Mony Bordeianu: interviu cu Alice Năstase Buciuta

mony-bordeianu-stiu-ca-nicu-covaci-si-cu-mine-vom-face-inca-multi-ani-muzica-impreuna-16262

Mony Bordeianu este fondator al trupei Phoenix, fost tobosar al trupei Sfintii si cel dintai solist al trupei noastre atat de iubite care a compus Canarul, Fata verde, Vremuri… Este omul care nu s-a dezis niciodata de Nicu Covaci si cel care a sarit intotdeauna sa-i ia apararea, pentru ca ii leaga o prietenie de o viata. Cei doi nu seamana, insa, unul cu celalalt. Mony Bordeianu e rebel, romantic si indragostit mereu, in timp ce Covaci e razvratit si dur.
Intr-un interviu exclusiv, Mony Bordeianu ne-a vorbit despre viata si despre dragostea lui secreta, despre muzica si despre ratacirile sale prin lume, despre visurile pe care urmeaza sa le implineasca in curand… >>>

Un maramureşean din dreapta Tisei „împinge Ţara înainte”

Impresionanta istorie a doctorului Ion Moiş, cu circa 50 de ani vechime în oncologie, un chirurg consacrat în domeniu, originar din Maramureşul istoric, care îşi poartă  destinul ca pe o diplomă de nobleţe (dar ca şi pe o cruce), se înscrie perfect în destinul românilor din afara graniţelor României. Numită o Ţară de dincolo de Ţară, Maramureşul istoric, ca şi Basarabia, mai continuă a fi o rană deschisă şi dureroasă. Miracolul românesc de a supravieţui intemperiilor istoriei ar fi sinonim cu această insuliţă de vis şi mit, leagăn de civilizaţie şi tradiţii milenare. Această populaţie străromânească a vieţuit necontenit în vatra sa originară, cele câteva zeci de aşezări de aici sunt aceleaşi cum au fost 1,5-2 mii de ani în urmă. Potrivit cercetătorilor, graiul maramureșean este unul dintre cele cinci subdialecte de bază ale dialectului dacoromân, ale cărui trăsături (rotacismul, de exemplu) s-au perpetuat în vremi. Un farmec aparte îl constituie portul maramureşean (moroşean), care se remarcă prin eleganţă sobră, reţinută, cu elemente specifice pe care nu le găsim în alte zone. Vestitele gube şi glugi au fost descoperite pe straiul dacilor de pe Columna lui Traian. Nu mai puţin fascinante sunt casele şi bisericile din lemn, obiceiurile care păstrează până astăzi forme de manifestare caracteristice vechilor civilizaţii antice, îmbrăcând azi haine creştine (muzica şi jocul popular, măştile etc.).  >>>

Moldoveanul care cântă la Teatrul Bolșoi din Moscova: „Mă rog la Dumnezeu înainte de a urca pe scenă“

Andrei Jilihovschi a câştigat premiul III la Festivalul „Maria Bieşu“ din acest an. Modest și îndrăgostit de muzică. Aşa se descrie Andrei Jilihovschi, moldoveanul care cântă la Teatrul Bolșoi din Moscova. Îşi alege cu grijă rolurile şi îşi face semnul crucii înainte de fiecare spectacol.

Aplaudat pe scene mari din Rusia şi Letonia, cântăreţul de operă Andrei Jilihovschi (27 de ani) este un necunoscut în satul natal – Hârtop, Cimişlia. „Aveam 19 ani când am plecat din Republica Moldova. Foarte rar mai trec prin sat, pentru că şi părinţii mei s-au mutat mai aproape de Chişinău”, explică tânărul. Chiar şi aşa, nu-i place să i se spună vedetă şi se recomandă cu modestie ca un băiat de la ţară, născut într-o familie numeroasă, cu 11 copii. >>>

Muzeul Literaturii Române Iași – Lansare carte Gh. A. M. Ciobanu

Această prezentare necesită JavaScript.

