„Pământul care doare”…

 Integrată propriei naţiuni, libertatea unui om se opreşte acolo unde se opreşte libertatea poporului său. Conştiinţa naţională, devenită în ultimele două secole o adevărată religie a modernităţii, a creat în rândul oamenilor o mistică a iubirii şi sacrificiului pentru patrie, pentru propria naţiune. Victoriile sau înfrângerile patriei sunt bucuriile şi dramele noastre. Trăim într-o identificare aproape perfectă cu idealurile patriei, cu istoria ca reprezentare, ca participantă la construcţia naţiunii.

Cu asemenea sentimente am încheiat lectura cărţii Marianei Cristescu, „Pământul care doare – Cealaltă Românie”, apărută recent la Editura Nico. „Pământul care doare” este o carte despre teritoriile care azi nu mai aparţin statului român, care s-au pierdut la sfârşitul perioadei interbelice, Basarabia,  nordul Bucovinei  şi  Cadrilaterul, cedate fără ca România

Eugen Emeric Chvala: Mă-nclin in faţa ta Bunule Dumnezeu!

Ma-nclin in fata ta
Bunule Dumnezeu !
Ma-nclin in fata ta
Suflet !
Ma-nclin in fata ta
Condei !
Ma-nclin in fata ta
Cuvant !

Acum e vremea retrairilor, vremea asezarii spre contemplare si reverie, vremea darii de seama  a tot ce a fost si a ce va fi, vremea de reculegere si de multumire, vremea dezbracarii de efuziune si a imbracarii in mantia realului, acum e vremea cand cuvintul incepe sa se contureze pentru a se aseza cuminte si citet in memoria acestui timp .
Am daruit primele mele volume pe care am scrijelat cu emotii si lacrimi primele mele autografe in calitate de poet „cu patalama”, cum imi spunea sotia mea Liliana.
O calitate pe care nu mi-am acordat-o eu niciodata ci pe care am primit-o in dar .
Un dar de suflet in primul rand. Un dar pe care, asa cum am spus-o in nenumarate ori, nici macar nu l-am visat vreodata.

George Petrovai: Mila – valoros sentiment creștin și atotuman

Adevărat zice proverbul că sătulul nu crede flămândului. Tot așa, cu rare excepții, bogatul nu crede săracului. Ba cel mai adesea, cu cât cineva are mai mult, cu atât devine mai hapsân și mai fără inimă, iar nobile sentimente ca mila, iertarea, altruismul și iubirea semenilor, niciodată nu fac casă bună cu apucăturile celui pus pe căpătuială…

Urcarea pe scara civilizației în decursul istoriei sale, nu l-a învățat pe om să devină mai uman. Dimpotrivă, gradul de civilizație și fondul sentimentelor atotumane sunt în majoritatea cazurilor pe poziții antagonice, căci, de regulă, un om de lume își va râde de slăbiciunile altora și se va jena de propriile sentimente!

Creștinismul, prin exemplele și învățăturile Mântuitorului Iisus, ne ajută să fim mereu aproape de săraci (inclusiv de cei săraci cu duhul), de bolnavi și nefericiți și ne îndeamnă stăruitor să nu ne disprețuim semenii, ci să ne fie milă de bogați și să-i ajutăm să se smerească, doar în acest chip ei având șansa să-și depășească trufia și suficiența.

Mezzosoprana Mihaela Binder-Ungureanu la Festivalul Internaţional de operă, operetă şi balet – Braşov 2012

Numele celebrei mezzosoprane Mihaela Ungureanu-Binder este deja cunoscut atât publicului internaţional, cât şi celui românesc. A X-a ediţie jubiliară a avut-o ca invitată pe braşoveanca Mihaela Ungureanu-Binder care ne mărturiseşte că „reântâlnirea cu publicul din România este întotdeauna emoţionantă”
Corina KISS: Ce a însemnat pentru tine acest gen de spectacol – concert pe  scena de „acasă”?

 Mihaela UNGUREANU-BINDER: O mare bucurie! Doresc să le mulţumesc braşovenilor şi nu în ultimul rând domnului Ovidiu Mezei, cel care a făcut o reuşită din acest eveniment „Marea Gală – Concert” la Opera din Braşov. Desigur, pentru mine posibilitatea de a cânta pentru prima dată „acasă” pe scena acestui teatru a fost extrem de emoţionantă. Oriunde este mai uşor să treci peste o apariţie scenică decât acasă, unde eşti aşteptat de prieteni, părinţi, fraţi şi de publicul care te ştie de mic copil. Ei aşteaptă de la tine mai mult decât ai fost, doresc să vadă performanţa şi evoluţia carierei tale.

Transformările oraşului citite pe chipurile oamenilor

Intr-o fereastra deschisa catre oras şi oameni, necunoscuţii cotidianului sunt percepuţi de cele mai multe ori ca fiind simpli trecatori, straini. Privim omul ca purtator de poveşti, omul creator de urme, spontan şi expresiv în gest, omul ca prezenţa singulara, omul în comunitate, omul locurilor pierdute, cu grijile şi zambetul de zi cu zi, omul ca prezenţa sau ca lipsa decisiva, ca element definitoriu al locului.

Oamenii ca actori pe scena oraşului pe care artistul fotograf îl parcurge ca privitor şi ascultator sensibil, cu simţurile ascuţite, ca martor, ca povestitor – constituie o resursa inepuizabila de inspiraţie. Prin privirea asumata in registrul afectiv strainul se apropie, devenind cel caruia i-am aflat “o secunda” din viaţa.

Diana Toma – Să nu uităm că suntem români, că avem o Mamă, un Grai și o Ţară

Părinţii mei, români cu rădăcini adânci în pământul istoric al Bucovinei, se conduc după înţelepciunea că dacă nu-şi cunoaşte graiul matern, omul nu are viitor. Or, fiind bucovineni cu inimă română, tot timpul au vorbit şi vorbesc în familie în limba română. Această dragoste faţă de graiul străbunilor am sorbit-o şi eu odată cu laptele mamei. De micuţă am fost deprinsă şi de bunei să-mi iubesc Limba şi Neamul, să le port în suflet ca pe o sfântă icoană. Şi deoarece în acele timpuri nu exista în Cernăuţi o

Nicolae Rotaru – Două destine

Marin Toma şi doamna vieţii sale din întomnarea de pe urmă a fiorului dintâi reprezintă pilda cea mai grăitoare a imposibilităţii de a evita evoluţia unui destin uman. Nu integralitatea trupească, nu sănătatea din carne şi oase sunt sine-qua-non-urile existenţiale, ci vitalitatea spiritului, rezonanţa întru împreunătate a sufletului.

            Şinele de cale ferată care sunt paralele şi, deci, aparent imposibil de a se întâlni, prin slujirea roţilor boghiurilor echidistante, îşi vădesc eficacitatea „convieţuirii”. O asemenea vecinătate reciproc benefică şi empatică trăiesc şi cei doi răzbătători şi învingători prin rezonanţe de cuvânt, în convivialitate de semeni, fără a impieta, fără a abuza, fără a solicita.

Leo Butnaru – poezie

scriitor, Chişinău

Pauză

Venim în această lume 
ca să murim; 
plecăm din această lume 
ca să murim. 

Viaţa – pauză
    între ce
                             şi ce?