Ion Ionescu-Bucovu: Gellu Naum, unul dintre copiii teribili ai suprarealismului românesc

Gellu Naum (născut la București pe. 1 august 1915, și decedat pe 29 septembrie 2001, București) eseist, poet, prozator și dramaturg român, de origine aromână, este considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist și unul dintre ultimii mari reprezentanți ai acestuia pe plan european.
S-a născut la 1 august 1915 în București; a fost fiul poetului Andrei Naum, căzut în luptele de la Mărășești si al sotiei sale Maria Naum nascuta Rosa Gluck. În 1926 intră la liceul „Dimitrie Cantemir” din București, unde începe să scrie versuri în urma unui pariu. Debutează cu două poezii publicate în revista Cuvântul. Între 1933 și 1937, Gellu Naum urmează cursurile Universității din București, studiind filosofia. La 27 decembrie 1935, studentul Naum din anul III a fost percheziționat și arestat pentru că a fost surprins scriind „parole cu caracter subversiv” pe zidurile caselor din străzile Dr. Sergiu, Dr. Felix și Bd. Cuza.
gellu naumLa îndemnul prietenului său, pictorul Victor Brauner, Gellu pleacă în 1938 la Paris, unde își continuă studiile de filozofie la Sorbonna, pregătind o teză de doctorat despre Pierre Abélard (teolog și filozof scolastic francez). La Paris ia contact cu grupul suprarealist francez animat de André Breton.
Întors în țară în 1939, va fi mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit.
În 1941 se constituie grupul suprarealist român (alcătuit din Gellu Naum, Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun), a cărui activitate deosebit de intensă între anii 1945 și 1947 îl va face pe André Breton să afirme: „Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București”. >>>

Reclame

Ion Ionescu -Bucovu: Vasile Alecsandri- „acel rege-al poeziei”

Vasile_AlecsandriStrăbunicii și bunicii noștri s-au născut sub zodia lui Vasile Alecsandri. Nu exista școlar pe acele timpuri să nu recite două-trei poezii ale poetului la serbările școlare sau cu alte ocazii. Numai apariția lui Eminescu a reușit să-l pună într-o umbră nemeritată din care n-a mai ieșit până astăzi. Poet național, cum l-au numit aproape toți criticii literari- Vasile Alecsandri și-a muiat pana în aproape toate genurile literare, dar a rămas până la sfârșitul vieții fidel poeziei pe care a cultivat-o cu mare dragoste.
Născut pe 21 iunie 1821, dintr-o familie bogată, Vasile Alecsandri a dus o viață lipsită de griji. Dar el s-a identificat cu viața poporului în care a trăit, cântându-i bucuriile și durerile.
Generația lui este generația lui 1848 care se năștea cu noi idealuri. În numele ei, Vasile Alecsandri desfășoară o amplă critică socială, scrie poezie, teatru, proză etc denunțând starea deplorabilă a țării. El traversează marile evenimente ale secolului al 19-lea de la Revoluția din 1848, Unirea Principatelor, Războiul pentru Independență din 1877 până la instalarea regalității. În „România literară”, titlul ce cuprinde ideea unirii tuturor provinciilor românești, el duce o propagandă avizată pentru Unire, militează pentru >>>

Ion Ionescu-Bucovu: Publius Ovidius Naso –un Petrarca al Antichității

Poetul Ovidiu, un mare amator al artei amorului, la 18 ani era un dandi care se plimba prin Orient, vizita Sicilia, Athena şi Alexandria, admirând frumoasele vestale dar şi femeile din saloanele nobililor. După ce a călătorit pe Nil şi a rămas uimit de piramidele faraonilor, s-a întors în ţară cu o enormă bogăţie sufletească.
Roma pe timpul lui devenise splendidă, pe Palatin se ridicase faimoasa Domus Augusta şi Templul de marmură al lui Apolo, urmat de Statuile Danaidelor. Se clădise măreţul Panteon, termele lui Agrippa, Porticul Octaviei şi frumosul teatru al lui Marcellus. El frecventa adesea bazinul de apă al luptătorilor, teatrele, circurile, dar şi localurile de noapte, reuniunile moderne, citind adesea din poezia lui erotică.
În aceste împrejurări, probabil, s-ā îndrăgostit el de o femeie- totam cantata per urbem- adică cântată în toată Roma- ascunsă sub numele de Corina. Scria versuri pe un lectulus încărcat cu perne, seara în grădina sa, pe Via Sacra şi Via Flaminia, grădină întinsă pe câteva coline pline cu flori.
Spuneam că a fost un dandi, prima căsătorie pentru el n-a rezistat, îi fugeau ochii după frumoasele Romei, a dat greş şi cu a doua şi cu a treia căsătorie. Dar i-a rămas fidelă fiica sa, Perilla, care sub supravegherea lui a cultivat tot artele.
Viața lui a luat o întorsătură neașteptată în anul 8, luna august, era noastră, când Împăratul August îl exilează la Tomis, cetatea mercantilă grecească de pe coasta Mării Negre, unde își va petrece toată viața. >>>

Ion Ionescu-Bucovu: Marin Preda, Ion Caraion și Securitatea

Pe Marin Preda și pe Ion Caraion i-a legat o prietenie de aproape 40 de ani, până la moartea poetului în anul 1986. Dacă din partea lui Marin Preda a fost o prietenie sinceră, timp de 40 de ani, Ion Caraion a fost cel mai înverșunat dușman și un informator feroce al lui Marin Preda, urmărindu-l aproape zi de zi și dând informații despre el dintre cele mai bizare și cu lux de amănunte.

