovai – Idealurile de azi ale românilor

De mirare că românii zilelor noastre, cu destinul lor atroce și cu istoria lor pusă pe șotii nimicitoare, încă mai au idealuri! Căci nu-i de ici-de colo să străbați lungul și întortocheatul tunel al atâtor veacuri întunecoase, ca mai la urmă (într-o mână cu crucea răbdării și resemnării, iar în cealaltă cu candela plăpândă, dar mereu vie, a speranței de mai bine) să mănânci coliva tuturor celor trei imperii megieșe, care de care mai hapsân și mai al dracului cu aceste meleaguri și cu tot ce mișca pe ele.
Dar un popor fără idealuri, chiar și atunci când acestea au chipul neeroic al supunerii și îmbracă veșmintele nearătoase ale răbdării, este un popor muribund, care deja s-a împăcat cu gândul ieșirii sale silite de pe scena lumii. Istoria universală, cu precădere istoria antică, ne oferă exemple semnificative în acest sens: sumerienii, babilonienii, hitiții, etruscii, vechii egipteni etc. Cu precizarea că toate aceste popoare rămase în memoria colectivă a omenirii, au avut un cuvânt greu de spus la vremea lor și că au lăsat urme de referință în cultura universală… >>>

Reclame

George Petrovai – Întoarcerea în timp

Ai parte-n viață uneori
de-asemenea-ntâmplări ciudate,
că fără ele viața este
doar ritmică banalitate…

Din incredibil mi-a fost dat
să gust și eu cândva-ntr-o noapte,
când sufletul m-a-nștiințat
că de vremelnic se desparte.

Și-ntr-adevăr, îndat-apoi
m-am înălțat ca o părere
deasupra trupului închis
într-un abis de neputere

și c-o iuțeală chiar mai mare
decât a gândului hoinar,
am părăsit timpul real
intrând în cel imaginar,

ca să mă-ndrept către Iudeea
procuratorului Pilat,
unde Iisus Mântuitorul
urma să fie judecat… >>>

George Petrovai – Balada aflătorilor în treabă

Cu harurile-i nepereche,
cândva de România se spunea
ba că-i grădina Maicii sfinte,
ba că Edenul o pețea.

Dar au trecut acele vremi
cum toate trec pe lume-n grabă –
azi țara-i cum s-au străduit
s-o facă aflătorii-n treabă:

Ocean de vise în derivă
și de speranțe obosite,
în care doar rechinii zburdă
printre grămezi de legi sucite! >>>

Mariana Cristescu – „Rădăcinile lui Gheza Vida”….

MOISEI PLACACentenar Vida Geza. De fapt, Gheza Vida. Pentru  a pune capăt unor controverse, precizez că Vida Gheza nu era maghiar, ci român!

 S-a născut într-o familie de mineri, la 28 februarie 1913, la Baia Mare şi s-a înălţat la ceruri la 11 mai 1980 acelaşi oraş. Tatăl său, Iosif Vida, era miner, dintr-o familie de ţărani români, iar mama sa, Rozalia, avea, după tată, origini slovace. Gheza Vida însuşi povesteşte, în cartea regretatului Raoul Şorban, „VIDA” (Ed. Meridiane, Bucureşti 1981): „Am mai avut şapte fraţi. Toţi şapte au murit datorită condiţiilor grele de viaţă. […] Când m-am născut, fraţii mei nu mai trăiau. Şi ca să rămân măcar eu în viaţă, al optulea fecior, după un obicei ţărănesc din acele timpuri, s-a încercat o «solomonie»: s-a adunat tot neamul nostru şi s-a hotărât să fiu «vândut» şi «schimbat» în taină cu o păpuşă, prin fereastră, ca să fie păcălită în acest chip ursita.  Au căutat şi un nume care să nu fi fost purtat de nimeni în tot neamul nostru de români. Mi s-a dat numele de Gheza, după un ortac al tatălui meu, care mi-a fost şi naş. Era maghiar. Între mineri, în special, nu existau probleme de naţionalitate.” >>>