Gheorghe Pârlea – Un balans între ficţiune şi realitate (sau) “Al şaptelea simţ”, de Nicolae Rusu, romanul unui povestitor al timpului său

N.R.Scriitorul basarabean Nicolae Rusu e unul dintre cei şapte maeştri ai cuvântului din stânga Prutului, pe care, ca un privilegiu, i-am privit faţă la faţă cel puţin o dată şi cărora implicit le-am gustat darul, de fapt harul de a fi ziditori de Carte. Toţi sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, condeieri de diferite specii literare şi/sau publicistică. Trei dintre aceşti distinşi condeieri m-au onorat şi cu alesele dumnealor cuvinte, drept referinţe la volumul meu “O punte peste Prut”, proiect editorial al publicistului Vasile Şoimaru, cel mai apropiat mie dintre cei şapte magnifici la care am făcut referire mai sus.
Domnul Nicolae Rusu m-a onorat, destul de recent, şi cu atenţia sa copleşitoare, participând la lansarea volumului amintit chiar la baştina mea. Desigur, generosul scriitor şi-a rupt din timpul său creator, destinat unor cauze mai înalte (cu acelaşi sacrificiu au făcut-o şi alti doi scriitori dragi mie, domnii Vlad Pohilă şi Vasile Şoimaru), spre a participa, ce-i drept, la un eveniment ce avea o semnificaţie mai largă (un deceniu de onorante şi hrănitoare legături ale comunităţii mirosloveştene cu distinşi oameni de cultură de la Chişinău), lansarea de carte fiind doar contextualizată acestui eveniment. Şi de data aceasta, ca de fiecare dată când a venit la Mirosloveşti, ne-a donat cărţile sale. Cu prilejul amintit, ne-a dăruit cea mai recentă carte a sa, abia ieşită de la tipar, “Geniosfera” (o “opera omnia”), Ed, TIPO Moldova, 2013. Cu doar câteva luni în urmă, prin nepreţuitul prieten al comunităţii noastre, dr. Vasile Şoimaru, primisem de la Chişinău un alt volum al său, romanul Al şaptelea simţ (Ed. Prut International, 2013. >>>

Reclame

Gheorghe Pârlea: O prezenţă sui-géneris la Chişinău (sau) Generalul-scriitor Radu Theodoru, un model uman nealterat de timp şi de timpuri

lansaea-albumului-2014-01 V. S.

conf. univ. dr. Vasile Şoimaru

Cu o săptămână în urmă am trecut din nou Prutul. Desigur, nu la vreun ordin militar şi nu cu zăngănit de arme… Iată, mă urmăreşte celebra formulă ostăşească, imperativă, la care a răspuns, în iunie 1941, tatăl meu.
Eu am trecut pentru a treia oară râul cel care încă ne mai desparte Neamul şi am făcut-o, ca de fiecare dată, la “ordinul” d-lui conf. univ. dr. Vasile Şoimaru – acum, ca să particip la lansarea monografiei sale etnofotografice ,,Românii din jurul României”[1], volumul al doilea, o capodoperă între lucrările de acest gen.
Cu acest prilej, la Biblioteca Academiei de Studii Economice din Chişinău, unde a avut loc evenimentul, l-am cunoscut pe generalul de aviaţie (şi scriitor cu notorietate) Radu Theodoru, un exemplu relevant (pentru mine, chiar revelator) în a exprima vivacitatea fizică şi mental-spirituală la vârsta senectuţii. Domnia Sa, ignorându-şi cei aproape 91 de ani, vârsta calendaristică, venise cu trenul de la Bucureşti ca să cinstească, prin prezenţă, fapta măreaţă (şi încă nu am folosit adjectivul cel mai relevant) a intelectualului chişinăuian, pe care generalul-scriitor îl întâlnise o singură dată. Profesorul basarabean îi adusese la Bucureşti, cu un an în urmă, un volum omagial [2], al cărui iniţiator şi coordonator este, dedicat românilor jertfiţi la Cotul Donului în războiului care trebuia să readucă Acasă teritoriile româneşti, smulse din trupul ţării de tiranul de la Răsărit. Generalul nonagenar a privit fapta profesorului şi publicistului Vasile Şoimaru ca pe un gest de demnitate personală ce suplinea indiferenţa crasă a statului român, la 70 de ani de la tragedia Armatei noastre, însemnând asta 150 de mii de victime, în câteva zile. Nicio urmă de respect oficial nu se arătase atunci pentru memoria acestor ostaşi ai Armatei Române, care au consacrat, în noiembrie 1942, cel mai tragic exemplu de jertfă supremă pentru Patrie. Şi scriitorul cu grad de general remarcase asta, dedicându-i basarabeanului care spăla ruşinea instituţională un articol de preţuire [3]. Venerabilul Radu Teodoru, participant la război (pe Frontul de Vest), avea dimensiunea acelui măcel şi a dedesubturilor strategico-politice care au accentuat masacrul. Şi mai ştia acest înţelept om de arme şi profund cunoscător al istoriei că ostaşul oricărei armate din lume e absolvit de orice eroare politică săvârşită de cei ce l-au trimis în tranşee. La noi, pesemne că nu se ştie (încă!) asta.Lansaea Albumului-2014 (2) >>>