Cine a fost Ion Caraion ?

Ion Caraion născut în comuna Rușavăț (azi Viperești), satul Pălici, județul Buzău, într-o familie de țărani. Între 1935-1942 urmează cursurile Liceului „B. P. Hasdeu” din Buzău, unde, din 1941, împreună cu Alexandru Lungu, redactează revista de poezie Zarathustra. Urmează cursurile Facultății de Litere și Filozofie din București și lucrează la ziarele Timpul (1942-1943) și Ecoul (1943-1944).Debutează în 1939 în Universul literar și în 1940 în Curentul literar cu versuri și recenzii. Volumul de versuri „Panopticum” (Editura Prometeu) este confiscat de cenzură.

Din 1945 este secretar general de redacție la revista Lumea (director G. Călinescu), în 1947 este numit șef de presă la Editura Fundațiilor Regale (directorul editurii Al. Rosetti). Editează, împreună cu Virgil Ierunca, revista de poezie în cinci limbi Agora, în care publică poeți și eseiști prestigioși din țară și străinătate (revista a fost interzisă după primul număr).Finanțarea a fost obținută de Octavian Neamțu din bugetul prestigioasei Edituri a Fundațiilor Regale. >>>

Ion Ionescu-Bucovu: Antologia „Aripi spre zbor”

Antologia „Aripi spre zbor” editată de Asociația Culturală Umanitară „Bogdania” se deschide cu un Argument semnat de ing. Ionel Marin, un împătimit om de cultură, unde explică motivul care l-a determinat să scoată acestă carte. Antologia este dublată de imaginile cunoscutului grafician și pictor, Mihai Cătrună.
În această „Antologie” sunt antologați peste 30 de autori de poezie și proză, majoritatea premiați la Festivalul-concurs național de creație literară „Bogdana” 1913.
Printre autorii antologaţi se regăsesc: Marina Raluca Baciu; Miruna Belea; Ilarion Boca; Cristina Botîlcă; Adrian Florin Bucu; Oana Raluca Ciceu; Alina Elena Cîrstea; Marius Florin Coman; Catrina Danciu; Alexandru Ioan Despina; Elena Cristina Enoiu; Pavel Rătundeanu-Ferghete; Gianina Gheorghiu; Sorina Cristiana Gheorghiu; Georgian Ghiţă; Ionela Mădălina Grosu; Nicoleta Imbrea; Mihaela Maftei; Ionel Marin; Nicoleta Orghidan; Silvia Pencu; Adrian Nicolae Popescu; Constantin Popescu; Andra Gabriela Prodea; Lenutza Prohnitchi; Flavius Simion; Anton Soare; George Nicolae Stroia; Laura Andreea Ştreangă; Monica Diana Tarţău; Constantin Toma; Ştefan Cătălin Topliceanu; Valentin Cosmin Tufan şi Raveca Vlaşin. >>>

Ion Ionescu-Bucovu: Marin Preda, la 34 de ani de la moarte

Mai este Marin Preda actual după 34 de ani de la moartea lui? Iată o întrebare care preocupă atât critica literară cât și pe omul de rând. Cei născuți după 1989 sunt din ce în ce mai dezinteresați de opera lui Preda. Mulți cred că scrierile lui Preda au fost interesante pentru perioada când au fost scrise pentru curajul lor de a strecura anumite aspecte negative la adresa perioadei amintite. Mai este interesantă azi moartea unui milițian din „Cel mai iubit dintre pământeni” când astăzi polițiști au ajuns să se bată cu infractorii? Mai sunt interesante cele trei iubiri ale lui Petrini când astăzi iubirea se vinde la tarabă? A început să fie ignorat și de profesori și de manualele de limba română. „Moromeții”- ultimul roman din viața satului- nu mai este gustat cititori. Nu vreau să fac apologia operei lui Marin Preda, dar mi se pare că după el, numeni n-a mai scris atât de frumos despre țăranul român de la câmpie.
Marin Preda, cel mai mare creator epic român după Liviu Rebreanu (Bogza). Marin Preda are ceea ce n-au mulţi creatori: o filozofie de existenţă, un mod, adică, de a gândi omul şi relaţiile lui cu universul (Eugen Simion). Marin Preda are originea cea mai nobilă pe care o poate avea un român: este ţăran, adică născut la ţară, adică din ţărână, adică din pământ (Nichita Stănescu). Marin Preda, prozatorul care, ca toţi marii scriitori, în anumite momente de cumpănă, a ştiut să-şi rişte confortul, poziţia, liniştea, să iasă, cu viaţa lui cu tot, în faţa contemporanilor şi să apere dreptul la taină al creaţiei (Adrian Păunescu). Marin Preda, un nume care mă tulbură, mă fascinează şi mă doare (Fănuş Neagu)…
Curaj, iată ce a avut Marin Preda atunci câd majoritatea scriitorilor tăceau conspirativ de frica securității. >>>

