Ileana Costea – Designer Smaranda Schächtele şi „Sarea şi piperul” în modă

1Rubrica mea este de cultură. Dar în secolul 21, când tot ceea ce ne înconjoară este fabricat, în care clientul este ultra-pretenţios, unde competiţia între diversele companii este acerbă, frumosul pătrunde implicit peste tot: în pachetele în care se vând produsele, în obiectele de uz casnic, în mobilierul pe care îl folosim, şi evident în modă. Frumosul e atât temporar cât şi mereu valabil, atât local cât şi universal. Moda este o artă subtilă şi complicată pentru că se schimbă încontinuu. În decembrie anul trecut am găsit-o pe Smaranda Schächtele la masa de lucru în atelierul ei din Düsseldorf înconjurată de schiţe. Lucra la un caiet de modă. >>>

Reclame

Vasile Șoimaru – un patriot român din Moldova

Vasile SoimaruVasile Şoimaru – Economist, conferenţiar universitar şi publicist moldovean. Născut la 30 aprilie 1949, Cornova, RSS Moldovenească, URSS, astăzi în Republica Moldova, în familia gospodarilor Şoimaru Alexei şi Nina (n. Roşca). Licenţiat al Facultăţii de Economie a Institutului Politehnic (ulterior – Universitatea Tehnică) din Chişinău (1971). Studii de doctorat (1973-1977) la Institutul de Finanţe şi Economie din Leningrad (Sankt Petersburg), susţinând, în 1978, teza de doctor în >>>

Ioan Miclău – Cartea şi valoarea ei

Ioan_Miclau Motto:   “Arta ca raspanditoare a bunului gust, nu se poate cobori in noroi, ci are sa ridice la sine pe toti cei ce vin sub steagurile sale. Ridicarea aceasta se face prin propagarea eternului frumos, a carui temelie este adevarul”. Iosif Vulcan
 
   Trebuie sa recunosc aci un anume adevar, adica, initial aveam in minte a numi acest eseu “Cartea si valorile acesteea”, dar mi se parea o prea largire a spatiului de investigatie. Mai ales ca in ideea mea urmaream o ancorare in acea valoare a cartii in sine, ca mijloc de expresie si comunicare! Ca apoi, de aici sa se desprinda acea universala valoare a carti in lunga si zbuciumata evolutie a fiintei umane! >>>

Ion Creangă – un etern paradox?

Intrigat de varietatea receptării, în timp, a operei lui Ion Creangă, Adrian Dinu Rachieru a elaborat un eseu atipic, spumos şi plin de savoare (Ion Creangă, spectacolul disimulării, Timişoara, Editura David Print, 2012), prin care încearcă a stabili un nou echilibru, imponderabil, în perceperea cât mai aproape de realitate a acesteia. Prin realitate, natural, înţelegem, întâi de toate, realitatea literară, universul adânc al ficţionalităţii, apt să strabată vremea pe deasupra tuturor legendelor şi anecdotelor ce s-au tot ţesut, încă din timpul vieţii marelui nostru clasic, pe seama sa şi a operei sale. >>>

Adrian Sângeorzan – „Puţin gravidă”

„Şi ce spune doctorul tău”? o întreb pe pacienta mea, o prietenă disperată care mă sună la două-trei zile dintr-un mare oraş din Romania. Încearcă să înţeleagă ce se întîmplă cu ea de vreo trei săptămîni de cînd umblă de la un doctor la altul cu dureri şi sîngerări care nu se mai opresc. „Spune c-aş fi PUŢIN GRAVIDĂ” îmi răspunde ea. Adică nici gravidă gravidă, nici deloc gravidă, asta ca lucrurile să fie şi mai nebuloase şi mai aproximative. Fusese tratată trei săptămîni cu antibiotice, cu toate că se simţea din ce în ce mai rău şi nimeni nu-i făcuse un test simplu de sarcină. După ce am sfătuit-o să-şi cumpere unul de la farmacie m-a sunat şi mi-a spus că după ce-a pus o picătură de urină au apărut „două linii” ceea ce însemna că toate simptomele erau probabil din cauza unei pierderi de sarcină sau mult mai rău, o sarcină extrauterină. Arătîndu-i medicului ei liniuţele acesta a admis c-ar putea fi „puţin gravidă” şi nimic mai mult. >>>

Sociologia de întîmpinare – sau despre dialogul surdului cu mutul

În ultima vreme, mi se întîmplă tot mai des să fiu solicitat de către diverse mari corporaţii să povestesc (după o grilă de „figuri impuse“ stabilită de cîte un top manager) cum e cu această „cultură română“ pe care o respectă foarte mult, bineînţeles, dar care îi cam încurcă. Nimic nou în asta, este o practică de „consulting“ răspîndită, născută din nevoia de ajustare a tacticilor (nu a strategiilor) multinaţionalelor la un context naţional sau altul. Relativ nou este doar faptul că au început să recurgă şi la experţi aborigeni, adică să aibă o (relativă) încredere şi în expertiza autohtonă. Relativă, căci de fiecare dată, după reverenţele de rigoare cum că doar eu le pot explica aceste „mentalităţi“ misterioase, am fost verificat de cîte cel puţin trei ori pentru a asigura conducerea că nu voi spune lucruri prea diferite de ceea ce doreau să audă şefii ăi mari. De fiecare dată lucrurile au mers însă bine, „clientul“ a fost mulţumit iar eu, ca să fiu onest, am descoperit abordări şi conexiuni la care nu mă gîndisem niciodată. O relaţie win-win, s-ar putea spune… >>>

O amplă diversiune de sfârşit (/şi început) de secol: Diversiunea „rrom-român”

  Nici cei mai anti-naţionalişti dintre anti-protocroniştii noştri, nici cei mai naţionalişti dintre naţionaliştii noştri nu au visat că certurile dintre ei vor lua sfârşit odată cu sfârşitul secolului XX. Că toţi românii (din România sau din oricare altă ţară) vor fi scutiţi de problema existenţială «român sau cetăţean al planetei» numai după zece ani de post-revoluţionară diversiune. Ivită probabil din vremea când în Cadrilaterul devenit  bulgăresc  românilor le  era interzisă  limba maternă cu apostrofări de genul „nu vorbi ţigăneşte!”, dar mult perfecţionată peste ani, la răspîndirea diversiunii „rrom-român” au pus umărul în principal străinii(1). >>>