Gheorghe Pârlea – „Meandrele şi tainele” unei prietenii: Mihail Sadoveanu şi Mitropolitului Visarion Puiu

Zilele Visarion Puiu la Protopopiatul Pascani, feb. 2013Citisem nu de mult pe un site o opinie care m-a contrariat, anume că Sadoveanu ar fi fost pasiv la ceea ce i se întâmpla, în deceniile de după război, prietenului său Visarion Puiu, fost mitropolit al Bucovinei, apoi însărcinat de Ion Antonescu să reorganizeze Biserica în Transnistria, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, când regiunea se afla sub administraţie românească. Ba mai mult, că el, prozatorul, ar fi profitat de pe urma prigonirii mitropolitului. Şi „întărirea” acestei invocate acuzaţii e făcută cu „argumentul” că scriitorul i-ar fi “furat” ierarhului clădirea de la schitul Vovidenia (acum, casă memorial dedicată frăţeşte memoriei celor două personalităţi).
M-a durut acest punct de vedere, eu neacceptând să separ atât de radical pe scriitorul Sadoveanu, de omul Sadoveanu. Desigur, subiectivismul meu, cel rezultat din efectul frumuseţii scrisului şi mesajului operei sadoveniene asupra cititorului care mă aflu, e atenuat de o anume obiectivitate, sprijinită pe câteva argumente plauzibile, găsite în contextul relaţiei celor doi prieteni.
Cele două personalităţi istoricizează, cu dublă măsură Paşcaniul, locul comun al naşterii celor doi copii de demult, unul Mihail Ursachi, fiul nelegitim (până la 12 ani) al avocatului Alexandru Sadoveanu, iar celălalt Victor Puiu (viitorul mitropolit), fiul ceferistului Ioan Puiu. Cum Victor s-a născut la 27 februarie 1879, cu un an (neîmplinit) înaintea naşterii lui Mihail (5 noiembrie 1880), cei doi copii, predestinaţi să amprenteze istoria timpului lor, au învăţat „cetitul” şi socotitul de la acelaşi învăţator, „Domnu’ Trandafir” (Mihai Busuioc), în aceeaşi „odaie lungă, cu tavanul scund”, în care „toate patru clase erau grămădite”. Însuşi mitropolitul mentionează numele învăţătorului paşcănean în „Însemnări din viaţa mea”, aflăm prin intermediul scriitorului ieşean Grigore Ilisei. După ce lui Mihail îi muri mama, tatăl său se întâmplă să se recăsătorească cu Maria Puiu din Ciohorăni (care-i dărui lui Mihail o soră, pe Florica), probabil nepoată (de frate) a tatălui lui Victor, căci neamul său pe linie paternă avea ramuri genealogice şi în acest sat de lângă Hanul Ancuţei, locul de popas consacrat literar de inegalabilul prozator. >>>

Gheorghe Pârlea: 1 Decembrie – 95 de ani de la Marea Reîntregire a Neamului

Basarabia-Pământ-RomânescLa 95 de ani de la Marea Reîntregire a Neamului,
dedic (sfios) obolul meu de dor fraţilor români de dincolo de nedreptul hotar ce ne sfâşie Vatra strămoşească.

Ecou de Dor

Mă mistuie un dor de Mamă,
Deşi-s mereu în poala ei,
Mă mistuie un dor de Mamă…
Mi-i oare dorul cu temei?
*
Mă mistuie un dor de Casă,
Deşi-s mereu pe prispa ei,
Mă mistuie un dor de Casă…
Mi-i oare dorul cu temei?

>>>

Gheorghe Pârlea – Memoriile colonelului Costachi Hanganu, fost copil de trupă la o unitate militară din Roman

col. Hanganu Image (4)Dedic această cronică de carte, al cărei subiect atinge societatea romaşcană interbelică, aniversării celor doi ani de existenţă a prestigioasei (deja) reviste online Melidonium.
La mulţi ani, Melidonium!

