Nicolae Labiş – poeme

Nicolae Labis Mioriţa
Pe-un picior de plai , pe-o gura de rai ,
Zbuciumat se plange fluierul de fag .
Inima ma strange si-mi patrunde-n sange
Acest cantec dureros si drag .

Stelele faclii , pasarele mii ,
   Jalea-si descanta-n fluierul de os . . .
   tainic isi framanta cadentarea sfanta
  Acest cantec trist si luminos .

>>>

Reclame

Cel care a mutat pământul în cer, Grigore Vieru

Ziua de azi incepe cu “era”… poetul Grigore Vieru. ESTE… Grigore Vieru este un poet unic dotat, cu un soi de fragilitate asemanator cu cel al firului de iarba care i-a vulnerabilizat fiinta pana-n moarte. Memoria colectiva-l pastreaza ca pe un poet cu un cuget tare, dar “sangerand” pentru Basarabia. 

,,Era poetul Grigore Vieru, cunoscut şi necunoscut, ce purta sfinţenia fiinţei, a obârşiei, a casei, a locului şi cuprindea misterul fiinţei, obârşiei, casei, locului în metafora verdelui ce ne vede. În arbore, pasăre, iarbă, sămânţă, sare, dimineaţă, creangă de măr erau, mereu, şi ochii lui Dumnezeu, ca toate celelalte să caute dezbrăcarea de noapte. Astfel, cum scria Marin Sorescu, într-o prefaţă, Grigore Vieru umbla pe muchea muntelui din cuvinte, nepedepsit cu prăbuşit”. (Valentin Marica) >>>

Carmen Dominte – Lansarea volumului aniversar ,,Ben Todică, ambasador onorific al românismului” editat de Editura Muşatinia

Colocviile de Marţi 29 ianuarie 2013, Centrul pentru Activităţi Recreative şi Inovare Ocupaţională, Bucureşti, amfitrion prof. dr. George Anca

BT

Într-un loc foarte primitor, cel al Centrului de Activităţi Recreative şi Inovare Ocupaţională, în seara zilei de marţi, 29 ianuarie, au avut loc Colocviile de Marţi, avându-l ca amfitrion pe profesor dr. George Anca. Tema acestei întâlniri a fost „Eminescu şi Vivekananda”. Printre invitaţii de seamă ai acestui eveniment s-au numărat: Arun Sharma, din partea Ambasadei Indiei la Bucureşti, Puşi Dinulescu, Vasile Menzel, Doina Ghiţescu, Bianca Beatrice Michi, Sebastian Sârbu şi mulţi alţii. >>>

Nichita Stănescu – „Respir, doctore, respir”…

„Mă mut în lup
pentru că este vremea
schimbării lupilor
în clopote.”

(Nichita Stănescu).

  „Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui, a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut…” (Eugen Simion)

Iarăşi am păşit uşor, şi în trecutul decembrie 2012, peste dureroasa amintire a plecării lui Nichita. Încet, în vârful picioarelor, cu scuza, poate, de a nu-i tulbura somnul celui care adunase în ochii săi mari  tot verdele codrilor unui „pământ numit România”. Plutind îngereşte deasupra unei lumi înnobilate de geniul său, fiul ţăranului Nicolae Hristea Stănescu, din Prahova, şi al nobilei rusoaice Tatiana Cereaciuchin, membru post-mortem al Academiei Române, deţinător al Premiului internaţional Johann Gottfried von Herder şi nominalizat, în 1980, pentru Nobelul pentru literatură, a dăruit poeziei române universalitate. >>>

Ștefan Lucian Mureşanu – Funerar şi sens al regretelor în scânteile galbene bacoviene

Motto: ,,or, nu! s-aprind luminile-n oraş… / sunt alţii, şi un alt poet – / e mult de când dormim în umbră, / în cimitirul violet…” (George Bacovia, „Amurg”)

