Octavian D. Curpaş: Cornel Popa – Silvicultor în pădurile canadiene

A fost legionar şi a părăsit România în vremuri tulburi. Pe drumul pribegiei, nimănui nu i-a fost uşor! Dar Cornel Popa a fost un curajos şi, totodată, foarte ambiţios: ajunge în Canada, studiază, se-aventurează, investeşte în terenuri împădurite, şi-adună prietenii, se străduieşte, munceşte şi doreşte să prospere. “Pe Cornel Popa l-am întâlnit în Canada, la Vancouver, British Columbia” – începe nea Mitică, povestea lui Cornel Popa. Fiecare dintre cei pe care i-a cunoscut şi apreciat, a avut locul şi bucăţica lui de vină în sufletul şi viaţa lui Mitică Sinu.Astăzi, la ora destăinuirilor, timpul îi ţese în fire nevăzute cuvintele, dar retrăieşte, cu toată strădania de a-şi masca emoţia, fiecare întâmplare în parte.

Învăţătorul din Cugir – silvicultor în Canada!

Cornel Popa era prietenul lui Eugen Ştefănescu – amândoi silvicultori, şcoliţi, cu diplome în regulă în buzunare, diferind doar locurile în care studiaseră: ugen – la Paris iar Cornel Popa – în Canada. „Mi l-a prezentat Eugen Ştefănescu” – afirmă nea Mitică continuându-şi povestirea. Urmau să formeze mai târziu un trio reuşit, ţintind spre aceleaşi idealuri, având în suflete aceleaşi doruri şi fiind fideli unei prietenii frumoase şi sincere. Cornel Popa provenea din Cugir, orăşelul de pe meleaguri transilvane pline de legendă, cu Dealul Cetăţii aproape şi vocile istoriei răzbătând spre lume; situat în zona de contact a culoarului depresionar al Orăştiei cu munţii Şureanu, într-un cadru natural deosebit de pitoresc, Cugirul este înconjurat de dealuri împădurite ce ating înălţimi de peste 700 m şi cu panorama deosebită a munţilor Şureanu, aparţinând lanţului carpatic meridional – în sud, deschizându-se apoi spre nord, ca un evantai, spre minunata luncă a râului cu acelaşi nume şi terasele sale. În ţară profesase ca învăţător şi ajunsese apoi în Canada. >>>

Reclame

Octavian D. Curpaş: Ion Ritivoi – Un liberal de milioane la Paris

Ritivoi,,Originar din Sebeşul de Jos, la o aruncătură de băţ de locul în care m-am născut, Ion Ritivoi a fost cel mai harnic om pe care l-am cunoscut vreodată” – aşa a început Dumitru Sinu să-mi vorbească despre unul dintre oamenii adevăraţi cu care a avut ocazia să se reîntâlnească în exil şi pe care l-a apreciat pentru caracterul şi virtuţile sale. Îmi dădeam seama, după cum începuse povestea lui Ion Ritivoi, că aveam de-a face cu un personaj al cărui profil se încadra perfect în profilul omului demn, vertical, harnic, plin de calităţi.
Un sebeşean la Paris: cantorul Bisericii Ortodoxe Române
Nea Mitică l-a întâlnit la Paris pe Ion Ritivoi: “M-am dus la biserica ortodoxă română împreună cu profesorul Ionescu şi Dan Isăcescu. Când am intrat, cantorul rostea o rugăciune. Unul din amicii mei mi-a spus atunci: Bă, ăsta nu se roagă la Dumnezeu, ăsta-l ceartă! Avea o voce metalică, cu inflexiuni puternice.”  În momentele următoare Dumitru Sinu şi-a dat seama că omul acela îi este cunoscut şi apropiindu-se de altar a constatat că nu se înşelase, era chiar de la el din sat.
Când au ieşit din biserică s-a apropiat de el şi i-a spus cine este: Apoi, tu nu sameni pe a’ lui Ţiglaru’, tu sameni pe-a’ lui Niculiţă! – Ţiglaru’ era tatăl mamei iar Niculiţă, bunicul din partea tatălui, bunicii lui nea Mitică. L-a invitat la o cafea, să poată povesti în tihnă, dar Ritivoi, omul pentru care nici cafeaua nici locurile publice nu reprezentau mare lucru, i-a răspuns: Apoi, eu nu-s de cafea. Eu mă duc acasă şi vă fac de mâncare, propunându-le, lui Mitică şi amicilor ce-l însoţeau, să-i facă o vizită după ce-şi vor savura cafeaua povestită ca între prieteni, în vreo cafenea pariziană.
Apoi s-a îndreptat spre casă – un hotel la care, de când locuia acolo, nu plătea chirie, nici măcar un cent. Cu un spirit de orientare bine dezvoltat, lucrând în construcţii, convenise cu proprietarii hotelului să le aducă zilnic materiale de pe şantierul unde muncea şi de care compania nu mai avea nevoie: scânduri, profile, etc şi care niciodată nu strică să le ai, pentru eventuale lucrări de întreţinere necesare unei clădiri. >>>

