Constantin Enianu – Artă şi om: Mark Rothko

Mark Rothko, No. 2, Blue Red Green, 1953, oil ...

Pe 25 februarie 1970, nouă tablouri ale pictorului american Mark Rothko au ajuns la Tate Gallery, din Londra. În aceeaşi zi, cu câteva ore înainte, Rothko fusese găsit mort, în baia atelierului său. Pictorul care trăise atât de mult în mintea lui, în ţinutul morţilor, se sinucisese. Iar acum, la Londra, avea propriul său mausoleu. Un monument în cinstea altui pictor abstract american înfrânt ? În anii ’70, generaţia pop era în vogă pe scena culturii. Era o vreme ludică prin excelenţă. Andy Warhol, Rosenchrist, Lichtenstein. Preferabil, în timp ce se asculta rock’n’roll şi se lua pe nas sau pe gură ceva ameţitor. Ideea că arta avea ceva solemn era ceva la fel de ciudat ca şi a merge la biserică. Iar faptul că Rothko se alăturase pictorilor abstracţi sinucigaşi făcea perspectiva şi mai funebră. Aşa că, într-o dimineaţă din primăvara lui 1970, dacă intrai la Tate Gallery, puteai fi izbit de nişte tablouri care pulsau, precum o parte a trupului omenesc. Roşu sângeriu… Era ceva ce putea fi decelat de materia cenuşie, necesară pentru a discerne că liniile negre ale compoziţiilor conduceau către un loc misterios din univers. Rothko spunea că tablourile lui încep o aventură necunoscută, într-un spaţiu necunoscut, aşa că nu se ştia unde se va ajunge. >>>

Reclame

Octavian D. Curpaş – Despre dualitatea sufletului omenesc în “Viaţa pe fugă”, un roman de Mirela Roznoveanu

Roman de factură psihologică, “Viaţa pe fugă” de Mirela Roznoveanu se remarcă prin interesul pentru social, pentru descrierea de persoanje şi evocarea în detaliu a mediului, dar şi prin modul exemplar în care autoarea ştie să surprindă exteriorizarea sufletului, mutaţiile sufleteşti sau interiorizarea lumii în conştiinţa personajelor. Volumul este scris în exil şi zugrăveşte cu măiestrie nu doar Lumea Nouă, ci şi momente cheie din trecutul României comuniste. >>>

Sorana Georgescu-Gorjan: Tinerețe fără bătrânețe

Dintr-o frumoasă mărturie a lui C. S. Nicolăescu Plopșor aflăm că Brâncuși i-ar fi spus: “Săpând necontenit fântâni interioare, am dat de izvorul vieții fără de moarte și al tinereții fără bătrânețe. Așa e arta: tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.”

La 27 noiembrie comemorăm 125 de ani de la trecerea la cele veșnice a lui Petre Ispirescu, cel care ne-a dăruit minunatul basm la al cărui titlu făcea referire sculptorul. Viziunea lui Brâncuși, prin referirea la artă, este însă mai optimistă decât cea a povestitorului.

O întâmplare recentă confirmă rolul artei de exponent al tinereții fără bătrânețe. La licitația de Artă Modernă și Impresionism care a avut loc la Christie’s, la 7 noiembrie 2012, un mulaj în ghips intitulat Une muse a obținut 12,4 milioane de dolari. Lucrarea semnată de Brâncuși are o poveste fascinantă. >>>

Andrei Șerban – „Țara e condusă de o adunătură de derbedei”

Deși ați avut parte de experiențe traumatice, mai ales în anii ’90, totuși reveniți periodic în România: să montați un spectacol așa cum este acum Lear la Bulandra, să faceți „academie“ cu tinerii actori, cum ați făcut în vara aceasta la Mogoșoaia în colaborare cu ICR, ca să amintim doar exemplele recente. Ce vă oferă revenirea?

În România, în special în condițiile vieții actuale pline de tulburări, tendința e deseori spre inerție. Forța pasivității pândește la fiecare pas. Cum să lupți cu inerția? Doar lucrând continuu cu tine însuți și cu alții. De aceea revin să fac spectacole și mai ales workshopuri. Căci, nelucrând, simți că te închizi și din teamă ridici ziduri de protecție. Pentru a te deschide, trebuie să dărâmi zidurile. Atât atelierele pregătitoare, cât și o piesă ca Lear, ce pare scrisă ieri și amintește de ce se întâmplă acum, sunt necesare. În teatru, ca și în viață, ai nevoie de încredere. Academia Itinerantă a reușit exact asta: să creeze un climat de încredere, unde tineri artiști se întâlnesc ca să caute împreună ceva diferit de tot ce au știut până atunci. >>>

Când dragostea de viaţă învinge dorul de casă

„Exilul Românesc la mijloc de secol XX” oferă un foarte interesant periplu în lumea celor care au ales să trăiască într-o altă ţară decât cea natală. Şi eu fac parte din această categorie, şi eu m-am simţit exilată din România, ceea ce bineînţeles că mi-a trezit un interes imediat faţă de această lectură. Dar cartea lui Octavian Curpaş m-a făcut să văd cât de diferite în formă, dar asemănătoare în esenţă sunt majoritatea acestor experienţe. Un prânz cu Nea Mitică declanşează o avalanşă de povestiri >>>

Fragment din „Jurnal american”- 21 septembrie 2006, altă zi la New York

 „Natura este creaţia lui Dumnezeu, iar cultura a omului.”
Sombart

Astăzi vrem să vedem Opera Metropolitană şi să vizităm Muzeul Metropolitan al Artei, şi din nou, dacă ne rămâne timp, Parcul Central al oraşului. Cel mai mare spaţiu dedicat artelor dramatice, muzicii şi dansului este Centrul Lincoln, reînnoit în 1960 şi care include clădiri de locuit, Teatrul, Societatea muzicală, Societatea de filme, Filarmonica, Opera Metropolitană, Jazz, Biblioteca, Şcoala de balet. >>>