Dimitrie Grama – Sadismul şi „omenia”

Dimitrie GramaEste zguduitoare din punct de vedere moral lectura textelor domnului Mihai Rădulescu, (n.n. „Istoria Literaturii Romane de Detenţie”.) Citind aceste texte, putem fără nici o greutate să facem o călătorie imaginară în lumea adevăratei terori, cea creată de comunişti, ( oameni printre care am trăit), altor oameni, opuşi ideologic. Aici nu este vorba de o teroare fantezistă de tip „science fiction”, ci de una veritabilă şi reală ce a existat şi ce constituie o temă ce nu mai trebuie tabuizată. Este vorba în scrierile dl. Rădulescu de un scenariu al groazei, în faţa căruia încercările futile ale cineaştilor de a reda realitatea detinuţilor politici din diversele lagăre comuniste sau alte încercări de a produce groază, par doar nişte redări „folclorice” a unor obiceiuri locale arhicunoscute.

Adeseori, epitetul „bestial” dat actelor de tortură sau cruzime, indiferent de segmentul istoric, mi-a creat o confuzie existenţialistă, deoarece încercam să identific aceste acte cu bestiile care convieţuiesc acest pamânt împreuna cu Omul. Dar, bănuiesc, că nu sunt singurul care a ajuns la concluzia că actele de tortură fizică şi psihologică ne sunt reprezentative şi rezervate doar nouă, fiinţelor umane. >>>

Reclame

Daris Basarab: In Memoriam Mihai Rădulescu – ,,Conacul lui Radul”

Mihai Radulescu

Mihai Radulescu

Nu-i uşor să scrii câteva rânduri când pierzi un prieten. Cu câtă mândrie scriu cuvântul ”prieten” !, cuvânt cu care m-a onorat un om adevărat, un erudit în maxima accepţiune a cuvântului, un scriitor de excepţie, un altruist, o întruchipare a generozităţii.
L-am cunoscut întâmplător urmărind la televizor emisiunea ”AS” într-un show alături de Cornel Todea. O emisiune de o înaltă ţinută literar-artistică. La finalul emisiunii am aflat că era profesorul Mihai Rădulescu. Un dialog fascinant, în care totul curgea de la sine, fără nici un fel de punere în scenă. Temele? Shakespeare un psiholog modern, dubla personalitate în renaştere şi dihotomia antonimică. De fapt, o singură temă.
Un chip sculptural dar blajin, cu plete leonice si sprâncene stufoase, cu un zâmbet cuceritor, cu un grai domol dar clocotind de pasiune, cu o vorbă aleasă dar accesibilă, jonglând cu eleganţă, fără emfază, cu floreta erudiţiei.
Ascultam cu emoţie, şi interes justificat, periplul literar prin renaştere, prezentarea, în primă instanţă, a rolului jucat de Jago în studiul dublei personalităţi, a celorlalte personaje shakespeariene, o adevărată lecţie de cercetare ştiinţifică aplicată în domeniul literar. Şi-n încheiere, sintagma ”dihotomie antonimică”, o contribuţie la stilistica antropologică, prin excelenţă o manifestare a inventicii.
De ce ’interes justificat’? Eram în faza de conturare a unui personaj din romanul, sau fresca istorică, cum generos a fost caracterizat ”Povod”, când ’a apărut’ această dublă personalitate, impusă de sursa inspiraţiei, realitatea, această ”dihotomie antonimică” care mă forţa să implantez într-un singur suflet un diavol şi un înger. >>>

Mihai Rădulescu – Noi nu suntem cei ce suntem…

Mihai RadulescuEpilog la eseul “,,Shakespeare, – un psiholog modern””

Omul îl vinde pe om. Omul îşi chinuieşte fratele pe stradă, în tramvai, la servici, în temniţe. Prietenul, ruda cea mai apropiată, devin iudă – fără să-şi schimbe, părelnic, atitudinea călduroasă cunoscută de victimă. Omul săvârşeşte acestea şi nu înnebuneşte. De ce să înnebunească? Deoarece nu este conform tiparelor logice să fii şi alb şi negru în comportarea ta faţă de unul şi acelaşi semen, iar aceasta simultan! E o purtare demenţială!
Dar dacă nu înnebuneşte deîndată ce a trecut pragul logicului, ba mai mult, poate vieţui în astfel de condiţii psihice şi afective, înseamnă că ele sunt admise de psihismul nostru, că …suntem dotaţi de la natură să fim talere cu două feţe!… „ Astfel de constatări şi concluzii mă frământau din adolescenţă. Scrisorile anonime spintecau harta ţării şi cu prisosinţă a capitalei, îndreptându-se către sediile Securităţii. Zvonuri despre neveste care-şi denunţau soţii, despre copii care-şi denunţau părinţii, ba chiar şi unele acuzaţii semnate şi tipărite prin ziarele partidului comunist, ce făceau publice imunde dezvăluiri, predându-i cu mâinile legate călăilor pe cei mai apropiaţi, mă nedumireau în privinţa a ce se dovedea peste noapte a fi OMUL în România. Sovietizara noastră extrăgea monştri din bezna cu care învelea patria pentru aproape cincizeci de ani, monştri care… nu înnebuneau! >>>