Ion Ionescu-Bucovu: Eminescu și Veronica- prima seară la Viena

Eminescu si Veronica MicleEminescu veni de la Universitate cu capul tixit de filozofie, voia să se odihnească, să se-nchidă-n casă şi să zacă câteva zile; îl obosise totul-totul în această zi de sfârşit de iarnă capricioasă.
Gazda, mam’zel Gretta, femeia cea nesuferită, scundă, aproape bondoacă, dar grasă ca o putină, bătea la uşă de câteva ori şi, deşi nu-i răspundea nimeni, intra uşor, ca nu cumva să-l trezească pe domnul student, dacă doarme sau dacă este cufundat în cărţile lui, îşi arunca ochii ei cei mici, de chinezoaică, peste toată camera, să-l vadă pe unde s-a trântit, se apropia tiptil de el, în vârful picioarelor, să nu cumva să-l sperie şi, când credea ea c-a fost observată, îl întreba şoptit:
-E voie, domnule Eminescu?
Răspunsul poetului nu venea din prima clipă, adesea femeia îi repeta întrebarea de două-trei ori şi aştepta în spatele lui încuviinţarea minute în şir, apoi o relua sub altă formă, folosind de data aceasta coada măturii pe care-o bătea, scoasă din fire, violent în podea:
-Pot să mătur, domnule Eminescu?
Acum, contrar obiceiului, imediat ce intră şi-l zări trântit în pat, se repezi ca o furtună spre el, fără unealta ei zilnică, lăsând în urma-i un gol mare de aer rece, parfumat, şi-l zgâlţâi de câteva ori:
-Domnule Eminescu! Domnule Eminescu!…
Nu a apucat ca Mihai să deschidă bine ochii că şi începu să-i turuie: >>>

Ion Ionescu-Bucovu – „Cuvinte-ncumințite” de George Petrovai

George Petrovai din Sighetul Marmației este un om de spirit. Cuvintele lui încumințite fac deliciul cititorului. Autorul scrie poezie, articole de ziar publicate prin diferite ziare și reviste, eseuri despre filozofia culturii și religiei și chiar proză. Și le scrie cu talent, are o cultură filozofică și filologică solide. Cele 782 de sentințe din carte sunt tot atâtea perle șlefuite cu grijă de autor. Am putea să spunem că această carte are plecarea din „Povestea vorbei” antonpannească sau în „mușatismele” scriitorului Mușatescu.
De la Aristotel și Platon încoace s-a cam spus despre tot și toate până astăzi. Cu asemenea sentințe au apărut dicționare cu citate, unele chiar comentate. Ele își au originea în proverbul și cimilitura populară, în zicala scurtă și plină de înțelepciune. Domnul George Petrovai le trece însă prin mintea lui ascuțită și le dă o altă strălucire. El scrie despre orice: despre femei, despre gelozie, despre fericire, despre om, despre speranță, despre rai și iad, despre prietenie etc. Comentează texte din Aristotel, din Heidegger, din Nietzsche, Cioran și Țuțea, trecându-le prin interpretarea lui. Domnul George are o minte ascuțită, sențințele lui sunt scurte și pline de înțelepcine. Acest fel de scrieri face parte dintr-un gen literar mai rar care place publicului cititor. Folosește comparația scurtă, metafora, antiteza, epitetul sclipitor, care toate dau un plus de strălucire acestor „cuvinte-ncumințite”. Dacă le căutăm originile le găsim și în alte asemenea lucrări scrise altfel. Să luăm ca exemplu „Nu moarte-n sine e cumplită, ci veșnicia ce urmează ne-nspăimântă” pe care o găsim și la Coșbuc: „Nu de moarte mă cutremur/Ci de veșnicia ei” >>>

Ion Ionescu-Bucovu: Camil Petrescu – Scriitorul care a văzut idei (120 de ani de la naștere)

Cine a citit romanele „ Ultima noapte de dragoste și prima noapte de război” și „Patul lui Procust” a descoperit în autor un însingurat, practicând confesiunea într-o dramatică zbatere de idei. Om al antitezelor, Camil Petrescu, ca și eroii săi, plutește în incertitudine. Cu o copilărie și o adolescență obscure de care nu vrea să vorbească, Camil Petrescu își începe destăinuirile cu tinerețea. Născut la 9 aprilie 1894, dintr-un funcționar de poștă obscur, care dispare imediat după nașterea scriitorului și Ana Petrescu, mama sa, cu o profesiune incertă, rămasă văduvă la 22 de ani, Camil Petrescu nu va fi ferit de dificultățile vieții, având consecințe dintre cele mai tragice: un complex al inferiorității sociale suprapus dramatic pe un complex al superiorității omului fără tutelă, al înstrăinatului, care nu-și găsește direcția în viață. În „Filozofia substanței” își amintește că visele copilăriei erau alternante a două variante: unul de o frumusețe paradisiacă, plină de grădini suspendate, jerbe de fântâni, și chioșcuri grațioase; celălalt cu gropi de lut colcăind de șerpi groși sub un cer de plumb.
Face liceul la Sf Sava și Gh. Lazăr cu mari sacrificii, citește mult și scrie și mai mult, acum se nasc lumile spiritului, fără a se exterioriza. Publică la ziare și reviste literare. Urmează Facultatea de Litere și Filozofie, apreciat de N. Rădulesc Motru și P.P. Negulescu.
Anii de formare spirituală îi sunt umbriți de primul război mondial. Fiind respins la recrutare din cauza constituției sale firave, „…tânărul care abia devenea scriitor și-a spus că niciodată, el care a cerut intrarea în război, nu se va mai privi, față-n față cu conștiința lui, și mai ales că nu îi mai putea privi în față pe cei care au luptat pe front, dacă nu va fi fost și el acolo alături de ei…” Războiul este pentru Camil o problemă de onoare, de moralitate, dar mai ales o problemă personală, de tranșat în raport cu propria conștiință care are nevoie de experiențe apologetice. Cere să intre ca voluntar la artilerie, dar nu poate acoperi garanția de bani pentru cal și echipamentul militar. La intrarea României în război îl găsim ca plutonier, după ce trecuse în prealabil printr-o școală militară. În 1916 e rănit, în 1917 e făcut prizonier, e considerat mort, eliberat la 10 aprilie 1918 și apoi demobilizat. Își reia activitatea publicistică, lucrează cu sârg la „Jocul ielelor” și în 1919 își ia licența cu magna cum laude. În 1919 este profesor suplinitor la un liceu din Timișoara, tot acum se lansează în gazetăria politică, colaborând la diferite reviste. Eșecul politic e urmat de înlăturarea din învățământ și de reîntoarcerea la București. Aici se apropie de marii scriitori ai epocii Liviu Rebreanu, Tudor Vianu, George Călinescu, Al. Rosetti. Ca un blestem, acum se accentuează surzenia, boală provocată de război, care îl va arunca în cele mai atroce crize de disperare, în timpul cărora acuză întreaga lume pentru starea sa. ” Nu mai am nicio perspectivă, scrie el în 1931. Într-o țară în care oamenii sunt conduși numai de capriciul bestialității lor, nu pot spera nimic. Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuesc un capital de energie și atenție cu care alții pot ceti un volum.” E plin de dezgust, descurajare, oboseală. La 33 de ani se compară cu toți martirii lumii de la Cristos încoace. Refuzat de politică, refuzat de teatru, el își găsește preocuparea în roman. În 1930 îi apare romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, în anul urător , ”Patul lui Procust” care sunt primite bine de critică. >>>

