Octavian D. Curpaş: Cornel Popa – Silvicultor în pădurile canadiene

A fost legionar şi a părăsit România în vremuri tulburi. Pe drumul pribegiei, nimănui nu i-a fost uşor! Dar Cornel Popa a fost un curajos şi, totodată, foarte ambiţios: ajunge în Canada, studiază, se-aventurează, investeşte în terenuri împădurite, şi-adună prietenii, se străduieşte, munceşte şi doreşte să prospere. “Pe Cornel Popa l-am întâlnit în Canada, la Vancouver, British Columbia” – începe nea Mitică, povestea lui Cornel Popa. Fiecare dintre cei pe care i-a cunoscut şi apreciat, a avut locul şi bucăţica lui de vină în sufletul şi viaţa lui Mitică Sinu.Astăzi, la ora destăinuirilor, timpul îi ţese în fire nevăzute cuvintele, dar retrăieşte, cu toată strădania de a-şi masca emoţia, fiecare întâmplare în parte.

Învăţătorul din Cugir – silvicultor în Canada!

Cornel Popa era prietenul lui Eugen Ştefănescu – amândoi silvicultori, şcoliţi, cu diplome în regulă în buzunare, diferind doar locurile în care studiaseră: ugen – la Paris iar Cornel Popa – în Canada. „Mi l-a prezentat Eugen Ştefănescu” – afirmă nea Mitică continuându-şi povestirea. Urmau să formeze mai târziu un trio reuşit, ţintind spre aceleaşi idealuri, având în suflete aceleaşi doruri şi fiind fideli unei prietenii frumoase şi sincere. Cornel Popa provenea din Cugir, orăşelul de pe meleaguri transilvane pline de legendă, cu Dealul Cetăţii aproape şi vocile istoriei răzbătând spre lume; situat în zona de contact a culoarului depresionar al Orăştiei cu munţii Şureanu, într-un cadru natural deosebit de pitoresc, Cugirul este înconjurat de dealuri împădurite ce ating înălţimi de peste 700 m şi cu panorama deosebită a munţilor Şureanu, aparţinând lanţului carpatic meridional – în sud, deschizându-se apoi spre nord, ca un evantai, spre minunata luncă a râului cu acelaşi nume şi terasele sale. În ţară profesase ca învăţător şi ajunsese apoi în Canada.

Octavian D. Curpaş: Ion Ritivoi – Un liberal de milioane la Paris

,,Originar din Sebeşul de Jos, la o aruncătură de băţ de locul în care m-am născut, Ion Ritivoi a fost cel mai harnic om pe care l-am cunoscut vreodată” – aşa a început Dumitru Sinu să-mi vorbească despre unul dintre oamenii adevăraţi cu care a avut ocazia să se reîntâlnească în exil şi pe care l-a apreciat pentru caracterul şi virtuţile sale. Îmi dădeam seama, după cum începuse povestea lui Ion Ritivoi, că aveam de-a face cu un personaj al cărui profil se încadra perfect în profilul omului demn, vertical, harnic, plin de calităţi.
Un sebeşean la Paris: cantorul Bisericii Ortodoxe Române
Nea Mitică l-a întâlnit la Paris pe Ion Ritivoi: “M-am dus la biserica ortodoxă română împreună cu profesorul Ionescu şi Dan Isăcescu. Când am intrat, cantorul rostea o rugăciune. Unul din amicii mei mi-a spus atunci: Bă, ăsta nu se roagă la Dumnezeu, ăsta-l ceartă! Avea o voce metalică, cu inflexiuni puternice.”  În momentele următoare Dumitru Sinu şi-a dat seama că omul acela îi este cunoscut şi apropiindu-se de altar a constatat că nu se înşelase, era chiar de la el din sat.
Când au ieşit din biserică s-a apropiat de el şi i-a spus cine este: Apoi, tu nu sameni pe a’ lui Ţiglaru’, tu sameni pe-a’ lui Niculiţă! – Ţiglaru’ era tatăl mamei iar Niculiţă, bunicul din partea tatălui, bunicii lui nea Mitică. L-a invitat la o cafea, să poată povesti în tihnă, dar Ritivoi, omul pentru care nici cafeaua nici locurile publice nu reprezentau mare lucru, i-a răspuns: Apoi, eu nu-s de cafea. Eu mă duc acasă şi vă fac de mâncare, propunându-le, lui Mitică şi amicilor ce-l însoţeau, să-i facă o vizită după ce-şi vor savura cafeaua povestită ca între prieteni, în vreo cafenea pariziană.
Apoi s-a îndreptat spre casă – un hotel la care, de când locuia acolo, nu plătea chirie, nici măcar un cent. Cu un spirit de orientare bine dezvoltat, lucrând în construcţii, convenise cu proprietarii hotelului să le aducă zilnic materiale de pe şantierul unde muncea şi de care compania nu mai avea nevoie: scânduri, profile, etc şi care niciodată nu strică să le ai, pentru eventuale lucrări de întreţinere necesare unei clădiri.

