George Petrovai – Încotro?

George PetrovaiCând lumea cu civilizația ei absurdă a luat-o îngrijorător la vale, iar în această lume a nesimțirii și ticăloșiei România postdecembristă cu greu își mai trage sufletul, este firesc în aceste condiții nu doar să-i luăm la întrebări pe tâlharii cățărați la putere, ci mai ales ca fiecare dintre noi să se întrebe zi de zi și ceas de ceas: Doamne, încotro ne îndreptăm?
De-abia atunci banala întrebare adresată de circumstanță semenilor (aproape la fel de banală ca mult mai frecventa „Ce faci?”) va avea capacitatea să fecundeze conștiința și responsabilitatea fiecăruia, căci ea va activa toate acele componente care conferă farmec și vigoare unei micuțe dar profunde filosofii:
1)Componenta ontologică – va pune mai pregnant în evidență pe cei puțini care se străduiesc să existe și pe cei mulți care se dau de ceasul morții să trăiască tot mai bine;
2)Componenta morală – resortul divin din „Non multa sed multum” (Nu multe cantitativ, ci mult calitativ), respectiv „Non nova sed nove” (Nu lucruri noi, ci prezentate într-o formă nouă), care – din fericire – încă izbutește să contracareze ofensiva dezumanizantului dosit în „Trăiește-ți clipa” și „După noi, potopul!”, menținând speranța armoniei și omeniei în inimile mereu însetate de frumos și adevăr; >>>

Reclame

George Petrovai – Balada politrucului de paie

Aveam de mic un fel de-a fi
prin care voia mi-o-mplineam –
din negru alb la țanc făceam,
imun la dreptul de-a roși.

La școală străluceam constant
doar la turnat și copiat…
Dar ce-mi păsa când mama-n mine
vedea un mare om de stat!

Măicuță scumpă,
gândul meu
se-ntoarnă către tine ne-ncetat
cum pasărea din depărtări
la cuibul ei revine an de an,
ca prin prinosul meu de mulțumiri
a-ncrederii regină să devii
pentru a ta răbdare c-un golan. >>>

George Petrovai: România – ţara unde toate preţurile sunt în creştere, numai preţul omului în scădere

George PetrovaiNu există zi de la bunul Dumnezeu în care românii să nu-şi dea în petec, ba prin instituţiile ce se sufocă sub greutatea birocraţiei tot mai înfloritoare, ba prin canalele de televiziune ce-şi deversează aproape nonstop dejecţiile garnisite cu publicitate şi premii, ba prin gropile şi gunoaiele de pe străzi, pe unde – în maşini de lux cu suspensiile mâncate de datorii – ciocoii vechi şi noi ai României îşi plimbă suficienţele îmbăloşate cu ticăloşii, pe măsura vremurilor izvoditoare.
Tot ce se poate ca pentru unii aceste aspecte, la fel ca multe altele mai puţin vizibile, să facă parte dacă nu din pitorescul României, măcar din originalitatea ei. Atâta doar că-i genul de originalitate balcanică mai degrabă aducătoare de ponoase decât de foloase, dacă e să ne luăm după fraza lui Raymond Poincaré: “Ce vreţi, suntem aici la porţile Orientului, unde totul se înfăţişează mai puţin grav…”, frază aşezată de Mateiu I. Caragiale în deschiderea primului capitol (Întâmpinarea crailor) a senzaţionalului său roman Craii de Curtea-Veche, respectiv dacă în Istoria românilor a lui Petre P. Panaitescu (carte aprobată de Ministerul Culturii Naţionale şi a Cultelor în iunie 1942) luăm aminte la îngrijorarea autorului în legătură cu decăderea morală după instaurarea epocii fanariote: „Totuşi, poate cea mai rea decădere a epocii fanariote a fost cea morală. Într-o vreme de umilinţă, când toate erau de vânzare şi corupţia era singura armă cu care puteai obţine onoruri şi bani, au dispărut vechile caractere dintr-o bucată ale strămoşilor noştri. Această decădere morală a lăsat urme adânci în ţările noastre chiar după epoca fanariotă, şi azi încă oameni cu curaj şi cu intenţii bune mai au de luptat la înlăturarea ei (subl. mea, G.P.).”
Iar acest „azi” de care pomeneşte P.P. Panaitescu, s-a prelungit până în zilele noastre, căci perioada bolşevică – un alt pietroi oriental legat de gâtul românilor – n-a făcut altceva în tentativa sa de creere a omului nou (sclavul laş şi delator de tipul homo sovieticus), decât să adâncească până la desăvârşire decăderea moral-spirituală a românilor, începută în epoca fanariotă. >>>

