Ion Ionescu-Bucovu: Eminescu-stări de umilinţă trăite cu demnitate

EminescuEminescu nu a avut o viață colorată în roz, trăirile lui au fost mai mult interioare. Și-a trăit umilințele vieții cu demnitate. Se cunoaște mai puțin partea sumbră, mai dureroasă a vieții sale, poetul parcurgând uneori momente, stări și frustrări dureroase, care i-au marcat existența, trecând peste ele cu demnitate, cu înțelegere și cu discreție, uneori chiar și cu umor. Apropiindu-se ziua lui de naștere la mijloc de ianuarie, mi-am propus ca din viața lui să decupez scene mai puțin cunoscute publicului larg, care ilustrează umilința prin care a trecut de-a lungul vieții lui atât de scurtă. Pentru a fi mai autentice, am descris scenele din viața lui sub formă de dialog:
1. Hamal în port la Giurgiu
Interlocutor: Dumneata susții c-ai fost intim cu Mihai Eminescu?
Caragiale: De pe la 1866-1867. Mă țineam după Iorgu Caragiale care dădea reprezentații cu trupa la Giurgiu. N-avea sufleor. Am plecat în port să vedem de vom găsi vreunul cu știință de carte. În port am găsit unul care știa să citească.

>>>

Reclame

Ce urât ne-am purtat cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga! de Alex. Ştefănescu

Zoe.Dumitrescu.Busulenga.foto.mihai-tapliga-agerpres-A murit Zoe Dumitrescu-Buşulenga! Avea în ea o flacără despre care nu-ţi venea să crezi că s-ar putea stinge, era o iluminată şi totuşi a murit. A închis ochii cuminte, respectuoasă faţă de lume, făcând până şi din dispariţia ei un act de pedagogie. Poate că toţi aceia care îşi deplâng indecent îmbătrânirea, arătând contemporanilor o faţă schimonosită de nemulţumire şi resentimente, vor învăţa ceva din lecţia marii profesoare.

S-a pregătit din timp, cu o smerenie reală, fără nimic teatral, pentru moarte, călugărindu-se, sub numele Benedicta, şi petrecându-şi o mare parte din ultimii ani de viaţă la Mânăstirea Văratec, unde şi-a găsit acum o sută şi ceva de ani liniştea şi Veronica Micle. „Am socotit – explica Zoe Dumitrescu-Buşulenga lui Grigore Ilisei, într-un interviu publicat în revista noastră (nr. 33/ 2000) – că un creştin intelectual trebuie să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii aşa cum se făcea pe vremuri şi mai cu seamă soţiile care rămâneau singure, se retrăgeau la mânăstiri. Era o frumoasă obişnuinţă, mai ales în lumea boierească.” >>>

Ion Creangă – Povestea unui om leneș

Ion CreangaCică era odată într-un sat un om grozav de leneș; de leneș ce era, nici îmbucătura din gură nu și-o mesteca. Și satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spânzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire și altora. Și așa, se aleg vreo doi oameni din sat și se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitor, și hai cu dânsul la locul de spânzurătoare! Așa era pe vremea aceea. Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om care sămăna a fi bolnav, întrebă cu milă pe cei doi țărani, zicând: >>>

Scriitori din județul Roman– fişe de dicţionar

Începând cu acest număr, propunem Revistei Melidonium, spre publicare, fişele de dicţionar ale câtorva scriitori născuţi/trăitori în localităţi din istoricul Judeţ Roman, abuziv desfiinţat de administraţia comunistă după Al Doilea Război Mondial. Prezentele fişe se vor regăsi într-un dicţionar alcătuit de noi şi care, probabil, va fi publicat până la sfârşitul anului 2015. Dacă cititorii au şi alte date referitoare la iniţiativa noastră, îi rugăm să ni le facă cunoscute, iar noi ne obligăm să le folosim în forma finală a dicţionarului nostru şi să menţionăm numele colaboratorilor. (autor: Constantin Tomşa)

>>>

Ion Creangă- Prostia omenească (poveste)

 A fost odată, când a fost, că, dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti.

        Noi nu suntem de pe când poveștile, ci suntem mai dincoace cu vro două-trei zile, de pe când se potcovea purecele cu nouăzeci și nouă de ocă de fer la un picior și tot i se părea că-i ușor.

        Cică era odată un om însurat, și omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de țâță, era cam proastă; dar și soacră-sa nu era tocmai hâtră. >>>

România de dincolo de Dunăre

Tezaurul etno-folcloric din curtea unui român din Valea Timocului

Acasă la Mihailo Vasilievici, m-am simţit mai aproape de România de altădată. De la capătul uliţei, am simţit mirosul străbunilor mei. Curţile românilor din Kladuşniţa păstrau amintirea unui grai românesc, cinstea şi închinăciunea unui popor subjugat de timpuri şi de istorie. Trecând de vama Porţile de Fier, urc pe coama dealului ce stă streaşină aşezării şi am în faţă un imens culoar prin care vântul şuieră prevestind venirea iernii cu ale ei capricii. Aduce cu el un miros proaspăt şi tare dinspre munte, pe care îl împrăştie cu dărnicie în Valea Timocului cu atmosfera ei îmbâcsită de mai bine de cinci decenii. Este o zonă întinsa, cu privelişti încântătoare, în care, la tot pasul, auzi glăsuindu-se dulcea limbă română arhaică ce aduce de demult şi păstrează un bogat tezaur etno-folcloric.  >>>

Agapia- Un topos al mitologiei nemțene

B. P. Hasdeu

AGAPIA

AGAPIA. Dintre cele câteva localităţi din Moldova numite Agapia (Frunzescu, Dicţ. top., ad voc.) cea mai importantă este o mănăstire din munţii districtului Neamţ, acum de călugăriţe, altădată bărbătească, fundată în a două jumătate a secolului XVI, cam pe la 1570. S-a zis aşa nu după numele femeiesc Agapia, precum s-ar putea crede la prima vedere, ci de-a dreptul din grecește ce semnifică, „agape, repas chrétien, charité”. Episc. Melchisedec (Notiţe istorice, p. 28): „Mănăstirea Agapia, numită din vale, spre deosebire de schitul Agapia din deal, carele este vechea mănăstire Agapia fundată pe la mijlocul veacului 16-lea, datează din anul 1646 şi este zidită de hatmanul Gavriil şi cu soţia sa cneaghina Liliana…” De pe timpul când Agapia era încă a călugărilor, rămăsese pe loc o >>>