Octavian D. Curpaş: „Prefer sunetele muzicii româneşti” – Interviu cu Amalia Mihaela Cîmpean din Arizona

AmaliaCimpean

Amalia.Cimpean

Amalia Mihaela Cîmpean, interpretă de muzică creştină, a ajuns în Arizona în iarna lui 2005, când sărbătoarea Crăciunului bătea la uşă. La scurt timp, mai precis pe 22 Ianuarie 2006, aceasta se căsătoreşte cu Călin R. Cîmpean, la biserica penticostală Happy Valley. Lansarea primului album de muzică, “Fii cu mine pas cu pas”, al interpretei Amalia Cîmpean, se datorează într-o mare măsură, ajutorului acordat de soţul ei, Călin, despre care solista spune că este o binecuvantare de la Dumnezeu. Încurajarea şi sprijinului lui au susţinut-o pe Amalia în pregatirea şi editarea albumului. Amalia şi Călin au doi fii, Andrew Joseph şi Nathaniel, pentru care îşi doresc în primul rând, să rămână lângă Dumnezeu şi să Îi slujească. Amalia Mihaela Cîmpean s-a născut pe 29 octombire 1985, la Vălenii de Munte, Prahova. Interpreta provine dintr-o familie numeroasă şi spune că părinţii au fost cei care au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru ca ea şi cei cinci fraţi şi surori pe care îi are, să ajungă să îşi vadă visele devenite realitate. Ei şi-au încurajat, şi-au spirijinit financiar copii, chiar dacă lucrul acesta a însemnat sacrificii serioase. Amalia locuieşte în prezent în Surprise, Arizona şi afirmă despre sine că este, pe langă interpretă de muzică creştină, studentă şi full-time mamă. >>>

Octavian D. Curpaş – Românul care scria articole pentru guvernatorul provinciei Quebec

Trăind o viaţă trepidantă, neobişnuită – aş putea spune – cu furtuni de vise, cu împliniri sau nereuşite, cu prietenii de cele mai multe ori trainice, Dumitru Sinu a învăţat în permanenţă din experienţa lui şi a celor din jur, cu atât mai mult cu cât, el a avut abilitatea să-şi adune în preajmă o mulţime de oameni valoroşi. Unul dintre aceştia este Costică Vâlceanu, căruia îi pastrează vie amintirea şi despre care-mi vorbeşte la superlativ. Un erudit rasat, modest şi rezervat, care a dăruit mai mult decât a primit, apreciind calitatea celor cu care a interacţionat şi ţinându-şi doar adevăraţii prieteni aproape, Costică Vâlceanu îl întâlneşte pe nea Mitică în Canada, la Montreal.

Neamurile ţi le dă Dumnezeu, prietenii ţi-i alegi

Mitică Sinu nu s-a asociat niciodată cu oricine. Toată viaţa l-a urmărit sfatul bunicului său, nea Niculiţă, un ardelean cinstit, cu mult discernământ, care i-a spus: Să stai în preajma unui om, doar dacă vezi că are sâmbure în ceea ce spune. Dacă nu are această virtute, lasă-l acolo unde l-ai găsit! Şi bine-a grăit, cu înţelepciunea-i neaoşă, românească, bunicul din împrejurimile Sibiului, de învăţămintelele căruia şi-acum, la vârsta senectuţii, îşi mai aduce aminte! Viaţa l-a călit, l-a încercat mult şi nea Mitică a trebuit să-şi selecteze cu mare atenţie prietenii, pentru că societatea în care trăia (de fapt, perfect valabil şi pentru ziua de astăzi) predispunea la tot felul de surprize neplăcute, care, de cele mai multe ori, proveneau din cercurile de prieteni. Cunoscându-i pretenţiile şi înclinaţia spre oamenii cu scânteie, în prezenţa cărora se simţea confortabil, pe când era la Montreal, unul dintre prietenii săi – profesorul Sultana – i-a spus într-o zi: Vino să-ţi prezint un om cult! Şi i-a făcut cunoştinţă cu Costică Vâlceanu, un adevărat erudit, cu care ulterior s-a împrietenit. >>>

