În subpămînta lui Urmuz

Schiţe şi nuvele aproape… futuriste nu e doar încă una dintre zecile şi zecile de ediţii Urmuz care au văzut lumina tiparului până în prezent (mai multe, poate, decât numărul paginilor urmuziene care s-au păstrat), ci de prima ediţie critică a bizarului autor transformat în mit avangardist autohton. Meritorie, dar (până în prezent) puţin co­mentată e recenta iniţiativă a Editurii Tra­cus Arte de a scoate pe piaţă o nouă co­lecţie – „Biblioteca avangardei“ –, co­or­do­nată de principalul nos­tru specialist în materie, pro­fesorul Ion Pop. Cu atât mai mult cu cât ea nu s-a limitat, până acum, la re­e­ditări >>>

Reclame

Adrian G. Romila- Max Blecher şi jurnalul cavernei

„viaţa e o continuă creaţie de miragii,
o continuă intervenţie a visului”
(Mircea Eliade, Oceanografie)
 

Ne-ar fi foarte greu să încadrăm opera lui Max Blecher într-o tipologie literară românească (şi nu numai). Epoca sa de afirmare e una a interferenţelor: literatură-psihologie, liric-epic, modern- tradiţional. E o epocă foarte generoasă în posibilităţi. Romanul clasic (călinescian-balzacian) coexistă cu pseudo-jurnalul lui Camil Petrescu (campionul proustianismului) şi în general cu literatura confesivă autenticistă a unor A. Holban şi M. Eliade. Reverberaţia psihologică a spaţiului, a timpului şi a obiectelor, intimizarea şi luciditatea crudă a relatării îl apropie, într-adevăr, de C. Petrescu şi de proustieni. Asociaţiile inedite dintre obiecte şi stări, între real şi oniric îl pot aşeza în linia unor Urmuz sau Ilarie Voronca. Melancolia (chiar criza) şi preferinţa constantă pentru liric trimit înapoi, la simbolişti şi romantici. într-o anumită măsură, şi eminescianul Dionis, şi bacovianul Sensi ar fi putut constitui personaje ale întâmplărilor din irealitatea imediată. >>>