Este o mare onoare acum pentru Editura Muşatinia, pășind în citadela culturii moldave – Iașiul atâtor personalități, trecute şi actuale,  ale  culturii, de a fi prezenţi aici printre invitați de marcă ai artelor romanești şi în faţa publicului ieșean iubitor de frumos.

Cu zece ani în urma o idee a distinsului poet Daniel Corbu a devenit fapt împlinit şi acum dintre cele aproape o suta de apariții editoriale ale editurii Muşatinia cele mai multe dintre ele poartă semnătura eseistului romașcan Gh. A. M. Ciobanu. >>>

O romașcană în lumea jazzului

Romașcana Elisabeta Campău este considerată de specialiști ca una din cele mai bune voci ale jazzului românesc. Trupa înființată de ea cu doi ani în urmă a cîntat deja în deschiderea concertelor unor artiști cunoscuți.

>>>

Influențe ale folclorului muzical românesc în lirica eminesciană

Nichita Stănescu spunea că pentru el patria este limba română. De aceea – continuă poetul –pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte. Cu aproape un veac mai înainte, Eminescu a notat în epopeea dramatică Horia, unul din proiectele sale nefinalizate: Limba e muzica celui mai mare maestru al ei, muzica nu e decât limba română pusă-n muzică. Limba română născută pe note, limba română cântată în ape, ţeara unei feerii[1].

Ambele definiţii sunt complementare şi surprind în sintetize metaforice transcedentale tot ceea ce n-ar putea conţine o raţională şi riguroasă formulare filologică. >>>

Ovidiu Trifan – Muzica sacră în spaţiul muşatin

Chiar dacă noul climat spiritual configurat în ultimele secole este marcat de indiferenţa manifestată de o parte din societate faţă de credinţă, în general, o dezvoltare considerabilă a cunoscut-o, chiar în acest arc de timp, muzica sacră. Ca element structural de bază al cultului creştin, acest gen muzical cunoaşte două accepţiuni: una se referă la muzica integrată organic în actul liturgic, iar cealaltă, la acele creaţii de mare elevaţie spirituală care conţin referiri de ordin religios, dar nu fac parte integrantă din serviciul divin. Muzica sacră poate avea pentru fiecare dintre noi efectul unei tonifieri a propriilor noastre speranţe, uneori abia regăsite, alteori purtând încă umbrele îndoielii. Cei care îşi  deschid larg poarta sufletului, vor simţi cum această muzică reuşeşte, mai mult decât oricare altă formă de compasiune verbală, să-l convingă pe om în direcţia împăcării cu Dumnezeu şi cu sine însuşi.

>>>

Monica Lovinescu şi Sergiu Celibidache: brouillon în cerneală de dor de România

Motto: J’ aurais l’ air d être mort, mais ce ne sera pas vrai” (Le Petit Prince,, A. de Saint-Exupéry)

E oare mai bine să-ţi petreci viaţa având dreptate împotriva tuturor, sau greşind alături de toţi” (Monica Lovinescu)

Monica Lovinescu a avut o relaţie foarte directă, sobră şi cerebrală cu artele plastice şi cu muzica clasică. Cercurile de prieteni includeau artiştii, scriitorii şi criticii. În ciuda amiciţiilor, însă, spiritul critic nu o părăsea niciodată, cum nici autentica receptare a valorii. Evocarea relaţiei intelectuale şi afective pe care Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au avut-o cu soţii Ioana şi Sergiu Celibidache (prima, cunoscută pictoriţă, era o colegă veche a Monicăi Lovinescu, din adolescenţa bucureşteană), este, tocmai de aceea, un studiu de caz: apreciau entuziast muzica Maestrului Sergiu Celibidache, care cucerise deja, după 1946, Occidentul şi scenele lirice din toate continentele; acceptau fenomenologia lui specială, năvalnic izvorând dintr-un temperament de nestăvilit; se aşteptau întotdeauna de la acesta la noi resurse de expresivitate, recunoscându-i natura genialoidă, dar făcând distincţie între virtuosul muzician şi dirijor, pe de o parte, şi fenomenologul magician, pe de altă parte. >>>

