Mariana Cristescu – Nicolae Balint, între Marele urs şi Marele licurici

Mariana CristescuÎntâmplarea face – deşi eu cred că nimic nu este întâmplător – că pe colegul Nicolae Balint l-am „descoperit” cu adevărat, cu ani în urmă, nu atât în urma materialelor publicate în presa locală, ci parvenindu-mi – cred că datorită lui Nicolae Băciuţ – cartea „Zece ani de teroare – Procuratura Militară Principală Mureş (1954-1964)” şi primul volum din „Oameni, fapte, atitudini”, pe care, la vremea respectivă, le-am semnalat cu bucurie, prezentându-le în paginile „Cuvântului liber”.
Nicolae Balint este militar de carieră şi profesor de istorie, la catedră, fiindcă aşa a fost să fie. Doar el ştie dacă „tot răul a fost spre bine”, eu nu pot decât să spun, cu mâna pe inimă, că jurnalistica mureşeană are în Nicolae Balint unul dintre cei mai puternici reprezentanţi ai ei, intelectualul bine informat fiind „purtătorul” unui spirit elevat, al unei inteligenţe ieşite din tipare şi, mai ales, al unui bun-simţ excepţional –, calitate pe cale de dispariţie în zilele noastre în mai toate domeniile de activitate. >>>

Reclame

Zoe Dumitrescu-Buşulenga: ,,O lume fără rădăcini este o lume fără morală”

zoe-dumitrescu-busulengaStimată doamnă academician ce credeţi dumneavoastră despre propria persoană? Cum o vede Zoe Dumitrescu-Buşulenga pe… Zoe Dumitrescu-Buşulenga?

Pe total nu m-am gândit niciodată la mine. Nu m-am socotit o persoană atât de importantă încât să mă privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am văzut pe bucăţi. Iar opiniile pe bucăţi erau foarte diverse, raportat la funcţia pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine. Când eram copil, eram foarte timidă. După parerea mea eram şi foarte cuminte. Mă socoteam puţin nedreptăţită. În jurul meu erau copii foarte frumosi – verişoarele mele – care-mi dădeau complexe încă de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scăpat însă nici până azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de >>>

Alex Ștefănescu – Poezia dată în dar

IONITA-Daniel-TESTAMENTA trecut vremea când o antologie era expresia dorinţei unui cititor pasionat (eventual profesionist) de a da şi altora ocazia de a citi poeziile care l-au încântat pe el. Acum o antologie se alcătuieşte din ambiţia unui critic literar de a se prezenta în faţa opiniei publice ca o instanţă supremă sau din nerăbdarea unei noi generaţii de poeţi de a se impune, după înlăturarea necruţătoare a celei dinainte. Ceva din farmecul culegerilor, crestomaţiilor, florilegiilor de altădată s-a pierdut. Aproape că-mi vine să mă adresez, copleşit de nostalgie ca Eminescu în Epigonii, predecesorilor noştri: „Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri;/ Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri”. >>>

Johnny Răducanu- O mie şi una de poveşti

Johnny Răducanu mi se pare a fi definiţia însăşi, vie, palpabilă şi ambulantă a PRIETENIEI. Popular cum pare, s-ar putea bănui că are o sumedenie de prieteni; adevărul nu este chiar acesta.
Aleşi pe sprînceană de-a lungul celor, iată, şaptezeci de ani, aflaţi pe pămînt sau sub pămînt, aceia printre care s-a învîrtit şi se învîrteşte ca un spiriduş ce prinde sufletele cu mii de sfori, toţi au ştiut să se bucure de devoţiunea lui. Totală şi pînă la capăt. Dincolo de bombăneli în barbă, de proteste, revolte sau ape liniştite, de vorbe care amestecă aiuritor tandreţea şi ironia. Johnny Răducanu are vocaţia prieteniei. Relaţia cu cei pe care îi iubeşte poate fi citită din felul în care ţine contrabasul în braţe. Se încordează, cuprinde instrumentul şi pare că sînt unul şi acelaşi, se depărtează brusc dar degetele rămîn mîngîind coardele, dialogul lor tainic nu se întrerupe nici-o secundă. La fel clapele >>>

“Copila cu suflet de floare de mai” – Janice Curpaş

Când rostim cuvântul “copil”, fiecare dintre noi – bunici, părinţi sau copii la rândul nostru – simţim fiorul acela unic care ne pătrunde fiinţa ori de câte ori suntem tentaţi să ne spunem în gând: ”rămâi ca un copil!” Această sintagmă s-a întipărit profund în registrele universului meu interior cu ocazia participării, în urmă cu patru ani, la un curs susţinut de către un renumit doctor american: „atunci când dorim să ne detaşăm de absolut toate problemele >>>

A. G. Romilă – Balta

profesor, Piatra Neamţ

La naiba, o să-i plătească datoria aia nenorocită, da, o să i-o plătească! O să facă rost de bani, cât de curând, avea el nişte aranjamente din care i-ar fi ieşit ceva mai consistent să-i şi rămână. Şi-atunci, după ce-o să-i dea banii, n-o să-l mai audă cum se plânge tuturor că vai, ce prost datornic e, şi cum l-a ajutat când a avut nevoie, iar el acu­ma se face că plouă de-aproape un an, deşi ar fi avut de unde să-i înapoieze, că slavă Domnului, câştigă bine cu informatica lui. De parcă Marius, cu lucrul la Institut, nu câştigă, şi stă în banii de la el! >>>