Octavian D. Curpaş – Stoian Brăiloiu, legionarul român expulzat de Charles de Gaulle în Corsica

unnamedAmintirile sunt dovezile vii ale neuitării din noi, sunt imaginile trecutului aşternute în gânduri, îngrijite în taină cu puterea sufletului şi ocrotite cu dragoste de-atingerea aripilor nemiloase ale timpului. Când ne desprindem de vâltoarea unui prezent ce sapă adânc în noi şi dragostea de tot ce-i frumos şi bun ne stăpâneşte vieţile scurgându-se agale spre fântânile nepieritoarei iubiri, dăm frâu liber amintirilor, căutându-ne pe noi înşine ancoraţi în adâncul şi farmecul lor. Dumitru Sinu, nea Mitică – aşa cum m-am obişnuit să-i spun şi cum de altfel îi spun toţi cei apropiaţi –, nestăvilit povestitor al unor întâmplări din vremuri demult trecute, a ştiut să-şi drămuiască fiecare bucăţică de suflet, umplând-o cu amintiri despre oameni şi locuri, orânduite după bunul său plac într-un document special pe care nu cred că greşesc dacă-l numesc carta aducerilor aminte, guvernată, de o lege mai rar întâlnită în ziua de azi: prietenia. Stoian Brăiloiu, nea Brăilă pentru amicii şi cunoscuţii săi, omul de care l-a legat o prietenie frumoasă şi durabilă, a făcut parte din rândul structurilor legionare ce au facilitat emigrarea multor români după instaurarea regimului comunist în ţara noastră. Astăzi şi-l aminteşte plin de recunoştinţă şi-mi vorbeşte cu emoţie despre un personaj complex, interesant şi cu un suflet de aur, după cum mărturiseşte Mitică Sinu.
Legionar fără lege şi drumul către libertate >>>

Octavian D. Curpaş – Dan Isăcescu: Visul francez sub zgomotul roţilor de tren!

TrenFranta2Odiseea lui Dan Isăcescu şi aventura lui franceză este imposibil să nu te captiveze, mai ales, dacă relatarea o face prietenul meu Mitică Sinu (Phoenix, Arizona). Povestea lui nu este una obişnuită. Modul în care reuşeşte să părăsească România este unul ieşit din tiparele acelor timpuri: Dan Isăcescu trece graniţa între roţile unui tren de marfă! Isăcescu va respira aerul libertăţii într-o lume nouă în care continuă aventura începută pe un vechi peron de gară şi trăieşte din plin fiecare clipă a vieţii sale, ca şi cum ar fi ultima.
Compartiment de lux spre Occident – curaj şi inventivitate!
Anul de graţie 1948 se evidenţiază, printre altele, prin cel mai puternic exod de refugiaţi spre Occident, care se manifesta ca un adevărat curent, pe care nea Mitică îl numise paşoptismul secolului XX. Prigoana comunistă nu avea limite şi părăsirea României părea singura cale de supravieţuire pentru mulţi dintre ei. Preţul pe care unii au fost nevoiţi să-l plătească nu poate fi echivalat în bani, niciodată. Şi-au riscat propria viaţă pentru a se bucura de gustul libertăţii, dar uzând de inteligenţă şi mult curaj. Cazul lui Dan Isăcescu, românul care a ajuns în Franţa sub un tren, a fost mediatizat multă vreme şi s-a aflat pe prima pagină a gazetelor din Paris. Speriat de ceea ce se întâmpla în ţară, tânăr, inteligent, cu o minte inventivă şi ispitit mereu de lumea liberă, occidentală, lui Dan Isăcescu i-a venit o idee: ce-ar fi să vadă dacă trenul n-ar fi mijlocul prin care ar putea părăsi ţara? A studiat cu atenţie potenţialul mijloc de fugă, şi ochiul lui ager a identificat un loc în care se putea amplasa o cutie din lemn, numai bună pentru a-i servi drept compartiment. „Dacă cutia se află tot acolo când trenul se întoarce în România, înseamnă că nu verifică nimeni sub tren, aşa că pot să stau acolo, în condiţii sigure” – a gândit românul nostru. Experimentul făcut s-a dovedit a fi decisiv pentru punerea în aplicare a planului. În acest fel, în cutia pe care şi-a confecţionat-o până în cele mai mici detalii, cu mare atenţie, Dan Isăcescu reuşeşte să ajungă la Paris.
„Eu am venit din Franţa, dar să nu spui la nimeni!” >>>

Octavian D. Curpaş: Parisul – piatră de temelie la edificiul succesului!