Octavian D. Curpaş: „Prefer sunetele muzicii româneşti” – Interviu cu Amalia Mihaela Cîmpean din Arizona

Amalia.Cimpean

Amalia Mihaela Cîmpean, interpretă de muzică creştină, a ajuns în Arizona în iarna lui 2005, când sărbătoarea Crăciunului bătea la uşă. La scurt timp, mai precis pe 22 Ianuarie 2006, aceasta se căsătoreşte cu Călin R. Cîmpean, la biserica penticostală Happy Valley. Lansarea primului album de muzică, “Fii cu mine pas cu pas”, al interpretei Amalia Cîmpean, se datorează într-o mare măsură, ajutorului acordat de soţul ei, Călin, despre care solista spune că este o binecuvantare de la Dumnezeu. Încurajarea şi sprijinului lui au susţinut-o pe Amalia în pregatirea şi editarea albumului. Amalia şi Călin au doi fii, Andrew Joseph şi Nathaniel, pentru care îşi doresc în primul rând, să rămână lângă Dumnezeu şi să Îi slujească. Amalia Mihaela Cîmpean s-a născut pe 29 octombire 1985, la Vălenii de Munte, Prahova. Interpreta provine dintr-o familie numeroasă şi spune că părinţii au fost cei care au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru ca ea şi cei cinci fraţi şi surori pe care îi are, să ajungă să îşi vadă visele devenite realitate. Ei şi-au încurajat, şi-au spirijinit financiar copii, chiar dacă lucrul acesta a însemnat sacrificii serioase. Amalia locuieşte în prezent în Surprise, Arizona şi afirmă despre sine că este, pe langă interpretă de muzică creştină, studentă şi full-time mamă.

Octavian D. Curpaş – Românul care scria articole pentru guvernatorul provinciei Quebec

Trăind o viaţă trepidantă, neobişnuită – aş putea spune – cu furtuni de vise, cu împliniri sau nereuşite, cu prietenii de cele mai multe ori trainice, Dumitru Sinu a învăţat în permanenţă din experienţa lui şi a celor din jur, cu atât mai mult cu cât, el a avut abilitatea să-şi adune în preajmă o mulţime de oameni valoroşi. Unul dintre aceştia este Costică Vâlceanu, căruia îi pastrează vie amintirea şi despre care-mi vorbeşte la superlativ. Un erudit rasat, modest şi rezervat, care a dăruit mai mult decât a primit, apreciind calitatea celor cu care a interacţionat şi ţinându-şi doar adevăraţii prieteni aproape, Costică Vâlceanu îl întâlneşte pe nea Mitică în Canada, la Montreal.

Neamurile ţi le dă Dumnezeu, prietenii ţi-i alegi

Mitică Sinu nu s-a asociat niciodată cu oricine. Toată viaţa l-a urmărit sfatul bunicului său, nea Niculiţă, un ardelean cinstit, cu mult discernământ, care i-a spus: Să stai în preajma unui om, doar dacă vezi că are sâmbure în ceea ce spune. Dacă nu are această virtute, lasă-l acolo unde l-ai găsit! Şi bine-a grăit, cu înţelepciunea-i neaoşă, românească, bunicul din împrejurimile Sibiului, de învăţămintelele căruia şi-acum, la vârsta senectuţii, îşi mai aduce aminte! Viaţa l-a călit, l-a încercat mult şi nea Mitică a trebuit să-şi selecteze cu mare atenţie prietenii, pentru că societatea în care trăia (de fapt, perfect valabil şi pentru ziua de astăzi) predispunea la tot felul de surprize neplăcute, care, de cele mai multe ori, proveneau din cercurile de prieteni. Cunoscându-i pretenţiile şi înclinaţia spre oamenii cu scânteie, în prezenţa cărora se simţea confortabil, pe când era la Montreal, unul dintre prietenii săi – profesorul Sultana – i-a spus într-o zi: Vino să-ţi prezint un om cult! Şi i-a făcut cunoştinţă cu Costică Vâlceanu, un adevărat erudit, cu care ulterior s-a împrietenit.

