Maria Diana Popescu – Şmecheri şi scrisori secrete

Măi, să fie! Aud şi eu pentru prima dată un premier afirmînd că la nivelul aparatului administrativ central „e o scleroză totală”! Mai întîi să vedem reforma reală propusă, adică reducerea la jumătate a funcţionarilor publici, care taie frunze la cîini! De astfel de declaraţii publice e plin podul românului! E ca şi cum N.A.S.A. ar face public faptul că din 2020, să zicem, vom merge cu liftul spaţial pe Marte. Deşi sînt şi ei convinşi că bat cîmpii, pentru că era cosmică s-a cam prăpădit fără succes. S-au cheltuit munţi de bani pentru ratări: nici un profit de pe Lună, nici de pe asteroizi, nici de pe alte planete. Başca întîlnirea cu extratereştrii. Ca să aduci un pumn de minereu rar de pe un corp cosmic, costă de mii de ori mai mult decît l-ai obţine prin sintetiză pe Pamînt. Costurile, distanţele, toate fac din problema explorării spaţiului un excelent subiect pentru povestiri S.F. şi atît. Să fim mulţumiţi dacă activităţile spaţiale vor îmbunătăţi comunicaţiile prin satelit şi vor evita coliziunile cosmice cu impact asupra Terrei. Restul e politică de război şi globalizare. Aşadar, cum şmecheria politicienilor mioritici e de nevindecat, veşnică şi atotstăpînitoare, experţii în modificarea Constituţiei vorbesc despre un „preşedinte notar” şi o „republică parlamentară”. Se vede de pe Marte că cei din fruntea bucatelor naţionale îşi aranjează ploile cu ajutorul ei! Parlamentarii vor avea imunitate sporită, adică cenuşă groasă pe turtă, iar şeful statului puteri limitate. Este oficial! Ca şi trecerea la euro! B.N.R. a cerut introducerea monedei euro în noua Constituţie. >>>

Reclame

Paul Cernat – Mircea Eliade, o captivitate şi două evadări prin literatură

Mircea EliadeFaptul că, în lagărul de lângă Miercurea Ciuc, chiar înainte de a începe să scrie Nuntă în cer, Mircea Eliade a tradus din engleză romanul Înger luptător (Figthing Angel) al lui Pearl S(ydenstricker) Buck (1892-1971), nimeni alta decât scriitoarea americană care avea să câştige în acel an Premiul Nobel pentru Literatură, nu e – nu avea cum să fie! – un simplu accident biografic. Şi aceasta chiar dacă propunerea traducerii, dimpreună cu un onorariu substanţial, au venit din partea lui Alexandru Rosetti, directorul Editurii Fundaţiilor Regale, într-un moment dificil pentru Eliade, rămas şomer intelectual în urma eliminării pe motive politice de la Universitatea din Bucureşti1. Indiferent că ofăcea din raţiuni pecuniare sau nu (numai), este ştiut că Eliade nu obişnuia să traducă decât scrieri convergente cu propriu-i program de acţiune culturală: de la Simple povestiri de pe coline de Rudyard Kipling, pe care le tălmăcise în 1929, trecând prin jurnalul de călătorie al lui T.E. Lawrence „al Arabiei” (Revoltă în deşert), tradus şi prefaţat de el în 1935 la Editura Fundaţiilor, şi până la romanul din 1936 al amintitei Pearl S. Buck, autorii acestor volume (dar şi eroii lor centrali) fac parte din rândul aventurierilor, al exploratorilor sau misionarilor occidentali (de regulă, anglo-americani, ca şi destule alter ego-uri ale lui Eliade însuşi) într-un Orient asiatic pe care şi-l apropriazăşi de care se lasă profund impregnaţi. >>>

Lucian Strochi sau poezia din zaţul bibliotecii

  „Viata ta nu este decît o pierdere de cuvinte”

Un autor putin comentat, putin vizibil, desi prolific în cărti, cu un start foarte promitător în valul optzecist, între timp răzletit de acesta, în favoarea unei cariere literare discrete, marginale, este Lucian Strochi (n. 23 iulie 1950, Petrosani, de aproape patru decenii stabilit în judetul Neamt). A debutat ca prozator, întîi în revista „Amfiteatru”, apoi, la 11 ani de la absolvirea Facultătii de Filologie a Universitătii Bucuresti, cu volumul de povestiriPenultima partidă de zaruri, Cartea Românească, 1985), salutat cu interes de colegii de generatie, Mircea Nedelciu, Vladimir Tescanu si Sorin Preda, urmat de un roman cu tentă politistă, Gambit (Ed. Militară, 1990). Intervine un viraj brusc spre poezie, prin volumul Cuvîntul cuvînt (Panteon, 1994), după care e de remarcat balansul constant între >>>

Vasilica Grigoraş: „Aşa vreau eu” -povestiri

”TUTĂ DE TUTE”

            De când mă ştiu, părinţii şi bunicii, unchii şi mătuşile, toţi spuneau că este bine să mâncăm fructe proaspete.

            Micuţă fiind, mami  şi Buna mă obişnuiau cu gustul tuturor fructelor, făcându-mi, la început sucuri, apoi salate, apoi fructe întregi aşezate şi asezonate frumos pe o farfuriuţă anume pentru fructe. De fiecare dată, Buna îmi spunea cu şarm: te invit, draga mea Sara, să facem o  “burtă de fructe!” >>>

Liviu Antonesei- “Nu există distincţii esenţiale între diferitele dimensiuni ale realităţii”

De curând, a apărut volumul de povestiri “Victimele inocente şi colaterale ale unui sângeros război cu Rusia”, de Liviu Antonesei, Editura Polirom. “Prozatorul Liviu Antonesei e un postmodern pursânge. El readuce fără inhibiţii vocea autorului în text, amestecă abil realitatea cu ficţiunea, „păcăleşte” convenţia literară, asemeni tuturor „meseriaşilor” postmodernişti şi străbunilor lor >>>

Constantin Tomșa: Lucian Strochi- Teatru

critic literar, Piatra Neamț

Au trecut mai bine de patru decenii de când scriitorul Lucian Strochi a debutat într-o publicaţie (1966) şi aproape un sfert de veac de la editare- primei cărţi {«Penultima partidă de zaruri», povestiri, 1985), timp în care zestrea sa scriitoricească s-a îmbogăţit cu proză (două volume de povestiri «Memoria fulgerului», 1999 şi «Ceasornicul lui Eliade», 2006; trei romane «Gambit», 1990, «Cicatricea», 1996 şi «Emisferele de Brandenburg>. 2001), cu poezie {«Cuvântul Cuvânt», 1994, «Purtătorul de cuvânt», 1996. «Sonete», 1998, «Monere», 2000, «CV», 2002, şi «Versuri», ediţie bibliofi­lă, 2002), cu eseistică {«Introducere în fantastic. Dimensiuni ale fantasticu­lui în opera lui Mircea Eliade», 2003, «Fantasticul în proza românească. 2004, «Paradoxala Olanda», 2004), cu «Antologia muntelui. Poezie cum românească», 2005, cu publicistică ocazională risipită în presa cotidiană. >>>

Dorel Mihai Gaftoneanu – Caragiale. La un secol de tăcere…

poet, Suceava

Motto: I.L. Caragiale, despre artă: “A crea: a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună şi a le turna într-o formă care să îmbrace o viaţă care se diferenţiază într-un chip absolut hotărît de tot ce nu este ea. Această putere, în cazul artistului, o numim talent. Talentul este deci puterea de expresivitate ce o au îndeosebi unii, pe lângă iritabilitatea ce o au toţi”. >>>