Funerarul este solitudinea efectului în creaţie al poetului. El depăşeşte dimensiunea telurică, se uneşte cu spaţiul cosmic, ondulează regretul şi îl coboară în sufletele oamenilor. În inima lui am putea crede că există două fonduri: luminos, care se revarsă în mediu prin licăririle ochilor şi întunecos, care vuieşte prin voce în unde sonore, perturbând existenţa. Orice vibraţie rezultă din melancolie şi distruge în poezia bacoviană normalul, transformându-l în regret. Regretul este tocmai taina funerarului pe care îl adânceşte în lumesc: O femeie în doliu pe stradă, / O frunză galbenă tremura după ea – („Scântei galbene”, 1965:91). Poetul vrea să creadă că a uitat de trecerea timpului şi că Pământul se va adânci într-o beznă pe care el o vede intrând în fiecare noapte: Pierdut, mă duc şi eu, cu braţele învinse, braţele nemişcate ale celui fără de viaţă sunt învinse, pentru că poetul se vede dus pe drumul nopţii: Plângând, după pierderea darului iubirii Şi fredonând cu bucuria nemuririi pentru că, abia atunci, Bacovia realizează trebuinţa gândirii >>>

Alex Ștefănescu – Poezia dată în dar

IONITA-Daniel-TESTAMENTA trecut vremea când o antologie era expresia dorinţei unui cititor pasionat (eventual profesionist) de a da şi altora ocazia de a citi poeziile care l-au încântat pe el. Acum o antologie se alcătuieşte din ambiţia unui critic literar de a se prezenta în faţa opiniei publice ca o instanţă supremă sau din nerăbdarea unei noi generaţii de poeţi de a se impune, după înlăturarea necruţătoare a celei dinainte. Ceva din farmecul culegerilor, crestomaţiilor, florilegiilor de altădată s-a pierdut. Aproape că-mi vine să mă adresez, copleşit de nostalgie ca Eminescu în Epigonii, predecesorilor noştri: „Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri;/ Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri”. >>>

Cezar Ivănescu – in memoriam

Cezar Ivanescu (6 august 1941 – 24 aprilie 2008)

Către cerul ascuns, către neant, către ceea ce trebuie văzut şi arătat, te înalţ, gând liber, cum liber sunt să te trimit către ceea ce te poate învia sau ucide; tocmai liber fiind, dintre cei liberi, care mor liberi.

Cu ce curaj, din întâmplare fără margini, neruşinat este curajul meu, te voi căuta aruncând duios ucigătoare săgeţi, raze iubitoare către tine; tu, singura atotiertătoare; eşti întocmai neantul

   O libertate aleasă îţi dau, Privire Creatoare!

>>>

În tonuri clare: Ana Blandiana

 Despre Ana Blandiana nu mi-e deloc uşor să scriu într-un constrângător chenar tipărit, fie şi doar pentru o mărturisire festiv-omagială. O mie de amintiri din tinereţea noastră clujeană mă leagă de minunata pereche de prieteni nepereche pe care n-o pot vedea şi evoca decât într-o ideală comuniune: Ana Blandiana şi Romulus Rusan, două dintre cele mai luminoase repere omeneşti de care am avut, ani de-a rândul, norocul să fiu aproape. Şi am rămas aşa, până în ziua de azi. >>>

Adrian Dinu Rachieru- Cei doi Labiş

,,Clopote grave sunară trezirea /
Generaţiei noastre.
Tragem cugetarea afară din teacă.”

În splendidul poem „Despre Labiş, data viitoare”, încredinţat lui Adrian Păunescu şi publicat în revistă (Flacăra lui Adrian Păunescu, 15-21 octombrie 2010, p. 11), Ion Gheorghe, reactivat, vorbea despre „viaţa şi lucrarea” arcaşului Nicolae Labiş, acel tânăr Orpheu „petrecut nedrept de români” şi însoţit de o „invidie nebună”. Constatând că despre acest subiect merită „să tot scrii”. Totuşi, bardul de la Florica parcă ar cere o amânare, hotărând finalmente: „Mai departe despre Labiş, data viitoare, când ne vom întoarce cu toţii”.

>>>