Octavian D. Curpaş – Stoian Brăiloiu, legionarul român expulzat de Charles de Gaulle în Corsica

Amintirile sunt dovezile vii ale neuitării din noi, sunt imaginile trecutului aşternute în gânduri, îngrijite în taină cu puterea sufletului şi ocrotite cu dragoste de-atingerea aripilor nemiloase ale timpului. Când ne desprindem de vâltoarea unui prezent ce sapă adânc în noi şi dragostea de tot ce-i frumos şi bun ne stăpâneşte vieţile scurgându-se agale spre fântânile nepieritoarei iubiri, dăm frâu liber amintirilor, căutându-ne pe noi înşine ancoraţi în adâncul şi farmecul lor. Dumitru Sinu, nea Mitică – aşa cum m-am obişnuit să-i spun şi cum de altfel îi spun toţi cei apropiaţi –, nestăvilit povestitor al unor întâmplări din vremuri demult trecute, a ştiut să-şi drămuiască fiecare bucăţică de suflet, umplând-o cu amintiri despre oameni şi locuri, orânduite după bunul său plac într-un document special pe care nu cred că greşesc dacă-l numesc carta aducerilor aminte, guvernată, de o lege mai rar întâlnită în ziua de azi: prietenia. Stoian Brăiloiu, nea Brăilă pentru amicii şi cunoscuţii săi, omul de care l-a legat o prietenie frumoasă şi durabilă, a făcut parte din rândul structurilor legionare ce au facilitat emigrarea multor români după instaurarea regimului comunist în ţara noastră. Astăzi şi-l aminteşte plin de recunoştinţă şi-mi vorbeşte cu emoţie despre un personaj complex, interesant şi cu un suflet de aur, după cum mărturiseşte Mitică Sinu.
Legionar fără lege şi drumul către libertate

Octavian D. Curpaş – Dan Isăcescu: Visul francez sub zgomotul roţilor de tren!

Odiseea lui Dan Isăcescu şi aventura lui franceză este imposibil să nu te captiveze, mai ales, dacă relatarea o face prietenul meu Mitică Sinu (Phoenix, Arizona). Povestea lui nu este una obişnuită. Modul în care reuşeşte să părăsească România este unul ieşit din tiparele acelor timpuri: Dan Isăcescu trece graniţa între roţile unui tren de marfă! Isăcescu va respira aerul libertăţii într-o lume nouă în care continuă aventura începută pe un vechi peron de gară şi trăieşte din plin fiecare clipă a vieţii sale, ca şi cum ar fi ultima.
Compartiment de lux spre Occident – curaj şi inventivitate!
Anul de graţie 1948 se evidenţiază, printre altele, prin cel mai puternic exod de refugiaţi spre Occident, care se manifesta ca un adevărat curent, pe care nea Mitică îl numise paşoptismul secolului XX. Prigoana comunistă nu avea limite şi părăsirea României părea singura cale de supravieţuire pentru mulţi dintre ei. Preţul pe care unii au fost nevoiţi să-l plătească nu poate fi echivalat în bani, niciodată. Şi-au riscat propria viaţă pentru a se bucura de gustul libertăţii, dar uzând de inteligenţă şi mult curaj. Cazul lui Dan Isăcescu, românul care a ajuns în Franţa sub un tren, a fost mediatizat multă vreme şi s-a aflat pe prima pagină a gazetelor din Paris. Speriat de ceea ce se întâmpla în ţară, tânăr, inteligent, cu o minte inventivă şi ispitit mereu de lumea liberă, occidentală, lui Dan Isăcescu i-a venit o idee: ce-ar fi să vadă dacă trenul n-ar fi mijlocul prin care ar putea părăsi ţara? A studiat cu atenţie potenţialul mijloc de fugă, şi ochiul lui ager a identificat un loc în care se putea amplasa o cutie din lemn, numai bună pentru a-i servi drept compartiment. „Dacă cutia se află tot acolo când trenul se întoarce în România, înseamnă că nu verifică nimeni sub tren, aşa că pot să stau acolo, în condiţii sigure” – a gândit românul nostru. Experimentul făcut s-a dovedit a fi decisiv pentru punerea în aplicare a planului. În acest fel, în cutia pe care şi-a confecţionat-o până în cele mai mici detalii, cu mare atenţie, Dan Isăcescu reuşeşte să ajungă la Paris.
„Eu am venit din Franţa, dar să nu spui la nimeni!”

Octavian D. Curpaş: Parisul – piatră de temelie la edificiul succesului!

Spre deosebire de Adrian Păunescu, domnul Dumitru Sinu (din Phoenix), ajunsese “devreme” la Paris. Iugoslavia – şedere scurtă la Panciova şi Kovacica, un an şi câteva luni la Banovici, la Zrenianin pentru o vreme mai scurtă, apoi Italia – la Trieste, la Cinecitta pentru două luni şi în final la Torino, de unde a plecat în Franţa, la Paris. Această traiectorie a urmat-o viaţa din exil a lui Dumitru Sinu, de la trecerea graniţelor României şi până la popasul ceva mai lung, pe care l-a făcut în Franţa; traseul anterior ajungerii în ţara lui Voltaire îl creionase într-un mod absolut original pe parcursul întâlnirilor noastre anterioare. De data aceasta mi-a vorbit nenumărate ore despre Franţa, despre Paris şi despre oamenii pe care i-a întâlnit acolo. Nici n-am ştiut cum a trecut timpul! Ascultându-l pe Mitică, timpul parcă încremenise şi rămăsese, cuminte, într-un colţişor, atârnat de tălpile bătătorite ale amintirilor…

Octavian D. Curpaş: Drumul spre libertate: din Iugoslavia la Trieste – Cinecitta – Torino – Paris !

