Maria Diana Popescu – Drogostea cu China şi transplantul de cap

Maria Diana PopescuCroaţia s-a mutat în blocul european, la numărul 28. Deocamdată la parter sau sub scară, ca şi noi. Entuziasmul zecilor de mii de persoane care au sărbătorit evenimentul pe străzi, va fi potolit de politicile drastice ale Uniunii şi înlocuit cu mersul pe sîrmă. Săracii de ei! Nu ştiu ce-i aşteaptă! „Bine aţi venit în Uniunea Europeană!” (mînca-v-aş independenţa şi libertatea), a spus preşedintele Comisiei Europene, J.M. Barroso, mulţimii reunite la Zagreb. Atîta timp cît deciziile se iau pe criterii şi influenţe politice, Croaţia are şanse minime să schimbe parterul cu etajele superioare. Ca şi în cazul nostru. Convins de acest lucru, după cele cîteva minute petrecute faţă în faţă cu Angela Merkel, premierul nostru a cotit-o inteligent pe drumul mătăsii, dorind să reînvie relaţia de dragoste a Chinei cu România. Se spune că prietenul vechi e ca vinul vechi. Cu cît e mai vechi, cu atît, mai bun. Semn că iubirea dintîi nu se uită, chinezilor le-a scăpat în România un proiect de 70 de milioane de dolari pentru comunicaţii. Infuzia în domeniu nu era chiar necesară. Potrivite ar fi fost drumurile, că tot le-a cîntat Becktel veşnica pomenire, după ce a înşfăcat pomana. Dar, pasul premierului tînăr şi neliniştit spre dragostea cu marea finanţatoare a lumii, F.M.I. ŞI B.M., e foarte important pentru viitor. Pînă vor veni chinezii să ne dea o mînă de ajutor, bancherii din România vor fi emigrat deja, în urma războiului de procese. Sfîrşitul lăcomiei lor a venit, şi li se pregătesc alte cuiburi de năpîrci în ţări proaspăt „eliberate”. Băncile din România vor ajunge adevărate muzee. Nimeni nu va mai trece pragul cămătarilor. >>>

Reclame

8.000 de ani de istorie în Muzeul de istorie din Roman

Muzeul este locul în care trecutul ne “vorbește”, un spațiu al reamintirii că noi, cei de astăzi, le datorăm lor, celor din alte vremuri, totul. Țara noastră, acest spațiu bogat în descoperiri a căror vechime parcurge toată vârstele umanității, își așteaptă vizitatorii și în muzee, astfel încât aceștia, mai ales cei tineri, să ia contact cu vremurile trecute. Cunoscând trecutul, cel curios și iscoditor poate înțelege mai bine prezentul și, de ce nu, poate anticipa, într-o măsură mai mică sau mai mare, viitorul.

dsc06105-1 >>>

Sergiu Găbureac – Roma, Roma!

Această prezentare necesită JavaScript.

(file de jurnal paranormal)

 Trenul ne duce glonţ şi ne lasă pe peronul Gării Termini. În 15 minute păşim pe Via Ottaviano ce duce direct la Sf. Scaun. O coadă uriaşă unduia în Piaţa Sf. Petru, sub soarele arzător al dimineţii, plin de vigoare. Noroc că făcusem exerciţiul, la o coadă mult mai mică, într-un sfârşit de toamnă târzie. Atunci am admirat Roma de pe acoperişul marii catedrale.  >>>

Adrian Majuru – Muzeele, o chestiune de management cultural

Ar trebui sa ne intrebam: sunt muzeele o necesitate culturală? Mai bine spus, care mai este necesitatea culturală în privinţa muzeelor?

Supradimensionate în departamente, secţii şi birouri, muzeele s-au transformat fie într-o sterilă confruntare între şefi cu orgolii mărunte,  – ale căror arme de atac şi contraatac sunt proiecte culturale făcute în grabă pe nervii subordonaţilor angrenaţi într-un hei-rupism lumpen-proletar -, fie au devenit un cavou milenar pentru neadaptaţi. Produsul cultural, în ultimă instanţă, însoţit de un variat expozeu antropologic, sociologic, patologic etc., se desfăşoară de fapt nu prin produsul cultural specific fiecărei instituţii, ci în interiorul acestor confruntări, iar vizitatorul mai bine ar fi invitat să studieze mulţimea de fizionomii măcinate de preocupări mici şi orgolii pe măsură, care populează instituţiile culturale. >>>

File de istorie în Vila Hogaş de la Roman

Muzeul Colegiului Naţional „Roman-Vodă“, adăpostit de casa în care a locuit Calistrat Hogaş, păstrează sute de documente de valoare. Vila în care a locuit Calistrat Hogaş s-a transformat în muzeu în mai 2011. >>>

Elena Drăghiceanu

                            Reflecţii incomplete dintr-o călătorie în Franţa 

     Pentru intelectualul estic, Franţa mai reprezintă încă „un model”, o paradigmă culturală a cărei temă centrală este inovaţia şi originalitatea. Prin faptul că mereu a propus un „discurs al centrului”, culturile periferice („provinciale”) au considerat legitimă teoria imitaţiei ca o cale de sincronizare, necesară şi urgentă, pentru integrarea lor în acelaşi ritm animator de fantasme şi arhetipuri, ca să nu le spunem clişee.

>>>