Mircea Chelaru: Critica societăţii româneşti antedecembriste – „România moluscă”

Generalul Mircea Chelaru, născut în 1949, este doctor în ştiinţe militare şi a absolvit, pe lângă Şcoala Superioară de Ofiţeri şi Academia Militară din România, Colegiul de Studii Strategice şi Economice de Apărare din cadrul Centrului European pentru Studii de Securitate „George C. Marshall” din Germania şi cursuri internationale de drept militar. În anul 1990, a fost director al Diviziunii III de contraspionaj la Serviciul Roman de Informaţii. A fost şeful Marelui Stat Major al Armatei în anul 2000. Din anul 2008, este general cu patru stele, în rezervă. >>>

Virginia Paraschiv- Ultimele tendinţe: doctorate de pension

În cele ce urmează nu mi-am propus să fac o cronică de întâmpinare. Poate nici nu aş fi citit cartea semnată de Nadia  Aurelia Roman, Structuri arhetipale în lirica lui Ioan Şugariu, Editura Techno Media,   Sibiu, 2011, dacă nu s-ar fi făcut un tapaj monden ieşit din comun. Un desant de cărturari hârşiţi, prestigioşi şi venerabili, prosternaţi  în faţa autoarei,  dimensiunea aulică a pălit în faţa feminităţii auctoriale, şi a unei opere dătătoare de frisoane culturale.  Personaje cu vechi atestate de exigenţă didactică,  au acompaniat tânăra speranţă a hermeneuticii locale, cu incantaţii şi exclamaţii admirative. Sibiu, Iaşi, Baia Mare, Tăuţii de Sus, au exersat individual şi în cor polifonic, vocalize elogioase. A dat >>>

Sociologia de întîmpinare – sau despre dialogul surdului cu mutul

În ultima vreme, mi se întîmplă tot mai des să fiu solicitat de către diverse mari corporaţii să povestesc (după o grilă de „figuri impuse“ stabilită de cîte un top manager) cum e cu această „cultură română“ pe care o respectă foarte mult, bineînţeles, dar care îi cam încurcă. Nimic nou în asta, este o practică de „consulting“ răspîndită, născută din nevoia de ajustare a tacticilor (nu a strategiilor) multinaţionalelor la un context naţional sau altul. Relativ nou este doar faptul că au început să recurgă şi la experţi aborigeni, adică să aibă o (relativă) încredere şi în expertiza autohtonă. Relativă, căci de fiecare dată, după reverenţele de rigoare cum că doar eu le pot explica aceste „mentalităţi“ misterioase, am fost verificat de cîte cel puţin trei ori pentru a asigura conducerea că nu voi spune lucruri prea diferite de ceea ce doreau să audă şefii ăi mari. De fiecare dată lucrurile au mers însă bine, „clientul“ a fost mulţumit iar eu, ca să fiu onest, am descoperit abordări şi conexiuni la care nu mă gîndisem niciodată. O relaţie win-win, s-ar putea spune… >>>