Petruş Andrei: Ben Todică – Durerea Paradisului pierdut – Bucuria Paradisului regăsit

 ,,Exilul face parte din destinul poporului român.”  (Mircea Eliade)

     Un român adevărat, aflat la aproape 30.000 km. distanţă de Ţara – mamă, la Melbourne în Australia,a făcut şi face astfel de lucruri fără nici un sprijin din partea nimănui. Numele său este Ben Todică şi s-a născut la 23 noiembrie 1952 în satul Iezer, comuna Puieşti, judeţul Vaslui. Astăzi domnia a împlinit 60 de ani, prilej fericit cu care , de aici, din inima ţării, îi dorim sănătate, spor în toate şi un călduros ,,La mulţi ani!”

     Viaţa sa este un complicat roman, simplu de povestit: pe când avea doi ani , părinţii săi, Aurica şi Gheorghe Todică pleacă din Puieştii Vasluiului şi se stabilesc în Banat, unde tatăl său a început să lucreze la minele de uraniu din Ciudanoviţa. Benoni Todică a plecat din ţară în anul 1979, la frumoasa vârstă de 27 de ani. Pentru a supravieţui în ţara adoptivă, îndeplineşte munci dintre cele mai diverse, calificându-se în profesii diferite, dar iubirile adevărate vor fi doar trei: filmul, teatrul şi scrisul. Cei plecaţi în timpul dictaturii ceauşiste păreau pierduţi pentru totdeauna şi amintirea lor părea să se acopere cu cenuşa uitării. Dar >>>

Reclame

Un roman al educaţiei intelectuale

Ultima carte semnată de scriitorul şi medicul Ion Vianu aparţine, urmând un firesc traseu al vârstei şi faptelor, genului memorialistic. Amor intellectualis este, aşadar, o carte autobiografică. Mai mult decât atât, subtitlul volumului în cauză, romanul unei educaţii, încadrează această operă din punct de vedere tipologic în categoria bildungsroman-ului[1]. Cititorul este purtat prin vremuri apuse, deloc limpezi, când, potrivit unei expresii a autorului, cetăţile începuseră să fie ruinate. Este vorba despre începutul unei epoci aflată sub semnul fatidicului, care coincide din punct de vedere cronologic cu primii ani ai instaurării dictaturii de factură stalinistă în România, când socialismul, “ultima şi cea mai cumplită revoltă a sclavilor … mai eficace şi mai de temut decât creştinismul” (p. 57) începuse să-şi arate hidoasa înfăţişare. Treptat, lectorul pătrunde într-o epocă tensionată, caracterizată de “triumful supraomului” (p. 57). >>>

Istoria literaturii ca ecritură a disperării şi a iubirii de semeni

După cum se ştie, George Călinescu a publicat, în 1941, monumentala lucrare, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (cu ediţia secundă, din 1982, îngrijită de fostul său asistent universitar, Al. Piru), rod al unei munci titanice, pe măsura doar a omului de geniu. Întâmplarea a făcut ca, după 65 de ani, unul dintre foştii săi studenţi din cumplitul debut al epocii staliniste / proletcultiste, prof. univ. dr. Ion Rotaru, să realizeze o lucrare impresionant-asemănătoare, evident, pe un mai mare segment temporal, de la „originile dacice“ ale Valahimii (Dacoromânimii), ori, şi mai exact spus, de la Ovidiu (Publius Ovidius Naso, născut la Sulmona-Italia, în 20 martie 43 î. H., exilat în Dacia Sud-Dunăreană, la Tomis / Constanţa, unde a murit în anul 17 d. H.), şi până în orizontul anului 2006, O istorie a literaturii române de la origini până în prezent (Bucureşti, Editura Dacoromână TDC, 2006, pagini mari, 240 x 310 mm, „A-3“: 1336). >>>

Fețele modernității la Matei Călinescu

  Văzută de autorul postfetei drept o sinteză epocalăCinci fețe ale modernității, scrisă de regretatul Matei Călinescu (15 iunie 1934-24 iunie 2009), si publicată în SUA într-o primă editie în 1977, urmată în 1987 de o nouă editie întregită cu un capitol despre postmodernism, apare în haina românească în 1995, la Editura Univers, tradusă de Tatiana Pătrulescu si Radu Turcanu, urmată de un cuvînt de însotire al lui Mircea Martin.

Cele cinci fete ale modernitătii sînt decelate în tot atîtea eseuri, fiecare centrat, în ordine, pe modernism, avangardă, decadentă, kitsch, postmodernism, ultimul iluminînd indirect celelalte fatete, prin accentul pus pestrategia retractării sau palinodia – calitate esentială a spiritului postmodernist.

>>>

Confesiunile unei poete: Irina Mavrodin

Pretinzând că nu ar avea înzestrări de povestitoare şi memorialistă (ceea ce nu-i chiar adevărat), poeta, eseista şi traducătoarea mult apreciată Irina Mavrodin a recurs la metoda ,convorbirilor” care s-au adunat într-un interesant volum, realizat de jurnalistul Al. Deşliu de la Focşani. Materia este extrem de diversă, dar naraţiunea dialogată se constituie în esenţă ca o biografie travestită. Autoarea se destăinuie, punctează momentele importante ale vieţii şi mai ales trăirile, sentimentele şi gândurile care o bântuie încă din adolescenţă. Pe parcurs ne vom întâlni fireşte cu poeta, cu sensibilitatea ei, aflată mai mereu în prim plan, şi totodată cu eseista emiţând judecăţi de valoare nu numai asupra operelor, ci şi asupra vieţii literar-culturale de la noi sub multiple aspecte. >>>

Este poezia lui Ion Barbu dificilă, ermetică?

„Fizionomie personală de om al soarelui de calcaluri, înaintare de kurd descălecat. Un nu știu ce nomad în pupilele boabe de strugur veșted. Liniile feței anguloase, ochii vegetali, sporiți într-o tensiune dincolo de conturul lucrurilor, ochi exangui, cufundați în vis, ai omului ce doarme cu pleoapele întrdeschise” (G. Călinescu- Istoria literaturii române…), Ion Barbu rămâne în istoria literaturii române ca un poet disputat și astăzi. Până când și Blaga și Arghezi sunt rezervați față de poezia lui. Poezia lui și-a creat greu o cale de înțelegere din partea cititorului, dar și a criticului. De formație matematician cu spiritul său „grec”, el va continua „ să propun existențe substanțial indefinite: ocoliri temătoare în jurul câtorva cupole-restrânse perfecțiunii poliedrale” (I.Barbu-Pagini de proză). Perfecțiunile poliedrale cuprinse în metaforă sunt cele cinci „existențe perfecte”.(tetraedul, cubul, octaedrul, icosaedrul și dodecaedrul) singurele cu formă regulată, cunoscute sub numele „figurile lui Platon”. >>>