Gheorghe Zamfir- Regele încoronat al naiului

Gheorghe Zamfir, s-a născut la Găleşti, judeţul Dâmboviţa, la 6 aprilie 1941. La vârsta de 13 ani nu visa la nimic altceva decât la muzică: să cânte la acordeon cu ţiganii! Tatăl său, un fabricant de vinuri, l-a dat la Liceul de Muzică la vârsta de 14 ani. A intenţionat să studieze acordeonul, dar, din motive tehnice, a fost acceptat la clasa de nai, unde era professor Fănică Luca la acea vreme. Acesta a hotărât să-i ofere tânărului talent unul din cele trei naiuri pe care clasa le deţinea. A fost apoi admis la Conservator. A fost mulţi ani dirijorul unuia dintre cele mai mari ansambluri folclorice din România, ansamblul “Ciocârlia”. >>>

Vasile şi Eugen Menzel – Hoţii de inimi

Fratii Menzel, artişti

                         Erau născuţi în zodia iubirii / necunoscută dar înscrisă-n cer / având nărav de hoţi de inimi / cu-amprente tipărite-n cazier.  / Şi pedepsiţi, detenţie făcut-au,  / a fost al celor păgubiţi blestem,  / în închisoarea fericirii / doi” hoţi” şi fraţi,  aproape gemeni,  /gem. Geamătul lor a fost un cântec / pe două voci şi îndrăgit de fani.  / Bărbaţi,  femei ce-aveau copii în pântec,  / l-au îngânat de zeci şi zeci de ani.  / Şi ajutaţi de glasul celor dragi,  / parcă născuţi,  anume, dintr-un mit, /având tăria lemnelor de fagi, /”hoţii”de inimi au supravieţuit. /. >>>

Eugen Doga – biografie

muzician, Moldova

 Eugen Doga, este un renumit compozitor moldovean, autorul muzicii mai multor filme, romanțe, cantate, piese instrumentale, autorul unei simfonii, membru titular al Academiei de Științe a Moldovei din 1992.

La 1 martie 1937, în casa lui Dumitru și Elizaveta Doga, în satul Mocra, raionul Rîbnița, R. A. S. S. Moldovenească (Astăzi Republica Moldova) s-a născut viitorul compozitor moldovean Eugen Doga. >>>

Nicolae Teodoreanu – Ştefan Niculescu. Dialog despre creaţia muzicală (text inedit)

              Cu zece zile înainte de dispariţia maestrului Ştefan Niculescu dintre noi, am purtat un dialog despre creaţie. Vorbeam despre creaţia  individuală (de autor) şi cea colectivă (populară). Era o discuţie „obişnuită”, o frântură de vorbă, cum purtam adesea. Deobicei, el te provoca la un schimb de opinii şi tu încercai să îţi defineşti ideile, iar el dezvolta, fără să te strivească, un punct de vedere temeinic, rod al unei aprofundări îndelungate.

>>>

Mirela Zafiri – Doru Popovici la 80 de ani

     În 17 februarie vom avea o aniversare cu totul specială pentru muzica românească:

               maestrul Doru Popovici împlineşte frumoasa vârstă de 80 de ani.

Personalitate controversată, compozitorul are o activitate prolifică pe multiple planuri. Muzicolog, scriitor, redactor radio şi profesor, cu o cultură enciclopedică şi o forţă a cuvântului împotriva căreia cu greu se poate sta, Doru Popovici are adepţi şi vrăjmaşi, ca toate spiritele libere în decursul timpului. S-au scris mii de pagini despre Domnia Sa, supranumit fiind “ultimul zimbru” de Zeno Vancea.

>>>

Veronica Anghelescu – Noi apariţii editoriale şi discografice

 Figuraţii şi fulguraţii de Liviu Dănceanu

Musique pour descendre de Octavian Nemescu

Descensio de Adrian Georgescu

 Compozitorii de astăzi par a fi uitat pentru cine scriu. Din care realitate se înfruptă şi cărei realităţi i se adresează. Mă tem din ce în ce mai tare că muzica lor nu semnifică nicio realitate, ci doar încearcă să inventeze una: o realitate convenţională. >>>