Dumitru Sinu (Nea Mitică) îşi continuă povestea în sala de recepţie a hotelului său din centrul oraşului Phoenix. Cuvintele lui sunt încărcate de amintiri. Îl privesc în timp ce vorbeşte şi îmi dau seama că trecutul l-a însoţit mereu, că n-a uitat nimic din ceea ce a trăit cândva. Numele localităţilor pe care le menţionează au pentru el o puternică încărcătură sentimentală: Kovacica, Zrenianin, Trieste, Cinecitta, Torino. Îl ascult cu atenţie. Înţeleg drama pe care a trăit-o acest om, în urmă cu nişte ani buni.
Între legionari şi nazişti
Legionarii au fost cei care l-au trecut graniţa în Iugoslavia pe nea Mitică, deşi el nu era legionar. Au fost opt persoane în grupul lui. Au stat trei zile închişi la Panciova, reşedinţa districtului Banatul de Sud din Voivodina (Serbia), oraşul unde Timişul se înfrăţeşte cu Dunărea. La 15 kilometri distanţă de Panciova, se poate trece Dunărea în „Oraşul alb”, Belgrad, situat la confluenţa râului Sava cu Dunărea. Acolo, în Panciova era cea mai veche puşcărie de pe timpul imperiului austro-ungar (1867-1918); de abia în anul 1918, Serbia s-a unit cu Muntenegru, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, formând Regatul Iugoslav.„În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Serbia a fost un stat marionetă al Germaniei hitleriste; teritoriul său includea Serbia Centrală de azi, şi partea vestică a Banatului. În 1945, Serbia a devenit parte a unei federaţii, cea de a doua Iugoslavie, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, condusă de Iosip Broz Tito, care a fost la putere până la moartea sa, în 1980”, îmi relatează cu uşurinţă, nea Mitică, amintindu-şi cu precizie toate aceste date istorice.

Pagini din lupta de rezistenţă anti-comunistă din perioada 1973-1981

„Oameni mari din Vechiul Testament”, un volum semnat Iosif Ţon
„Noi toţi avem nevoie de eroi. Mici şi mari, tineri şi bătrâni ne uităm în jur şi căutăm eroi care seamănă cu noi, dar care se ridică deasupra circumstanţelor. Eroi care să trezească în noi dorinţele cele mai nobile, eroi care să ne arate cum să ne trăim viaţa dumnezeieşte.”
Aceste gânduri prefaţează într-un mod fericit o nouă carte semnată de Iosif Ţon, numită „Oameni mari din Vechiul Testament”. Este într-adevăr semnificativ faptul că indiferent de perioada istorică, oamenii au avut nevoie de „eroi” care să-i conducă mai departe, în lupta împotriva dificultăţilor de tot felul. Într-un sens special însă, nevoia de eroi şi de eroism a fost cu atât mai mare în timpul comunismului în România, în acea perioadă când a crede reprezenta un act de curaj şi de lepădare de sine, un lucru ieşit din comun, un gest prin care riscai totul.

Octavian D. Curpaş – Din România în Carolina de Sud, Georgia şi Michigan

Pe 23 noiembrie 2009, în Lawrenceville, Georgia, a venit pe lume Janice Oaida. În traducere, numele Janice înseamnă “Dumnezeu este îndurător”, iar părinţii – Marcel şi Ondina Oaida – nu l-au ales întâmplător pentru fiica lor. Ei au dorit să Îi mulţumească astfel Tatălui Ceresc pentru darul oferit lor – o fetiţă frumoasă, drăgălaşă, vioaie, sănătoasă şi de-a dreptul fermecătoare care luna aceasta împlineşte 4 ani.
Marcel Dumitru, de profesie „electrical engineer”, s-a născut pe 6 iulie 1974 la Câmpia Turzii, în judeţul Cluj. Pe 24 iulie 2004, acesta se căsătoreşte la Timişoara cu Lavinia Ondina, economist, născută pe 19 iunie 1975, la Făgăraş, în judeţul Braşov. Cei doi părăsesc România pentru Statele Unite un an mai târziu, pe 10 decembrie 2005. Odată ajunşi în America, aceştia se stabilesc în Anderson, Carolina de Sud. Cu o populaţie de aproximativ cinci milioane de locuitori, “paradisul golfului”, cum este supranumit statul Carolina de Sud,