Irina Loghin, un mit al muzicii populare româneşti

Spui Irina Loghin şi de îndată ai faţa ochilor acea doamnă frumoasă şi distinsă, care de peste 40 de ani poartă stindardul muzicii populare româneşti pretutindeni în ţară şi înafara graniţelor ţării.

Este de la sine înţeles că fără o înzestrare specială nu ai cum să ajungi în fruntea interpreţilor de mare clasă şi apoi să te menţii pe aceste poziţii decenii la rând într-o asemenea manieră determinantă, încât pentru mai multe generaţii de ascultători, stilul tău inimitabil să se confunde cu însăşi muzica de cea mai aleasă factură, indiferent de speciile abordate: doine, balade, colinde, cântece de dragoste, de nuntă sau de leagăn. >>>

Reclame

Mândria de a fi român

În ultimul timp am întâlnit persoane, în special dintre tineri care, la întrebarea daca sunt mândri de faptul că sunt români sau ce părere au despre România, dădeau un răspuns scurt: nu, nu sunt mândru că sunt român…fiecare argumentând în felul lui. Acum, întrebarea mea este: ce i-a determinat pe aceşti oameni să fie aşa indiferenţi faţă de propria lor ţară şi de ce? Care sunt cauzele si cine se face vinovat de aceste lucruri? Nu o să incerc să aflu răspunsuri la aceste întrebări pentru ele se află în faţa fiecăruia dintre noi, în schimb o să încerc să pun problema mândriei de a fi român pe baza istoriei.

>>>

Maria Tănase- Personalități feminine din România

Maria Tănase (25 septembrie 1913, Bucureşti-22 iunie 1963, Bucureşti). Interpretă de muzică populară. Fiica lui Ion Coandă Tănase şi a Anei (născută Munteanu), studiază la Şcoala de fete „Ion Heliade Rădulescu” din Bucureşti, doar cursul inferior, fiind obligată să muncească, alături de fraţii şi părinţii săi, pentru a se putea întreţine. Începând cu 1945, a urmat Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică, avându-l ca profesor pe Ion Manolescu împreună cu care juca pe scena Teatrului Municipal. În 1934 este admisă, prin concurs, la Teatrul „Cărăbuş”, condus de Constantin Tănase, şi distribuită într-un grup vocal în spectacolul de revistă Cărăbuş-Expres, pe al >>>

Johnny Răducanu- O mie şi una de poveşti

Johnny Răducanu mi se pare a fi definiţia însăşi, vie, palpabilă şi ambulantă a PRIETENIEI. Popular cum pare, s-ar putea bănui că are o sumedenie de prieteni; adevărul nu este chiar acesta.
Aleşi pe sprînceană de-a lungul celor, iată, şaptezeci de ani, aflaţi pe pămînt sau sub pămînt, aceia printre care s-a învîrtit şi se învîrteşte ca un spiriduş ce prinde sufletele cu mii de sfori, toţi au ştiut să se bucure de devoţiunea lui. Totală şi pînă la capăt. Dincolo de bombăneli în barbă, de proteste, revolte sau ape liniştite, de vorbe care amestecă aiuritor tandreţea şi ironia. Johnny Răducanu are vocaţia prieteniei. Relaţia cu cei pe care îi iubeşte poate fi citită din felul în care ţine contrabasul în braţe. Se încordează, cuprinde instrumentul şi pare că sînt unul şi acelaşi, se depărtează brusc dar degetele rămîn mîngîind coardele, dialogul lor tainic nu se întrerupe nici-o secundă. La fel clapele >>>

Două decenii „trigonice” cu Anatol Ştefăneţ

„Trigonii” draconici au uzurpat puterea timpului, dar şi harta muzicală a lumii, pe care au străbătut-o în lung şi-n lat. 

La o distanţă de 20 de ani, amiralii jazzului autohton arată corifeic şi adolescentin, în acelaşi timp, dezbrăcaţi parcă de orice obligaţii statutare. Pare-se, eternul concept al libertăţii artistice le-a asigurat longevitatea şi succesul, pe care ei îl savurează dozat, printre ţigări, cafea şi mulţi km de note muzicale… >>>