Monica Levinger – Convorbiri imaginare cu dascălul meu, scriitorul Mihai Rădulescu

Mihai Rădulescu ( 1936-2009)Vreme de 37 de ani numele domnului Rădulescu a fost legat în mintea şi sufletul meu de amintirea celui mai impresionant profesor de liceu, dascălul meu de engleză din clasa a IX-a. Deşi m-a însoţit pe căile învăţării şi descoperirii de sine doar un an de zile, ecoul acelei scurte întâlniri a dăinuit din adolescenţă până la maturitate, când mai slab şi îndepărtat, când mai apropiat şi persistent, iar uneori, ca în momentele scrierii acestor rânduri, a devenit de-a dreptul copleşitor.
La vremea respectivă nici măcar nu am ştiut că profesorul meu de engleză fusese deţinut politic, zvon care circulase prin cercul profesorilor şi elevilor din clasa noastră, după cum am aflat-o mai târziu. Ne-am reîntâlnit după aproape patru decenii, în împrejurări ţinând de domeniul fantasticului. Nu dumnealui a venit la mine, aşa cum s-a întâmplat în primul an de liceu ci eu am hotărât să-l caut pe Internet, cu ajutorul a tot şi a toate ştiutorului Google, în octombrie, anul trecut. Căutările mi-au reuşit de la prima încercare, căci se pare că Dumnezeu orânduieşte la timpul potrivit să te întâlneşti cu aceia cu care ai de desăvârşit o lucrare….
Pagini de Wikipedia citite pe nerăsuflate şi cu uimire de nedescris, mi-au dezvăluit că fostul meu profesor de engleză era defapt luptătorul anticomunist Mihai Rădulescu, scriitor de beletristică – prozator, poet şi dramaturg. Am descoperit nu numai un creator prolific, cu o arie de manifestare deosebit de largă ci şi un cercetător de antropologie stilistică şi al artelor plastice, un armenolog pasionat şi un editor de excepţie. Dar mai presus de toate acestea, Mihai Rădulescu a fost primul şi singurul scriitor ce a scris o „Istorie a Literaturii de Detenţie la Români”, cea dintâi lucrare de acest gen nu numai în literatura naţională dar şi în cea universală. >>>

“Părintele Adrian Făgețeanu și crucea Rugului Aprins” – Omagiu la un secol de la nașterea sa

Centenar Adrian Făgețeanu

Ediție îngrijită de Andrei  Dîrlău. Editura: Lumea Credinței, București,  2012

 …la un an de la trecerea la cele veşnice şi la o sută de ani de la naşterea marelui duhovnic şi mărturisitor Adrian Făgeţeanu, apare prima carte substanţială de cinstire a memoriei sale, cu texte semnate de autori diverşi, clerici sau laici, printre care se numără: ÎPS Andrei Andreicuţ, Andrei Dîrlău (iniţiatorul şi îngrijitorul ediţiei), Marius Oprea, George Enache, Sorin Preda, George Crasnean, Arhim. Mihail Stanciu, Răzvan Codrescu sau regretatul Mihai Rădulescu. >>>

Mariana Gurza- Părintele Arsenie Papacioc, “trăitor al simplităţii Patericului”

Cuvântul omului este după chipul Cuvântului lui Dumnezeu şi trebuie să găsim mereu cuvântul cel mai potrivit, ca să nu pierdem Cuvântul Veşnic”. (Părintele Sofronie Saharov)

Am revenit de la Techirghiol mai bogată sufleteşte şi spiritual. Apropierea de Sfânta Mănăstire “Sf. Maria”, unde vieţuieşte “un stâlp al Înaltului”, Părintele Arsenie Papacioc, cum îl simţea scriitorul Mihai Rădulescu, aerul era mai curat, cerul mai senin. >>>