***
S-a întâmplat să fiu la Biblioteca Comunală din Mirosloveşti când dl. col.(r) Costachi Hanganu din Piteşti dona acestei instituţii rurale cartea sa de memorii “Povestea vieţii mele”, cu subtitlul “Memoriile unui colonel”.

Desigur, se iveşte necesitatea motivării de ce trebuia să intre cartea dlui colonel, cu dedicaţie şi autograful autorului, în patrimoniul mirosloveştean. Deşi s-a născut în vecinătatea Războienilor (locul în care s-a scris cu sânge jertfelnic o pagină din Istoria Moldovei), unde îşi avea gospodăria tatăl său, autorul cărţii pune preţ serios pe faptul că mama sa e originară din satului Verşeni, azi în comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi. Dl colonel cunoaşte bine meleagurile natale ale mamei şi vine des în aceste locuri în care chiar ar dori să se stabilească, spre a dărui linişte şi împăcare anilor senectuţii.
Colonelul Costachi Hanganu s-a născut în anul 1929, în satul Ţibucanii de Sus din judeţul Neamţ, viaţa sa din etapa timpurie suportând împrejurări care-i pun în evidenţă dramatismul copilăriei. În timpul Războiul pentru Reîntregire (1916-1918), cea care avea să-i devină mamă, Elisabeta Hanganu (şi care avea să-i dea fiului, substituind rolul tatălui, şi numele) îşi aducea obolul său voluntar, ca infirmieră, la împlinirea marelui ideal al românilor. Trecuse multişor de vârsta măritişului şi sărăcia de acasă şi-a găsit leac în bucuria de a obloji rănile semenilor săi, cei meniţi să poarte războaiele. Atunci, tocmai în vâltoarea luptelor de la Mărăşeşti, l-a întâlnit, cu bucuria vecinătăţii, pe soldatul Ioan Musteaţă din Ţibucani, sat aflat simetric faţă de Verşeni, pe celălalt mal al Moldovei.

>>>

O carte care cinsteşte Neamul: ,,Sfânt e numele tău, Voloca”, de Gheorghe Gorda

Gorda_VolocaCronică de carte bucovineană

,,Biblioteca basarabeană” din Mirosloveşti (judetul Iaşi) – cum numim noi secţiunea de carte din cadrul Bibliotecii comunale -, născută din iniţiativa şi efortul personal al „mirosloveşteanului adoptat” conf. univ. dr. Vasile Şoimaru de la Chişinău, s-a îmbogăţit cu un nou lot de carte scrisă pe pământul românesc din Răsărit, glie răpită din vatra Neamului de către tiranii politici ai Europei. De data aceasta, în vraful cărţilor cu autori chişinăuieni am identificat o carte arătoasă, după ceea ce am putut observa la prima vedere, prezentată la exterior prin simbolistica rafinat măiestrită (pe coperte) de graficianul Marian Andronic şi ingredimentată cu produsul „celui de-al treilea ochi” al chişinăuianului Vasile Şoimaru. Cartea aceasta este scrisă şi apărută la Cernăuţi, inima Bucovinei de Nord, pământul românesc sfâşiat, ca pe o căprioară aflată în luminiş, de doi lupi hulpavi: unul venind dinspre Vest, celălalt dinspre Est. >>>

Gheorghe Pârlea: ,,Românii din jurul României în imagini” – un Album care face…Unirea

rdjr-013

Dedic acest text Zilei Limbii Române, căci tema operei la care se face referire aici e, implicit, LIMBA ROMÂNĂ – esenţa trăirii în spiritul Neamului, element fundamental prin care autorul Albumului şi-a identificat conaţionalii, în peregrinările sale aproape epopeice.
*
Ştiu doar sumar ce face la ASEM doctorul în economie, universitarul Vasile Şoimaru. M-a impresionat, în relativa mea ignoranţă, mai ales faptul că este cofondatorul acestei instituţii universitare, prima de acest gen în Republica Moldova, şi că a fost o vreme prorectorul ei – “rectorul di pi loc”, cum îl alintau (în dulce grai moldovenesc) prietenii, căci rectorul propriu-zis era profesorul Paul Bran, universitarul de la Bucureşti.
Ştiu însă ceva mai mult, atât cât poate recepta şi percepe constituţia mea intelectuală, ce face monografistul, artistul fotograf, omul de spirit, umanistul – Românul, în ultimă instanţă – Vasile Şoimaru. >>>