George Petrovai – Povara românismului

Suntem români şi ar trebui ca-n orice timp şi-n orice loc să dovedim prin gândire, atitudine, vorbe şi fapte că suntem vrednici de acest nume, întrucât el ne conferă identitate, altfel spus poziţie clară şi indiscutabilă în istoria omenirii şi între semeni.
Mă rog, este lesne de presupus că aşa gândeau şi de asemenea sentimente înălţătoare se lăsau călăuziţi străbunii noştri de mai departe şi de mai aproape, adică toţi aceia care nu pregetau să fac scut din piepturile lor pentru a-şi apăra “sărăcia, şi nevoile, şi neamul”.
Căci luptând pentru apărarea gliei străbune de poftele de înavuţire ale străinilor hrăpăreţi şi cruzi, ei cei mulţi demonstrau tuturor nepoftiţilor purtaţi de vânturile istoriei că – prin trudă şi continuitate – legăturile lor cu pământul dătător de hrană şi veşnică odihnă devin aidoma legăturilor indestructibile dintre o mamă iubitoare şi fiii săi preaplecaţi, idee generoasă pe care semeţii vulturi romani au sorbit-o din apele tulburi ale religiilor precreştine (osirianismul, isismul, mithraismul, metroacismul, dionisianismul, orfismul), pentru ca după îngenuncherea Daciei, păsările imperiale să o picure în sângele locuitorilor statornici de pe aceste meleaguri… >>>

George Petrovai – Poezia postmodernistă între iluzii și deziluzii

Se spune, și pe bună dreptate, că tot românul este poet. Mai ales acuma, cu ofensiva postmodernismului, nici n-ai trebuință de mare lucru ca să te poți împopoțona cu titlul de poet: nu tu cultură, nu tu reguli gramaticale, nu tu har poetic și sensibilitate.
Totul este ca respectivul să se pună temeinic pe scris, înșirând cuvintele după o logică de-a baba oarba, de care simțirea poetică fuge mai ceva ca dracu de tămâie, că de celelalte se ocupă alții: de ai prieteni în tagma scriitoricească și reportericească, te publică ei tot acuși-acuși, chiar cu riscul de-a pierde unii cititori insuficient dați la rindeaua culturii fără frontiere în ale formei și conținutului; iar de ai cunoștințe printre condeierii cu pretenții în ale criticii de toate culorile, apoi om te-ai făcut și poet cu acte-n regulă te-ai văzut, că doar ăsta-i rolul unora ca aceștia – să contrazică până și logica divină cu acei indivizi doritori de nemurire ce li s-au lipit de suflet și a căror neînzestrare poetică este direct proporțională cu ambiția de care se lasă îmboldiți…
Prin urmare, într-o țară așa ca România, unde toate merg ca pe roate chiar și acuma când șandramaua-i cu roțile-n sus, cetățenii ori se îndeletnicesc cu tainele scrisului la plesneală, ori intră-n politică pentru ca neam de neamul lor să nu mai știe ce-i ”sărăcia, și nevoile, și neamul”, ori se-apucă în văzul lumii de tâlhării pe picior mare, ceea ce înseamnă că au îmbrățișat cea mai demnă și sigură profesie de pe aceste meleaguri – aceea de ciocoi.
Mă rog, că se scrie pe rupte nici nu-i așa de rău. Că doar florile au nevoie de bălegar pentru a-și desăvârși menirea prin gingășia culorilor și dulceața amețitoare a parfumului. >>>