Paris- Orasul.luminilor

Spre deosebire de Adrian Păunescu, domnul Dumitru Sinu (din Phoenix), ajunsese “devreme” la Paris. Iugoslavia – şedere scurtă la Panciova şi Kovacica, un an şi câteva luni la Banovici, la Zrenianin pentru o vreme mai scurtă, apoi Italia – la Trieste, la Cinecitta pentru două luni şi în final la Torino, de unde a plecat în Franţa, la Paris. Această traiectorie a urmat-o viaţa din exil a lui Dumitru Sinu, de la trecerea graniţelor României şi până la popasul ceva mai lung, pe care l-a făcut în Franţa; traseul anterior ajungerii în ţara lui Voltaire îl creionase într-un mod absolut original pe parcursul întâlnirilor noastre anterioare. De data aceasta mi-a vorbit nenumărate ore despre Franţa, despre Paris şi despre oamenii pe care i-a întâlnit acolo. Nici n-am ştiut cum a trecut timpul! Ascultându-l pe Mitică, timpul parcă încremenise şi rămăsese, cuminte, într-un colţişor, atârnat de tălpile bătătorite ale amintirilor… >>>

Octavian D. Curpaş: Drumul spre libertate: din Iugoslavia la Trieste – Cinecitta – Torino – Paris !

DumitruSinuDumitru Sinu (Nea Mitică) îşi continuă povestea în sala de recepţie a hotelului său din centrul oraşului Phoenix. Cuvintele lui sunt încărcate de amintiri. Îl privesc în timp ce vorbeşte şi îmi dau seama că trecutul l-a însoţit mereu, că n-a uitat nimic din ceea ce a trăit cândva. Numele localităţilor pe care le menţionează au pentru el o puternică încărcătură sentimentală: Kovacica, Zrenianin, Trieste, Cinecitta, Torino. Îl ascult cu atenţie. Înţeleg drama pe care a trăit-o acest om, în urmă cu nişte ani buni.
Între legionari şi nazişti
Legionarii au fost cei care l-au trecut graniţa în Iugoslavia pe nea Mitică, deşi el nu era legionar. Au fost opt persoane în grupul lui. Au stat trei zile închişi la Panciova, reşedinţa districtului Banatul de Sud din Voivodina (Serbia), oraşul unde Timişul se înfrăţeşte cu Dunărea. La 15 kilometri distanţă de Panciova, se poate trece Dunărea în „Oraşul alb”, Belgrad, situat la confluenţa râului Sava cu Dunărea. Acolo, în Panciova era cea mai veche puşcărie de pe timpul imperiului austro-ungar (1867-1918); de abia în anul 1918, Serbia s-a unit cu Muntenegru, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, formând Regatul Iugoslav.„În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Serbia a fost un stat marionetă al Germaniei hitleriste; teritoriul său includea Serbia Centrală de azi, şi partea vestică a Banatului. În 1945, Serbia a devenit parte a unei federaţii, cea de a doua Iugoslavie, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, condusă de Iosip Broz Tito, care a fost la putere până la moartea sa, în 1980”, îmi relatează cu uşurinţă, nea Mitică, amintindu-şi cu precizie toate aceste date istorice. >>>

Pagini din lupta de rezistenţă anti-comunistă din perioada 1973-1981

VechiulTest1„Oameni mari din Vechiul Testament”, un volum semnat Iosif Ţon
„Noi toţi avem nevoie de eroi. Mici şi mari, tineri şi bătrâni ne uităm în jur şi căutăm eroi care seamănă cu noi, dar care se ridică deasupra circumstanţelor. Eroi care să trezească în noi dorinţele cele mai nobile, eroi care să ne arate cum să ne trăim viaţa dumnezeieşte.”
Aceste gânduri prefaţează într-un mod fericit o nouă carte semnată de Iosif Ţon, numită „Oameni mari din Vechiul Testament”. Este într-adevăr semnificativ faptul că indiferent de perioada istorică, oamenii au avut nevoie de „eroi” care să-i conducă mai departe, în lupta împotriva dificultăţilor de tot felul. Într-un sens special însă, nevoia de eroi şi de eroism a fost cu atât mai mare în timpul comunismului în România, în acea perioadă când a crede reprezenta un act de curaj şi de lepădare de sine, un lucru ieşit din comun, un gest prin care riscai totul. >>>