Gheorghe Pârlea – Notiţe la…,,Tema pentru acasă”, primul roman al unui preţuit poet basarabean: Nicolae Dabija

images Tema pentru acasa(sau, Un roman în care „dragoste” e un antonim pentru…,,Siberie”)

De la o vreme, încep a conştientiza dureros că am citit mult prea puţin pentru cele şase decenii bifate ca trecute pe răbojul grăbitei mele vieţi. Şi când folosesc verbul “a citi”, evident că mă refer la a te adăpa de la izvorul cunoaşterii umane. Omului i se oferă prin darul vieţii, în cazul că el conştientizează asta, revelaţia unei experienţe magice: însăşi existenţa. Din păcate, fiinţarea individului uman e una de o clipă. Căci, ce reprezintă un interval de şaptezeci de ani (speranţa medie de viaţă), raportat la dimensiunea timpului măsurat de orologiul cosmic?! În context, cât de lucid a trăit Marin Sorescu această caracteristică dramatică a condiţiei umane, regretând, la despărţirea iminentă de viaţă, că îi rămâneau multe cărţi necitite. >>>

Gheorghe Pârlea – Un clinchet de dor din dreapta Prutului, ca răspuns la „dangătul de dor” al poetului basarabean Ionel Căpiţă

IONEL CAPITAÎntâmplarea de a-l cunoaşte pe universitarul Vasile Şoimaru de la Chişinău, am mai spus-o (puţin altfel), a fost pentru mine ca o ieşire a primitivului din hruba evului său eminamente rudimentar. Desigur, comparaţia nu vizează progresul tehnic, căci nici satul în care trăiesc nu a rămas închistat în „civilizaţia” epocii de piatră, nici eu, locuitorul său, dascăl al şcolii primare timp de 34 de ani până la întâlnirea cu intelectualul chişinăuian, n-am trăit cu mentalitatea omului de Cro-Magnon. Comparaţia mea – ce-i drept, o hiperbolă – vizează decorul meu lăuntric, transformarea interioară. Căci asta ar însemna contactul meu cu omul de carte Vasile Şoimaru, implicit cu faptele sale culturale care m-au atins – cunoscându-le (parte din ele) şi în unele chiar implicându-mă. Iar folosul meu cultural-spiritual a căpătat plusvaloare prin contactul intermediat de acest energic militant pentru românism cu alţi intelectuali din nobila sa stirpe, direct sau indirect, prin operele lor artistice şi/sau publicistice, dedicate cu precădere resuscitării conştiinţei naţionale, stare de spirit aflată în gravă suferinţă pe ambele maluri ale Prutului. >>>

Vasile Şoimaru – Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare (I)

Cotul Donului, o mare tragedie românescă, uitată de statul român

Acum 70 de ani, la 19 noiembrie 1942, la o distanţă de 1942 de kilometri de Chișinău, se declanşa cea mai tragică operațiune militară din istoria Armatei Române, cea de la Cotul Donului, componentă a marii Bătălii de la Stalingrad.
Despre bătălia de la Stalingrad, considerată cea mai grea, cea mai sângeroasă din istoria omenirii, inclusiv despre tragedia de la Cotul Donului, am citit pentru prima dată în cartea lui Victor Nekrasov (B okonax Cmaлuнгpada – tranşeele Stalingradului), un bestseller din perioada sovietică, în primăvara anului 1967, fiind student în anul trei la Tehnicumul (azi Colegiul) de electromecanică din Chişinău. Mă aflam la practică la Fabrica de mobilă Nr. 5 din oraşul transnistrean Tiraspol şi locuiam în gazdă cu doi muncitori de la acea fabrică, care sorbeau pe rând cartea cu pricina, contaminându-mă şi pe mine de lectura ei. Despre carte am avut cea mai bună impresie. Aşa înţelegeam eu lucrurile pe atunci… Numai că, mai târziu, în toamna anului 1982, deci, la exact 40 de ani de la evenimentele de pe Volga şi Don, am auzit alte adevăruri despre tragedia dată, din gura unui bătrân, Gheorghe Oţetea, veteran al războiului din Est, din comuna Corbasca, judeţul Bacău. Plângea şi vorbea, iar soţia lui, Ioana, adăuga pe alocuri, la cele spuse de bătrân, amănunte pe care le auzise tot de la el pe când era mai tânăr şi avea o memorie mai bună. Impresiile de la cele auzite de la bătrânul Oţetea m-au urmărit mulţi ani la rând. >>>