Ion Ionescu Bucovu – Eminescu şi Veronica la Viena

Eminescu veni de la Universitate cu capul tixit de filozofie, voia să se odihnească, să se-nchidă-n casă şi să zacă câteva zile; îl obosise totul-totul în această zi de sfârşit de iarnă capricioasă.
Gazda, mam’zel Gretta, femeia cea nesuferită, scundă, aproape bondoacă, dar grasă ca o putină, bătea la uşă de câteva ori şi, deşi nu-i răspundea nimeni, intra uşor, ca nu cumva să-l trezească pe domnul student, dacă doarme sau dacă este cufundat în cărţile lui, îşi arunca ochii ei cei mici, de chinezoaică, peste toată camera, să-l vadă pe unde s-a trântit, se apropia tiptil de el, în vârful picioarelor, să nu cumva să-l sperie şi, când credea ea c-a fost observată, îl întreba şoptit:
-E voie, domnule Eminescu?
Răspunsul poetului nu venea din prima clipă, adesea femeia îi repeta întrebarea de două-trei ori şi aştepta în spatele lui încuviinţarea minute în şir, apoi o relua sub altă formă, folosind de data aceasta coada măturii pe care-o bătea, scoasă din fire, violent în podea:
-Pot să mătur, domnule Eminescu?
Acum, contrar obiceiului, imediat ce intră şi-l zări trântit în pat, se repezi ca o furtună spre el, fără unealta ei zilnică, lăsând în urma-i un gol mare de aer rece, parfumat, şi-l zgâlţâi de câteva ori:
-Domnule Eminescu! Domnule Eminescu!…
Nu a apucat ca Mihai să deschidă bine ochii că şi începu să-i turuie:
– … v-a căutat o doamnă, era o doamnă distinsă, nu ca fetele-astea cu care vă zbenguiţi voi, studenţii!
-Ce doamnă, cum arăta? – sări Eminescu, intrigat că-l trezise din somnul lui adânc şi-l mai şi dojenea cu fetele alea cu care se zbenguiau ei, studenţii …
-O doamnă tânără, făcu ea cu mâna prin aer, desenându-i parcă chipul, zicea că-i din Ieşi, din Valahia dumneavoastră!
-Din Ieşi ? Cine să mă caute pe mine din Ieşi? Îţi arde de glume, mam’zel Gretta! Îţi jur că n-am pe nimeni în Ieşi care să mă caute pe mine la ora asta!
-Ai, n-ai, domnule Eminescu, doamna aşa mi-a spus: că-i din Ieşi şi că s-o aşteptaţi diseară pe la opt! Dar asta înseamnă ca să m-apuc eu de şmotru că aici e totul dat peste cap, păcatele mele, că aţi întins cărţile astea cu furca, parcă e dugheană sau galantar, sau dracu mai ştie ce… >>>

Ion Ionescu-Bucovu: A. Toma–sau cum a pătruns proletcultismul în literatura română

Cine și-a făcut studiile liceeale prin 1950 a avut ocazia să învețe despre poezia lui A. Toma, unul din cei mai înverșunați proletcultiști ai poeziei românești. Născut la Urziceni în 1875 și mort în 1954, „ poetul ” , A. Toma a deschis larg porțile realismului socialist în literatura română, dispunând de o toată autoritate a partidului comunist pentru a îndruma tinerii scriitori spre noua linie literară, venită de la Moscova. Tot el a fost câinele credincios care turna la securitate orice formă literară care se abătea de la doctrina partidului. Așa s-a întâmplat și cu Nicolae Labiș după ce a publicat„Albatrosul ucis”, fiind expus „oprobiului public” și luat în colimatorul securității.
La începuturi, îndrumat de Constantin Dobrogeanu Gherea și bucurându-se de aprecierile lui Caragiale cu care se lăuda, poezia lui epigonică, alegându-și modele saturate din seva dragostei de viață, așa zisa „poezie proletară”, care cânta avântul clasei muncitoare, aducea o tonalitate nouă în lirica proletară. Pseudonimul literar de Alexandru Toma a fost ales chiar de Ion Luca Caragiale, în 1896, cu prilejul publicării unui poem în revista „Epoca literară”. În 1919 a salutat în versuri avântate marea revoluție socialistă din octombrie, în 1932 a devenit membru al partidului comunist, introducând printre primii realismul socialist în literatură română. >>>

