Liviu Dănceanu – Eseuri implozive

Liviu DanceanuVă scriu nu neapărat pentru că scrisul înseamnă, vorba lui Francois Mauriac, a-ţi aminti (de) ceva, şi nici ca să-mi ordonez, cum se spune, gândurile şi obsesiile sau pentru a face din nou şi într-alt fel ceea ce, indiscutabil, fusese făcut şi chiar bine făcut, nu pentru că a scrie este sinonim, pe de o parte cu a prevedea, iar pe de altă parte cu a sângera, nu pentru că există, se ştie, în cuvântul scris ceva sacru care ne opreşte să facem din el un joc de noroc ori pentru că scrisul poate deveni, Doamne fereşte, o îndeletnicire care, după cum este exercitată, riscă să fie pusă la zid aidoma infamiei ori desfrâului sau, dimpotrivă, preţuită ca o artă ori ca o virtute, şi nici pentru că o carte devine, la urma urmei, trădătoare, furându-ne sinceritatea. Vă scriu ca să vă imaginaţi ce-ar fi fost aceste file dacă, să zicem, restituirea muzicii noi s-ar situa de fiecare dată în consangvinitatea partiturii, fără resturi perturbatoare de sensuri şi semnificaţii, dacă timizii şi, în bună măsură pierduţii noştri critici muzicali nu ar amorţi, cu obstinaţie în comentarea actului interpretativ şi ar lua pulsul mai ales al gestului componistic autohton ori de aiurea, salutând acele direcţii şi atitudini sporitoare, primenitoare, amendându-le totodată pe acelea caduce, redundante, dacă muzica românească în întregul ei s-ar bucura de o asistenţă logistică şi financiară pe măsura 1potenţialului ei actual, dacă ai noştri compozitori din diasporă ar trăi într-o frăţietate senină ca un partaj reciproc al inimii, efortului şi împlinirilor, dacă în şcoli educaţia muzicală nu ar fi (în cazurile fericite) doar o pojghiţă subţire care se sparge odată cu abandonarea ei, ci o podoabă pe care tinerii trebuie să o poarte permanent pentru ca strălucirea informaţiei autentice şi temeinice să poată oculta, măcar în parte, surogatul amar şi divertismentul anost, dacă presa scrisă, radioul şi televiziunea ar lua în gazdă, Ia modul statornic, fenomenul muzical cult şi şi-ar îndopa publicul hoinar cu câte ceva din bucatele acestui fenomen, graţie cărora cititorului, ascultătorului ori telespectatorului i-ar creşte poate mintea şi sufletul or nu colesterolul sau glicemia, în fine, dacă o parte dintre oamenii de muzică ar spune nu numai tot ce gândesc, ci şi ar gândi tot ceea ce spun? Ei bine, categoric, această carte n-ar mai fi fost să fie. >>>

Reclame

Iosif Haidu – pictură

Iosif Haidu – ,,Arta nu este un seif misterios la care să existe acces folosind în timp, o singură cheie. Încercările artei de azi pretind o raportare deschisă, sensibilă, fără prejudecăţi, şi fără premeditări stilistice, în care sintezele asociative au rolul receptor esenţial o astfel de atitudine deschisă faţă de fenomene este însă aceea a omului preocupat de artă, care îşi construieşte permanent repere de raţiune, problematizându-şi dacă este necesar propriile puncte de vedere”. >>>

Liviu Dănceanu – De musicae natura

coperta.IMGÎn gândirea filosofică tradițională,admirația nețărmurită pentru „înțelepciunea muzicii” îl făcea pe Schopenhauer să afirme că transpunerea în concepte a ceea ce muzica exprimă în felul ei ar conduce la cea mai completă explicare a lumii.

Dacă privim cuprinsul volumului de schițe pe teme muzicale, aparținând lui Liviu Dănceanu, la diversitatea și multitudinea reflexiilor iscate de perechile de opoziții categoriale, suntem înclinați să le găsim temeiul într-o asemănătoare sete de exhaustiune. >>>