,,Optzecismul merită un prohod vesel. Pentru că în urma lui rămîne o mare poezie” – Al. Cistelecan în dialog cu Adrian Alui Gheorghe

„Un stagiu de bibliotecă pe poeţii interbelici “din raftul doi” ar diminua mult sentimentul inovaţiei de azi…”

– Domnule Al. Cistelecan, sînteţi unul dintre cei mai crezuţi critici ai poeziei contemporane, o voce autoritară care a făcut, de multe ori, ordine în ierarhiile momentului. Cu obiectivitatea dvs. recunoscută, vă rog să apreciaţi unde se află poezia românească actuală în raport cu Europa ? Dar în raport cu poezia românească din secolele trecute?Dar în raport cu potenţialitatea „duhului” din limba română?
– Îndurare ori măcar puţintică răbdare, stimabile şi stimate Adrian Alui Gheorghe! Astea sînt întrebări pentru un biet recenzent literar? Cu asemenea radicale inclemenţe, care m-ar pune de îndată într-o situaţie de incompetenţă eroică, vreţi să începem? Sau poate gîndul dvs. (bun, nu zic nu) e să isprăvim chiar înainte de a porni? Nu sînt chiar atît de închipuit şi nici atît de sclifosit încît să mă aventurez senin, ca şi cum mi s-ar cuveni, pe urmele unor asemenea întrebări absolute. Rezon! Pe urmă, oricît de flatant mi-ar suna în urechi ceea ce aţi spus, mă simt ridiculizat

>>>

Reclame

Filip Blaj – Amintirile unui suflet (debut)

 Mă numesc Felix. De fiecare dată când spun povestea vieţii mele încep aşa : “Eu am murit de două ori. Dacă nu mă credeţi  ascultaţi-mă până la capăt.”.

            S-a auzit un foc de armă. Cred că încep prea ambiguu. Nu ştiţi nici cauza nici rezultatul împuşcăturii. Pentru a vă lămuri ne întoarcem cu vreo nouă ani în urmă.

            Prima zi de şcoală… Eram foarte entuziasmat. Eu şi Baldur <Baldur este prietenul meu de la grădiniţă. Eram vecini. Tatăl lui era mare patron la o firmă de mobilier, iar al meu un biet tâmplar.> intram în curtea şcolii cu părinţii, uitându-ne scârbiţi la cei trei zdrenţăroşi de la intrare. >>>

Ovidiu Nahoi: Prima mea zi de şcoală – „Noi, copiii Fabricii de zahăr”

Sincer să fiu, nu îmi mai amintesc exact prima zi de şcoală. Dar şcoala aceea minusculă, în care am învăţat în primii patru ani, nu am cum s-o uit. Clădirea există şi azi, în cartierul Fabricii de zahăr din Roman şi adăposteşte, pare-mi-se, o firmă. Şcoala s-a mutat, de vreo 20 de ani, într-un local mai încăpător, fiindcă şi cartierul s-a mărit între timp – au fost construite câteva blocuri , pe lângă casele muncitoreşti cu un etaj sau doar cu parter şi un petec de curticică, ridicate pe la 1900 de proprietarii belgieni ai fabricii de zahăr. >>>