Octavian D. Curpaş – Din România în Carolina de Sud, Georgia şi Michigan

Octavian CurpasPe 23 noiembrie 2009, în Lawrenceville, Georgia, a venit pe lume Janice Oaida. În traducere, numele Janice înseamnă “Dumnezeu este îndurător”, iar părinţii – Marcel şi Ondina Oaida – nu l-au ales întâmplător pentru fiica lor. Ei au dorit să Îi mulţumească astfel Tatălui Ceresc pentru darul oferit lor – o fetiţă frumoasă, drăgălaşă, vioaie, sănătoasă şi de-a dreptul fermecătoare care luna aceasta împlineşte 4 ani.
Marcel Dumitru, de profesie „electrical engineer”, s-a născut pe 6 iulie 1974 la Câmpia Turzii, în judeţul Cluj. Pe 24 iulie 2004, acesta se căsătoreşte la Timişoara cu Lavinia Ondina, economist, născută pe 19 iunie 1975, la Făgăraş, în judeţul Braşov. Cei doi părăsesc România pentru Statele Unite un an mai târziu, pe 10 decembrie 2005. Odată ajunşi în America, aceştia se stabilesc în Anderson, Carolina de Sud. Cu o populaţie de aproximativ cinci milioane de locuitori, “paradisul golfului”, cum este supranumit statul Carolina de Sud, >>>

Laurence Lemoine : Una vida de periodista

Laurence LemoineNació en París, Francia en 1969. Ya a la edad de 12 sueña con convertirse en un periodista. A los 16 años, participó en Nueva York “All bicentenario” de la Estatua de la Libertad con Nancy Reagan. Representó a la juventud francesa, después de ganar un concurso organizado por la Embajada de EE.UU, en París. Unos años más tarde, su sueño de convertirse en una periodista, se hizo realidad. Su nombre es Laurence Lemoine. Estudió Ciencias Políticas en París VIII, habla cuatro idiomas y tiene un profundo interés en los asuntos globales. Laurence ha viajado a muchos países donde vivió, trabajando para la prensa impresa, tanto en radio como en televisión. De Oriente Medio a África, donde se entrevistó con Yasser Arafat, pasando por el Caribe, donde trabajó para una emisora de radio, Laurence Lemoine ha cubierto todas las áreas del periodismo y de la comunicación. >>>

„Cuvintele” devenite univers interior – versuri semnate Victoriţa Duţu

eu-015Tot astfel după cum la început a existat Cuvântul şi nu doar un cuvânt oarecare, iar Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, în viziunea Victoriţei Duţu, nu există simple cuvinte, ci “Cuvintele”. Iar acestea sunt “Linişte”, “Linie”, “Frumuseţe”, “Drum” şi “Grădina”. “Cuvintele” nu au nimic material, pentru că ele vieţuiesc în “închipuirea” poetei, în imaginaţie, despre care autoarea afirmă că “numai ea/este prezentă/în realitatea ce o/trăiesc fără să o/pot atinge cu mâna.” >>>

Octavian D. Curpaș – Metode de psihoterapie feminină împletite cu poveşti de viaţă

ImprejurarileVietii“Domnind peste împrejurările vieţii”, o carte semnată Ligia Seman
Feminitatea este o calitate şi o caracteristică importantă, ce ţine de latura psihologică a unei femei. Componentele ei sunt blândeţea, răbdarea, bunătatea, sensibilitatea. Feminitatea se poate învăţa şi educa şi se poate manifestă în funcţie de împrejurări. Societatea noastră apreciază feminitatea şi aşteaptă de la orice femeie să fie feminină în felul ei propriu. Despre feminitate şi despre modul în care aceasta trebuie înţeleasă şi dezvoltată vorbeşte şi cartea Ligiei Seman, „Domnind peste împrejurările vieţii. Un studiu devoţional despre: valoare, putere, scop şi psihoterapie feminină”. Autoarea li se adresează femeilor, în dorinţa de a le ajuta în depăşirea problemelor personale. Cum să faci faţă momentelor dificile din căsnicie, cum să îţi susţii şi să îţi formezi copilul, cum procedezi atunci când totul pare să îţi fie împotrivă, cum te manifeşti faţă de cei cu care te întâlneşti pentru închinare şi părtăşie sunt tot atâtea întrebări la care cititoarele vor găsi răspuns, în studiul realizat de Ligia Seman. >>>