Ion Ionescu – Bucovu: Ion Pillat – de la simbolism la poezia pământului natal

Nepotul lui Ion Brătianu, născut dintr-o familie de vechi boieri moldoveni, n-a urmat o carieră politică, așa cum au făcut bunicii lui. O amestecătură de moldovean, după tată și muntean, după mamă, Ion Pillat a avut parte de o copilărie fericită petrecută, fie la Florica în lunca Argeșului sau, după caz, la Miorcanii de pe Prut la moșia tatălui său. Să-i fi marcat acestă copilărie toată viața cu meleagurile ei de neuitat? Amândouă aceste colțuri de țară s-au fixat în memoria afectivă a copilului, transpunându-le mai târziu în poezie.
Având parte de o copilărie fericită și de o instruire aleasă cu studii la Sf. Sava, apoi la Paris , unde a urmat liceul și cele două Facultăți (Sorbona)-juridice și litere- Ion Pillat a primit o educație artistică aleasă. Vizitează muzeele, participă la spectacole teatrale, la Operă, colindă locuri celebre pentru monumentele lor de arhitectură, la Chartres având revelația artei gotice, vizitează Londra, Elveția, Italia, Constantinopolul, lărgindu-și considerabil orizontul spiritual. Zile întregi zăbovește prin librării și anticariate descoperind scriitori ca Leconte de Lisle, Heredia, Baudelaire, Verlaine, Wilde, Poe, Omar Khayam, Rilke etc. Frecventează cafenele ca Closerie des lilas și Vachette, rătăcește cu Horia Furtună prin grădinile Luxemburgului, recitindu-și amândoi versuri cu voce tare.
În 1914, când vine acasă, e plin de tot acest proaspăt depozit sufletesc și se hotărăște să se consacre poeziei. O nepoată a lui, îi ia pe furiș primele poezii și i le arată lui Maiorescu. Criticul i le-a primit cordial și două dintre ele le-a publicat în „Convorbiri literare”. Publică primele volume de poezie, „Visări păgâne”(1912), Eternități de-o clipă (1914) și „Amăgiri”(1917), după care e luat în război ca ofițer de legătură pe lângă Misiunea franceză. Scapă ca prin minune de moarte de două ori, o dată când o bombă explodează în fața automobilului său și altă dată după o cumplită catastrofă feroviară. După război se atașează de cercul „Gândirea” publicând versuri din „Pe Argeș în sus”. Colaborează la „Sburătorul”, „Însemnări literare”, „Viața Românească”, „Revista fundațiilor regale” și „Universul literar”. >>>

Ion Ionescu-Bucovu: Farmecul poeziei eminesciene (164 de ani de la naștere)

21 decembrie 1883 – Apare, la editura Socec,  volumul „Poezii” de Mihai Eminescu.
Eminescologii din toate timpurile, împotriva rivalității lor, au ajuns la concluzia că există un miraj al eminescianismului, un fel de „armonie eminesciană” unică, din care iradiază veșnica modernitate a lui. „Ni se pare că oricare ar fi fost temeiurile influenței lui Eminescu, găsim de la început, până azi, un motiv neschimbat, care e armonia eminesciană. Propriu zis, acestă armonie e socotită ca un miracol cultural, e în orice caz unică în spiritualitatea românească, și sub vraja ei stăm cu toții de o jumătate de veac” (Camil Petrescu). Eu continui să cred că și astăzi…

Caracostea atrăgea atenția că factorul muzical este „ elementul primordial” al stilului eminescian. G. Munteanu consideră că edificiul operei eminesciene e structurat pe paradigma a trei „invariante”: sensibilitatea, reflexibilitatea și fantezia, alcătuind cunoașterea hyperionică. Când Maiorescu definea geniul poetic eminescian, „ care pentru noi este și va rămânea cea mai înaltă încorporare a inteligenței române”, el fixa un adevăr etern, o judecată de valoare definitivă despre Eminescu. De la „unde voi găsi cuvântul ce exprimă adevărul” până la „ a turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă”, Eminescu a parcurs un enorm drum de înțelegere a limbii. Descoperirea logosului eminescian a însemnat pentru el cheia boltei cu care a operat în poezie. El și-a clădit un fundament pe timpul și spațiul național, miturile lui sunt luate din din spațiul unde a trăit, mitul pădurii ( al codrului), motivul mării, motivul „domei”, dragostea ca idee mito-poetică centală, motivul melancoliei, motivul visului etc. >>>

Ion Ionescu-Bucovu: Eminescu și limba română literară (164 de ani de la naștere)

EminescuEminescu a apărut pe solul românesc ca o sămânță rodnică la o răscruce de timpuri când limba română își căuta vadul ei spre modernizare. Scăpase din rigorile Școlii Ardelene care o ciuntise și-o transformase într-o păsărească de ciunisme și pumnisme, încerca să se lepede de exagerările cosmopolite franțuzite și căuta să se debaraseze, datorită lui Maiorescu, de „beția formelor fără fond”. Tocmai abandonase alfabetul chirilic și Academia, în frunte cu Alecsansdri, încerca să găsească noi sunete și litere pentru ciudatele sunete și semne slave care nu existau în limba latină. Dacă citești procese-verbale din ședinţele Academiei referitoare la ortografie, îți dai seama câtă luptă s-a dus pentru stabilizarea alfabetului nostru.
Acum apărea Eminescu. Precum un Dante pentru italieni, care a făurit limba italiană modernă, un Goethe pentru germani, care a dat un nou suflu limbii germane, sau un Shakespeare pentru englezi, creatorul limbii engleze moderne, Eminescu este făuritorul limbii române literare. >>>

