Inedit! 23 august 1944

b_300_472_16777215_0___images_stories_istorie_23.8.44Încet, dar sigur, adevărul iese la iveală. „Dumnezeu nu bate cu parul!”

Cu ani în urmă, un fost ofiţer a predat lui Nicolae Ceauşescu agenda lui Carol al II-lea – ţinută în secret decenii la rând – în paginile căreia Mareşalul Ion Antonescu şi-a consemnat impresiile fierbinţi ale orelor petrecute în camera-seif, unde fusese închis de regele Mihai. Preşedintele de atunci al României nu a distrus-o. A dat ordin să fie păstrată pentru posteritate. Prin amabilitatea regretatului profesor Gheorghe Buzatu a portalului Ziariştii online şi a revistei ART-EMIS, conţinutul însemnărilor Mareşalului au fost accesibile publicului larg. Astăzi, vă prezentăm un document inedit despre Marea Trădare Naţională de la 23 august 1944. Devin vizibile apucăturile de maidan şi ambiţiile nefaste ale unui rege infantil şi lipsit de demnitate. Vă reamintim că – excluzând longeviva relicvă regală, TOŢI ceilalţi participanţi şi/sau implicaţi în complotul de la 23 august 1944 au trecut în altă lume în împrejurări tragice, neclare, ori şi-au găsit sfârşitul în temniţele unde au fost trimişi şi schingiuiţi de către slugile alogene ale sovietelor. Redacţia mulţumeşte cercetătorului Mircea Vâlcu-Mehedinţi pentru punerea la dispoziţie a acestui text inedit – parţial reprodus după înregistrarea pe placă a ceea ce s-a întâmplat în ziua de 23 august 1944 în Salonul Galben de la Palatul Regal. Documentul va fi prezentat şi în volumul „Istoria comunismului din România. Origini. Activitate”, vol. I (în lucru) – al cărei autor este domnul Mircea Vâlcu-Mehedinţi. >>>

Maria Diana Popescu – „Mihai-Viteză” urmărit cu „Pobeda” şi cu două avioane

Maria Diana PopescuSă înceteze odată pentru totdeauna campania de spălarea la faţă a fostului rege! A mai rămas să găsim în cutiile poştale pliante cu „Happy king-day”, astfel, încît unii din neştiinţă, alţii de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, să ne pună în spinare alţi trîntori, scrobiţi la pălării şi manşete, şi mai costisitori şi mai lacomi. La ce-i foloseşte regatul în capitalism? N-a fost răsplătit cu două avioane şi o medalie de către Stalin, pentru că l-a scutit de un efort important de război în 1944 şi pentru că a deschis drumul Glorioasei Armate Roşii să ocupe România şi să o subordoneze U.R.S.S.? La sfîrşitul lui iunie 1945, ziarele bucureştene anunţau că Stalin şi Guvernul U.R.S.S. dăruiseră regelui două avioane şi publicau telegrama sa de mulţumire. Pe 6 iulie 1945, Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. a adoptat Decretul pentru acordarea ordinului „Victoria” regelui Mihai, fiind cea mai înaltă decoraţie de război sovietică, acordată doar cîtorva personalităţi, printre care generalul american D. Eisenhower şi generalu britanic B. Montgomery. Motivaţia era menită să-i satisfacă regelui orgoliul. Un fel de mită post-factum. La fel ca şi nostalgica expunere a fotofantomelor pe simezele Bibliotecii Naţionale. Pe cine interesează cum a huzurit în „exil”? Care exil, de fapt? Pe măsură ce apar noi versiuni ale photoshop-ului, vor apărea alte „fotografii inedite”, trucate regeşte. Mai potrivită ar fi fost organizarea unei expoziţii cu fotografiile celor care au furat şi distrus România după lovitura de stat din 1989. Prin găselniţa „Regele în dosarele Securităţii”, C.N.S.A.S. a primit ordin să-l transforme din trădător de Ţară, în victimă. Şi cît a mai îndurat bietul de el în exil? Poate ne spune şi nouă aşa-zisa casă regală (a Republicii România) cînd are de gînd să restituie valoroasele tablouri, scoase din ţară în noiembrie 1947, cînd a plecat la Londra, cu gînd să nu se mai întoarcă. L-a făcut să se răzgîndească doar Churchil, care i s-a adresat: „mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos”. Halal curaj! >>>

Ovidiu Trifan – Muzica sacră în spaţiul muşatin

Chiar dacă noul climat spiritual configurat în ultimele secole este marcat de indiferenţa manifestată de o parte din societate faţă de credinţă, în general, o dezvoltare considerabilă a cunoscut-o, chiar în acest arc de timp, muzica sacră. Ca element structural de bază al cultului creştin, acest gen muzical cunoaşte două accepţiuni: una se referă la muzica integrată organic în actul liturgic, iar cealaltă, la acele creaţii de mare elevaţie spirituală care conţin referiri de ordin religios, dar nu fac parte integrantă din serviciul divin. Muzica sacră poate avea pentru fiecare dintre noi efectul unei tonifieri a propriilor noastre speranţe, uneori abia regăsite, alteori purtând încă umbrele îndoielii. Cei care îşi  deschid larg poarta sufletului, vor simţi cum această muzică reuşeşte, mai mult decât oricare altă formă de compasiune verbală, să-l convingă pe om în direcţia împăcării cu Dumnezeu şi cu sine însuşi.

>>>

Nicolae Steinhardt despre fidelitate

(1912-1989) scriitor, publicist, critic literar, jurist

Dintre virtuţi, fidelitatea (ori credincioşia, cum îi spun de preferinţă poporul şi scriitorii români) e mai puţin evocată decât celelalte. A jura ceremonial ori lăuntric credinţă unui om, unei cauze, unui principiu, unei idei înseamnă a te lega să-i fii întotdeauna leal şi devotat şi oricând gata a-i veni în ajutor. Fidelitatea implică un raport cordial şi personal chiar faţă de o abstracţiune: o statornicie, o nestrămutare, o căldură. Te arăţi demn de încredere absolută în orice împrejurări, la bine şi la rău, în ceasuri de îndoială, în vremuri de restrişte, la mari primejdii, în mlaştină şi pe grohotiş, când se înfiripă clipele deznădejdii. Dacă acel căruia, nepripit, i-ai făgăduit credinţă nu mai crede în el >>>