Octavian D. Curpaș: „Familiile patriarhilor” de Petru Lascău – O carte despre realizări, conflicte şi crize în familie

familiilepatriarhilorMotto: „Dumnezeu este Autorul familei şi a lăsat familii drept model în Sfânta Scriptură, de la care să învăţăm.”
Se pune întrebarea dacă Biblia mai este de actualitate, atunci când ne vorbeşte despre viaţa de familie. Sunt multe persoane care consideră că modelul familiilor expuse în cuprinsul Sfintelor Scripturi aparţine altor timpuri şi de aceea, nu avem de ce să îl luăm în considerare. Este adevărat că Biblia a fost scrisă în perioade şi epoci caracterizate de alte norme sociale decât cele contemporane, însă problemele fundamentale ale omului sunt aceleaşi, iar dificultăţile întâmpinate de cei menţionaţi în Cartea Sfântă rămân identice cu cele ale generaţiei prezente. >>>

Octavian D. Curpaş – Poeme despre soare, flori şi linişte

eu-015

În volumul de versuri « Călătoria gândului », publicat în antologia “Spiralele vieţii”, Victoriţa Duţu, semnând cu pseudonimul Ilinca Nathanael, pictează folosind cuvinte. Aici, Victoriţa Duţu nu este doar poetă, ci şi artist plastic, astfel că versurile cărora le dă viaţă devin cântece ale atmosferei, culorii şi luminii. Expresia este concentrată şi concisă şi totul stă sub semnul metaforei şi al epitetului cromatic evocator: « Cu mâinile muiate în apele cerului/ Ca în florile lacului meu,/ Dacă aş putea să cânt/ Cu privirile-n soare… » (“Dacă m-ai lăsa”) >>>

Octavian D. Curpaș – Adina Sas-Simoniak a renunțat la teatru pentru consiliere spirituală

AdinaSimoniakArnold Bennett, un renumit scriitor englez, comenta într-unul din romanele sale „acea calitate misterioasă numită stil”. Stilul constituie modul în care spunem, facem sau exprimăm ceva, stilul reprezintă însăși manifestarea persoanei noastre, a ceea ce ne definește, a ceea ce suntem. Metaforic vorbind, stilul este veștmântul gândurilor pe care le avem, un dar, o mirodenie ce ne deosebește de ceilalți, cu alte cuvinte, stilul contează și face de cele mai multe ori diferența, mai ales atunci când vine vorba de celebrități. O prezență cu stil, dar și o celebritate și românca Adina Sas-Simoniak, licențiată în actorie a Academiei de Teatru din Tg. Mureș, în prezent o jurnalistă de marcă din Chicago. Născută într-o zi de iarnă, pe 10 ianuarie, în cel mai frumos sătuc de la poalele Munților Zarandului, Cuvin, din județul Arad, aceasta emigrează, împreună cu soțul ei, în Statele Unite, în aprilie 1997, lăsând în urmă un debut la Televiziunea din Arad, dar și mirajul efemer al scenei. >>>

Octavian D. Curpaș – ,,Handicapul Conştiinţei” de Ligia Seman, un roman confesiune despre disperare şi singurătate, vinovăţie şi iertare

HandicapulConstiinteiCum să te eliberezi de suferinţa proprie, de ce să nu porţi cu şi în tine durerea altora, dar şi mai important, de ce nu ai dreptul să îi faci pe cei apropiaţi să se îmbolnăvească de o maladie a sufletului? Acestea sunt doar câteva din întrebările la care încearcă să răspundă cartea Ligiei Seman, „Handicapul conştiinţei”. Volumul, încărcat de o durere vie, umană se concretizează ca un strigăt după ajutor ce porneşte din dorinţa recâştigării demnităţii pierdute. Un handicap fizic înseamnă neşansa de a fi stigmatizat de societate, de a nu te putea bucura de viaţă, de a te raporta în permanenţă la oamenii sănătoşi. În roman, Ana, o infirmă, dobândeşte pe lângă deficienţa trupească şi un handicap al conştiinţei, adică frica de a se simţi respinsă, teama că anormalitatea o face vulnerabilă, că viaţa nu îi rezervă decât eşecuri. Iar lipsurile ei sufleteşti, nevoia de a fi acceptată, obsesiile legate de înfăţişare, sensibilitatea exagerată, părerea proastă despre sine, i se transmit fiului său, Emanuel, un copil de grădiniţă. Micuţul creşte şi odată cu el se dezvoltă până la exacerbare un şir de emoţii negative pe care le va perpetua din păcate, în fiinţele cele mai dragi lui. Şi astfel, fiecare experimentează individual, efectele unui handicap al conştiinţei. >>>