Ion Ionescu-Bucovu: Eminescu-stări de umilinţă trăite cu demnitate

EminescuEminescu nu a avut o viață colorată în roz, trăirile lui au fost mai mult interioare. Și-a trăit umilințele vieții cu demnitate. Se cunoaște mai puțin partea sumbră, mai dureroasă a vieții sale, poetul parcurgând uneori momente, stări și frustrări dureroase, care i-au marcat existența, trecând peste ele cu demnitate, cu înțelegere și cu discreție, uneori chiar și cu umor. Apropiindu-se ziua lui de naștere la mijloc de ianuarie, mi-am propus ca din viața lui să decupez scene mai puțin cunoscute publicului larg, care ilustrează umilința prin care a trecut de-a lungul vieții lui atât de scurtă. Pentru a fi mai autentice, am descris scenele din viața lui sub formă de dialog:
1. Hamal în port la Giurgiu
Interlocutor: Dumneata susții c-ai fost intim cu Mihai Eminescu?
Caragiale: De pe la 1866-1867. Mă țineam după Iorgu Caragiale care dădea reprezentații cu trupa la Giurgiu. N-avea sufleor. Am plecat în port să vedem de vom găsi vreunul cu știință de carte. În port am găsit unul care știa să citească.

>>>

La aniversare – de 2 ani împreună

Aleasă preţuire, urări de ,,înainte” şi alpinism tematic, acestui Mesager multiplu al gândului muşat, revistei Melidonium, ajunsă la 2 ani de fiinţare, urări şi preţuire ce le dorim să fie şi pentru cei cu rânduri, bogate-n har şi farmec literar, cuprinşi în paginile ei, ca şi la cei cu truda nu uşoară, în a o întrupa, mai mult decât se cere azi în lume.

                                                                                           eseist Gh. A. M. Ciobanu – Roman

***

La aniversarea celor doi ani de existență, Melidonium rămâne un exemplu de rezistență culturală într-un peisaj tot mai sărac, în vremuri nu tocmai favorabile din multe puncte de vedere. Bucuria pe care o produce fiecare număr al revistei rămâne raza de speranță în mai bine. E bine că există, încă, semeni promotori de literatură de calitate și acesta este un semn încurajator. Nu-mi rămâne decât să vă urez curaj, putere de muncă spre bucuria noastră a cititorilor. La mulți ani, Melidonium !
                                                                                                   Sergiu Găbureac – Bucureşti

***

Melidonium, revistă de suflet românesc

Şi dacă “La început a fost cuvântul si cuvântul era Dumnezeu…” înseamnă că exprimarea lui se defineşte nu doar ca primordialitate a existenţei ci şi ca moment al contopirii cu divinul, cu excepţionalul, cu conştiinţa superioară.
Artizanul scrisului, mânuitorul de cuvinte, cel care le alege, le şlefuieste si le leagă în înţeles, dă consistenţă ideii, face ca abstractul să se întrepătrundă cu sfera realitaţii concrete, adună pâlpâirile nedefinite ale sufletului în spaţiul clar conturat al sentimentelor. El poate reproduce astfel , la altă scară, actul creator. Acesta devine valid, însă, doar atunci când mesajul lui işi găseşte cititorul, acel cititor pregătit să şi-l însuşească, apt să-l decodeze servindu-se de acelaşi mecanism mental, folosind aceleaşi instrumente intelectuale şi sufleteşti, cheltuindu-şi pentru aceasta timpul, strădania şi inteligenţa. Este, desigur, un fenomen bivalent pe care, prea tehnic, l-am putea numi comunicare – receptare, dar care, în adâncul său, reprezintă o subtilă şi sofisticată împărtăşire a spiritelor. El nu se poate petrece oricum şi nici oriunde. Cartea, cartea adevărată, revista de cultură…sunt acestea spaţii binecuvântate în care cel care scrie şi cel care citeşte, absorbindu-se unul pe celălalt, se împlinesc întâlnindu-se. “Melidonium” este unul dintre ele.
Frumoasa noastră revistă, în viziunea doamnei Emilia Ţuţuianu, care o îmbogăţeşte cu harul, munca şi inima sa, este oaza verde iscată pe întinsul cenuşiu al unei lumi prea frământate, care, prea grăbită, prea încrâncenată în confortul material, aleargă să şi-l asigure. Luminând în pragul aniversării sale, cuminte si deschisă, publicaţia, deşi aparţine comunităţii romaşcane, se adresează tuturor celor care simt romaneşte, oriunde s-ar afla ei.
Din Arizona cea fascinantă, unde mijlocul lunii noiembrie îmbracă in flori grădinile deşertului, în calitate de colaborator, dar mai ales de cititor al revistei “Melidonium”,
îi mulţumesc acesteia că există şi îi urez
                                     LA MULTI ANI!
                                                                                          Iulia Roger Barcaroiu – Arizona

***

2 ani de existență! Pe scara timpului s-ar putea să nu însemne prea mult, dar, pentru acei care, zi de zi,  s-au implicat în această dificilă activitate, acești doi ani s-ar putea să pară o veșnicie. Felicitări tuturor acelora care, sacrificându-și timpul, au pus (și continuă să pună) umărul la edificarea limbii și literaturii române. La acest ceas aniversar gândul meu este alături de dumneavoastră.        La mulți ani!

