In memoriam Mărioara Murărescu

Marioara MurarescuLa revedere, Mărioara!

În urmă cu patru decenii – Doamne, când au trecut? -, într-o zi de 1 octombrie, ne-am cunoscut. Era o fată subţire, înaltă şi mi s-a părut puţin timidă. „Boboace” de Conservator bucureştean fiind, ne-am aşezat în aceeaşi bancă, ne-am împrietenit, şi cinci ani de facultate ne-am tocit coatele împreună, învăţând pe rupte, la concurenţă cu colegii promoţiei paralele (prima care termina după 4 ani de studii). Vreo 300 de absolvenţi (muzicologi, instrumentişi, dirijori şi cântăreţi), pe aceeaşi listă de repartiţie, şi… niciun loc în Bucureşti, niciun loc în oraşe, nicio catedră de profesor de muzică, doar, eventual, de metodist cultural în localităţi în care, în unele, casele de cultură erau abia în construcţie (cazul pianistei, deja celebre atunci, Delia Pavlovici), iar în altele, de la sat, noroaiele erau până la gleznă şi alfabetizarea până la genunchiul broaştei. Să tot construieşti socialismul multilateral dezvoltat!
În ziua în care lista avea să ne hotărască destinele, toţi absolvenţii muzicieni – deja „experţi” în Geografia Patriei şi dotaţi cu hărţi – eram copleşiţi de nelinişti. Mărioara părea calmă. S-a uitat la mine şi mi-a spus: „Nu te frământa atât! Ne ajută Dumnezeu!”. I-am făcut semn să vorbească mai încet. A vorbi despre Dumnezeu, cu glas tare, pe vremea aceea, mai ales în asemenea context, era o imprudenţă. Dar ea era fată de preot şi avea o tărie specială. >>>

Reclame