Octavian D. Curpaş – De vorbă cu poeta Felicia Feldiorean despre poezie, ca formă de exprimare

feldiorean-feliciaFelicia Feldiorean este autoarea volumului de versuri „Celor fără vină”, tălmăcit în limba franceză de Prof. Constantin Frasin, cu titlul „A touts les innocents”. Licenţiată a Facultăţii de Medicină din Cluj-Napoca, pe care o absolvă în 1996, autoarea munceşte mai întâi ca medic de familie, iar apoi ca medic generalist şi la un spital de psihiatrie din judeţul Covasna. În anul 2000, aceasta părăseşte România şi se mută în Germania. În prezent, scriitoarea locuieşte în oraşul Münster şi este mama unei fetiţe în vârstă de şapte ani, Anna Elisabeth. Felicia Feldiorean s-a născut în anul 1968. >>>

Octavian D. Curpaş – ,,Între zâmbet şi suspin” de Petru Lascău – O carte caleidoscop despre nevoia de Dumnezeu

IntreZambeteMotto: „Nu ştiu de ce preferăm totuşi, culoarea gri!”

Un renumit critic literar, Mihail Belinski, spunea că „Arta este gândire în imagini”. Un astfel de exemplu de gândire în imagini este şi volumul „Între zâmbet şi suspin”, avându-l ca autor pe Petru Lascău. Asemenea unor tablouri dintr-o expoziţie, „Între zâmbet şi suspin” se constituie că o demonstraţie a ceea ce înseamnă corespondenţa dintre arte. Întocmai unei pânze expuse într-o galerie, fiecare zâmbet şi suspin scris de Petru Lascău în această carte, se distinge prin caracterul său de sine-statator, prin plasticitate şi culoare.

Petru Lascău este pastorul bisericii „Agape” din Phoenix, Arizona şi autorul volumelor de proză: „Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”, „Lupta cu somnul”, „Memoriile lui Eutih”, „Risipitorii”, „Apostolii Domnului Isus” şi „Familiile patriarhilor”. >>>

Octavian D. Curpaş – Biserica în asediu

BisericaAsediu1Frica şi necredinţa te ţin în blocajul asedierii păgâne

Într-o cunoscută carte, numită „Cetatea lui Dumnezeu”, Sfântul Augustin de Hippo ilustra prin intermediul unor simboluri deosebit de plastice, lupta dintre biserica lui Hristos şi lume. Astfel, folosind metafora cetăţilor, Sfântul Augustin asocia biserica lui Isus Hristos conceptului de cetate a lui Dumnezeu aflată în opoziţie şi luptă continuă cu cetatea acestei lumi. Această frumoasă ilustraţie avea să fie admirabil dezvoltată multe secole mai târziu de către predicatorul John Bunyan în două cărţi monumentale, „Călătoria creştinului” şi „Războiul sfânt”. >>>

Octavian D. Curpaş: Incendiul din Yarnell – cel mai tragic din ultimele şapte decenii în SUA

YARNEL-HEROES-X2-wbFlăcările unui foc care a izbucnit la sfârşitul lunii iunie în pădurile din Muntele de Granit, din localitatea Yarnell din statul Arizona, au „mistuit” în ultimele săptămâni întreaga naţiune. Zeci de mii de americani, inclusiv vicepreşedintele Joe Biden, s-au deplasat la faţa locului pentru a fi alături de familiile celor 19 pompieri care şi-au pierdut vieţile pe data de 30 iunie, a.c., în timpul operaţiunii de stingere a focului.

Yarnell se afla la nord de oraşul Phoenix, la distanţă de 136 de km. Cei 19 pompieri făceau parte din echipa de elită „Granite Montin Hotshots” din Prescott, localitate care se află la 160 de km nord-vest de Phoenix, într-o zonă împădurită, foarte asemănătoare cu Poiana Braşov. Temperatura din Prescott este aproape întotdeauna mai scăzută cu aproximativ 7 grade Celsius faţă de cea din zona metropolei Phoenix. >>>

Veronica Balaj – Interviu cu editor Emilia Ţuţuianu

Veronica BalajÎn contextul actual, când se  intersectează atâtea  informaţii în domeniul cultural şi când  totul se află cu repeziciune, ar fi o pierdere dacă accentele culturale dintr-o zonă sau alta a ţării nu ar intra în atenţie, nu ar fi parte din imaginea întreagă a efervescentei culturale naţionale. Orice  act cultural este un adaos, un câştig adus spiritualității  unei regiuni. O emblemă care se  diversifică  mereu prin valorile create de persoanele interesate de acest palier al existenţei. O individualizare spirituală, cu marca fiecărei culturi regionale este absolut necesară tocmai acum, mai mult ca oricând, când se poate vorbi de un amalgam cultural. Cum să ne individualizam? Cum să  marcam ceea ce ne caracterizează şi ne preocupă,  decât  prin  intervenții diferite, prin acţiuni  variate, susţinute cu şi din dăruire?