                                                                                                Adrian Erbiceanu – Montreal

>>>

Ion Ionescu-Bucovu: Fântâna părăsită

Era prin anul 1961, toamna târziu; ploi amarnice cădeau peste sat. Singurile ființe care stăpâneau cerul plumburiu erau ciorile care se ridicau în cârduri uriașe deasupra caselor și se lăsau peste sat ca o pată neagră uriașă, întunecându-l și dându-i o notă lugrubă de înmormântare.
Regimul comunist intrase în febra colectivizării, în sat apăruse o mașină de la raion care făcu mare vâlvă în tot satul: primul secretar al raionului a venit să facă ședință cu toți factorii de răspundere din comună pentru a porni munca de colectivizare a agriculturii. După o ședință fulger la școală, se formară câteva comisii care trebuiau să meargă prin sat pentru a lămuri oamenii de binefacerile colectivizării.
La începutul toamnei vreo treizeci de sărăcani înființaseră gospodăria colectivă ; acum trebuia să vină întregul sat alături de ei. <Veți face, tovarăși, o mare lozincă, stătea secretarul prim în fața porții sediului, naționalizat de la procurorul de Muscel, Ionescu ,cu câțiva ani în urmă, și veți scrie cu litere mari: <Gospodăria agricolă colectivă Drumul lui Lenin> – se întrebau sătenii, supărați că vor rămâne fără pământuri și fără strânsura lor de-o viață…. >>>

Ion Ionescu-Bucovu: Nicolae Steinhardt – evreul care a îmbrăcat haina lui Hristos

Nicolae-Steinhardt30 martie 1989, o zi obișnuită ca toate zilele…
Rezerva 821 a Spitalului Județean din Baia Mare. Părintele Nicolae era internat cu o zi înainte cu diagnosticul de angină pectorală dureroasă. „Pe părinte l-am găsit, povestește Florian Razmoș, cu perfuzie la mâna stângă, într-o stare de somnolență, din care periodic revenea și comunica cu cei prezenți…” A rămas singur cu părintele, lângă fereastră. „Mai bine stai aici pe pat…ca să nu răcești lângă geam”- l-a invitat Steinhardt. Văzând că i se înrăutățește starea, Florian cheamă doctorul cu un ecograf portabil. „Fetelor, le spune părintele Nicolae surorilor care încercau săi potrivească ecograful, nu vă mai chinuiți, nu aveți ce să-mi faceți.” Adresându-i-se apoi lui Florian : „Florian, aprinde o lumânare dacă ai.” „Da, părinte, am lumânare. Și i-am aprins-o imediat, spunând : „Liniștiți-vă părinte, am aprins lumânarea.” „Acum ia din geantă Cartea de rugăciuni și caută rugăciunea care se spune pe patul de moarte.”- i-a spus părintele. I-a citit rugăciunea cu pricina și a întrebat doctorița dacă e grav. „Da, e grav, i-a scăzut pulsul. Puteți să-i anunțați prietenii de la Rohia care sunt la masă.!” Când s-a întors de la telefon Florian, l-a găsit mort. „A murit, a spus doctorița, nu a mai reacționat deloc. >>>

Ion Ionescu-Bucovu – Din iubirile lui Marin Preda

„Îl iubesc pe MARIN PREDA viu, mort și până la sfârșitul vieții mele”
( Aurora Cornu)
…Iar de-aș răspunde, oarbă, la chemare,
M-ai mistui-n văpaia trecătoare…
Aștept, iubite,flacăra albastră
Ciudata flacără care nu moare…
(Aurora Cornu-Flacăra albastră)

Eugen Simion spunea undeva că voia să scrie „o viață” a lui Marin Preda pentru că omul e tot atât de interesant ca și opera. Biografia spirituală a lui Marin Preda interesează pe cititor pentru că și-a trăit o bună parte din existența lui retras într-o încăpere tapetată cu plută. Ne place să știm pe cine a iubit, ce credea despre dragoste acel om fragil și nevrotic, cum a iubit femeia, cum a cântat-o el în romanele lui, care a fost sbuciumul lui la părăsirea iubitei, cum primea ideea morții sau ce însemna pentru el prietenia. >>>

Ion Ionescu Bucovu – Mitul Eminescu sau de la om la geniu

Mitul Eminescu nu s-a creat ad-hoc. El a început să se prefigureze cu ultimii ani ai vieții și primii ani de după moarte, substituindu-se figurii poetului mitul „tânărului geniu” (das junge Genie), de origine romantică germană. Romantismul a fost deosebit de productiv la capitolul mituri. Geneza mitului „das junge Genie” a urmat schema constituirii altor mituri romantice. Născut în Germania la finele secolului al-XVIII-lea, figura „tânărului geniu” s-a transformat spontan, fără nicio reticiență, pe teritoriul spiritual românesc. Eminescu a fost o figură ideală pentru a o întrupa. Nu încape îndoiala că transmutația s-a făcut prin ștergerea trăsăturilor concrete și prin adoptarea tacită a modelului constituit. Căpătând forță autonomă, figura eminesciană s-a abstractizat, depășind marginile istorice. Mitologizarea s-a făcut prin trecerea în umbră a detaliului și prin aspirația spre arhetip. Novalis și Kleist ne par exemplele celebre în acest sens. Descriind personalitatea geniului, >>>