Emilia Tutuianu

     Acest  lucru îl exersează de ani buni şi dna. Emilia Țuțuianu din Roman care conduce Editura Muşatinia. În  discuţia care urmează vom înțelege  că mai există oameni pasionaţi, care nu-şi precupețesc  forţele  întru propagarea  unor idei  sau în interconectarea de valori culturale.

 Veronica Balaj: Doamnă Emilia Ţu­ţuianu, cum v-a venit ideea acestei edituri pe care cu dăruire o conduceţi şi în ce împrejurări aţi pus bazele ei. De ce Editura Muşatinia? >>>

Octavian D. Curpaş – „Lupta cu somnul” de Petru Lascău

lupta_cu_somnulUn volum de 45 de eseuri despre despre incertitudinile şi frământările vieţii
Motto: „Aţi luptat vreodată cu somnul? Teribilă luptă.”

Este uşor sau greu să te lupţi cu somnul? Aceasta este întrebarea pe care ne-o punem, atunci când deschidem volumul „Lupta cu somnul”, al pastorului Petru Lascău. Răspunsul ne este oferit de-a lungul a peste 322 de pagini, ce cuprind diferite articole ce au văzut lumina tiparului începând cu anul 1985. „De la sosirea mea în Statele Unite, în anul 1985”, spune Petru Lascău în „Introducere”, „m-am dedicat scrisului şi publicisticii. Am editat o revistă creştină, timp de 12 ani, pe care am numit-o „Exodus”… Fiecare număr al revistei conţinea un editorial, uneori şi articole scrise de mine. Cartea de faţă conţine o mare parte din aceste editoriale şi articole pe care le-am publicat timp de 12 ani, precum şi altele pe are le-am publicat în diverse publicaţii româneşti şi eseuri pe care nu le-am publicat niciodată.”  Autorul este  actualmente pastorul bisericii “Agape” din statul Arizona (www.agapearizona.com). >>>

Octavian D. Curpaş: „Iubirea înlăcrimată” de Cristina Magdalena Frâncu

IubireaMotto: „Abia atunci pricepem preţul jertfei Tale/ Şi lacrimile sfinte ce-au curs ca douǎ perle…” (Suntem aşa de slabi)

„Eu nu scriu pentru mine, ci pentru alţii: pentru cel ce îmi citeşte creaţiile. Este adevărat că scriu ceea ce gândesc despre anumite teme, cum văd eu un fapt ori un lucru, cum primesc lumină asupra unor pasaje din Scriptură. Scriu despre lipsurile vieţii mele de credinţă, despre cum tânjesc să fiu. Mă gândesc că la fel ca mine, şi cititorul trece prin aceleaşi lupte interioare şi vreau să ştie că nu este singurul. Vreau ca inima îndurerată a cititorului, sufletul mistuit de dor, mintea îngândurată să primească din Mâna Divină eliberare. Iar peste toate lucrurile, să nu uite că există Unul care veghează şi care nu va îngădui nici o încercare peste puterea firească a fiecăruia de a o suporta…”, spune poeta Cristina Magdalena Frâncu. În continuare, ea declară: „Ştiu că îmi citesc poeziile oameni din toate categoriile de vârstă, fără nici o excepţie. Primesc e-mail-uri de încurajare de la >>>

Octavian D. Curpaş – Soluţii pentru crizele şi confictele din familie

Familie2013

S-au scris multe cărţi despre viaţa de familie şi ne-am putea întreba dacă ar mai fi ceva de spus sau de adăugat în această privinţă. Multe cărţi care tratează acest subiect merg pe o abordare foarte specializată, ce restricţionează numărul potenţialului auditoriu. Nu acesta este cazul cărţii „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie. Soţ, soţie, părinţi, copii. Întrebări şi discuţii pentru grupul mic”, de Cristian Barbosu. Îmbinând în mod armonios o abordare dinamică cu un conţinut plin de valoare, autorul reuşeşte să ne captiveze prin profunzimea, am putea spune cristalină, a gândurilor pe care ni le împătăşeşte. >>>