Ion Ionescu-Bucovu: Ionel Teodoreanu – Medelenismul sau agonia unei lumi sufletești

Cine citește „Medelenii” lui Ionel Teodoreanu, rămâne cu nostalgia unei tinereți risipite. Moartea Olguței, lasă cititorii revoltați în fața unei sorți implacabile. Dar lumea lui Ionel Teodoreanu rămâne totuși lumea zarzărilor înfloriți de la Medeleni. „Medelenismul” lui nu s-a învechit, cum au zis unii. Majoritatea criticilor au fost de acord că evocarea copilăriei și a adolescenței la Ionel Teodoreanu trece prin Creangă , Delavrancea sau Duiliu Zamfirescu. Raiul „Medelenilor” coincide cu vârsta de aur a copilăriei „nestatornice”.

„La Medeleni” e o uimitoare explozie epic-lirică, o cascadă stilistică surprinzătoare prin atmosfera și duioșia evocărilor, un conflict de atâtea ori candid, cu episoade ce par asemenea unor frânturi de legendă. Romancierul abia împlinise 20 de ani când a scris romanul. >>>

Ion Ionescu-Bucovu: versuri

târziu

m-adun de nicăierea și iarăși mă desfac,
venit din alte veacuri, eu nu mai știu ce fac,
mă cheamă iar tulpina prin timpul meu virgin
și sunt bolnav de visuri, povești ce pier și vin,
în mintea mea tot ce s-a dus, renaște,
precum cristos făcut-a în ziua cea de paște,
sunt omul blestemat ce port în mine vini,
trecând în veșnicie pe-un eșafod de crini,
voi fi mereu grămada din marile cenuși
sau golul singuratic ce va intra pe uși, >>>

Ion Ionescu Bucovu: Un mare eminescolog – Augustin Z. N. Pop

Augustin Z. N. Pop se încrie pe linia marilor împătimiți ai cunoașterii vieții și operei eminesciene. Cea mai mare parte a vieții lui a fost închinată culegerii de date biografice ale marelui poet. A luat legătura cu sute de oameni, a răscolit arhive, a umblat prin toate locurile pe unde au călcat pașii poetului și i-a închinat poate cea mai mare operă documentară despre viața lui Eminescu, cuprinzând acte, scrisori, fotografii, obiecte, până când și rochia de mireasă a Veronicăi Micle de la nunta cu Ștefan Micle..

Augustin Z.N. Pop s-a născut la 30 august 1910, în Bucureşti, într-o familie de intelectuali. Este fiul Floarei (născută Marinescu) şi al lui Zamfir Pop, preot. >>>

Volumul antologic ,,Cu patria în suflet” va fi lansat la Book Fest 2013

cop modelCu patria în suflet, colecție antologică de poezie

 Primul volum din colecția “Cu patria în suflet” va fi lansat pe data de 31 mai 2013, ora 14.00, în cadrul târgului de carte Book Fest de la complexul RomExpo din București, standul Evenimente, din cadrul Complexului Expozițional din Piața Presei (fostă Casa Scânteii), unde vor fi invitați autorii, scriitori și reprezentați ai presei, avându-l ca moderator pe inițiatorul acestui proiect, Romeo Tarhon. Coautorii prezenți la lansare vor putea să se adreseze publicului în cadrul unui microrecital de poezie pe fond muzical live. În paginile antologiei s-au reunit mai mulți autori debutanți, dar și nume reprezentative ale poeziei, prozei și publicisticii contemporane, cu multe cărți, dar și un cuvânt de spus în cultura noastră, ce simt românește și poartă Patria în suflet: Anghel Drăgan, Marian >>>

Ben Todică – Scrisoare de mulţumire

Lansarea celor două cărţi ale mele ,,Între două lumi” şi ,,În două lumi-interviuri” în comuna natală, în chiar ziua împlinirii a 60 de ani, prin inițiativa Editurii Muşatinia din Roman, a distinsei doamne Emilia Ţuţuianu şi a domnului Dorin Dospinescu, cărora le aduc sincere şi calde mulţumiri, a fost pentru mine o surpriză extrem de plăcută şi o mare bucurie. Bucuria s-a transformat într-o veritabilă încântare luând cunoştinţă de modul în care ,,am fost primit” de oficialităţile comunei Puiești în frunte cu primarul ei domnul Costel Moraru, de profesorii, elevii, localnicii participanțí la activitatea culturală. Moldovenii mei s-au întrecut şi de această dată în ospitalitate, bună organizare şi dăruire faţă de actul cultural şi faţă de mine personal.

Mulţumiri speciale primăriei din Puieşti, domnului primar Costel Moraru pentru generozitatea de a-mi acorda Diploma de Excelenţă şi pentru minunatele cuvinte adresate: ,,Numele lui Ben Todică a ajuns cu bine, aici în satul în care s-a născut. S-a întors Acasă!… Mulţumim  doamnei Emilia Ţuţuianu şi scriitorului Petruş Andrei pentru că ne-au dăruit această sărbătoare comunei noastre. Avem în comună un centru educațional pentru preșcolari,  modernizat printr-un proiect european  care va fi terminat în anul 2013… Ar fi o mare onoare pentru noi ca această instituţie să poarte numele lui BEN TODICĂ. Ar fi un început pentru întoarcerea Acasă a scriitorului Ben Todică.>>>