George Petrovai – Realităţi, năzuinţe şi perspective româneşti

Nu mai e pentru nimeni nici un secret că România, aidoma unui cal atins de tignafes, de-abia îşi trage sufletul. Însă vremea romantismelor searbede a trecut de multişor. Aşa că guvernanţii noştri de ieri şi de azi, cu toţii atinşi de febra pragmatismului mai mult sau mai puţin tâlhăresc, nu au nici timpul şi nici dispoziţia politico-sentimentală să se înduioşeze de suferinţele mârţoagei care le-a fost dată în îngrijire de sorţii zarurilor democratice, ci dimpotrivă, prost furajată dacă nu se ia aminte la jăratecul de poveste al disputelor dintre grupuri şi palate, ea este îndemnată prin răcnete patriotice să o ţină tot într-o goană spre luminiţa de la capătul tunelului de tranziţie, chiar şi acum când, stoarsă de vlagă şi dezorientată până aproape de orbirea completă, biata de ea a ajuns să se învârtă în cerc.
La drept vorbind ce secrete or fi având românii, fără ca în prealabil ele să fie disecate şi dezasamblate, apoi reasamblate şi impecabil ambalate de către mulţimea nesfârşită a diverşilor specialişti ce se înşiruie ca mărgelele pe aţă de-a lungul axei Bruxelles-Londra-Washington?
Secrete militare nu pot să fie, pentru că de la intrarea României în NATO, astfel de marafeturi nu mai puteau fi lăsate în grija ministerului nostru de resort, care în compensaţie pentru ceea ce i s-a luat şi nu-i va mai fi dat niciodată înapoi, a primit alte însărcinări de mare răspundere: numărarea soldaţilor rămaşi în uz şi a uniformelor militare scoase din uz, paza obiectivelor militarizate şi a militarilor ce-şi iau lumea în cap cu puşca-n spinare, plătirea soldelor acelor militari ce-şi riscă pielea în diverse zone minate ale lumii şi a pensiilor ce le revin familiilor îndurerate după înhumarea cu onoruri militare a proaspeţilor eroi căzuţi la datorie etc, etc. >>>

George Petrovai – Paul Johnson şi densitatea informaţiilor furnizate de tratatul său ,,O istorie a evreilor”

George Petrovai

George Petrovai

1.Orice are un început
Dacă luăm aminte la mărturisirea făcută de Edward Gibbon, autorul monumentalei lucrări “Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman” (“History of the Decline and Fall of the Roman Empire”), atunci cartea de istorie poate să apară fie ca o cronică monotonă, fie ca o declamaţie retorică. Asemeni lui Titus Livius, care în “Ab urbe condita” (“De la fundarea Romei”) ne-a lăsat o operă de mare valoare literară, Edward Gibbon s-a ferit ca de foc să cadă în vreuna din extremele mai sus menţionate. Recunoaşte, de altminteri, că a făcut multe experienţe până ce a nimerit tonul de mijloc, convins fiind că “stilul unui autor ar trebui să fie imaginea minţii sale, dar alegerea şi stăpânirea limbii sunt fructul exerciţiului”.
Chiar dacă în unele privinţe a fost depăşit ca istoric, măiestria formei lui Gibbon nu a putut fi trecută cu vederea, şi ea îl aşează între marii prozatori clasici englezi. Arnold Toynbee la rândul lui îi aduce un omagiu indirect lui Gibbon, atunci când apreciază că “nici un istoric nu poate fi ‘mare’ dacă nu este totodată şi un mare artist”, în vreme ce profesorul Wedgewood o spune de-a dreptul că “Istoria declinului” este o lucrare de-o excepţională erudiţie şi unul dintre marile monumente ale literaturii engleze din veacul al XVIII-lea, şi că în această dublă calitate, ea a exercitat o adâncă influenţă asupra întregii tradiţii a istoriografiei britanice. >>>

George Petrovai – Patriotism şi naţionalism

Vremurile noastre fac mult tam-tam pe marginea celor două noţiuni, de regulă aşezate într-un nemeritat raport de contrarietate: patriotismul – o însuşire pozitivă ce trebuie mereu adâncită şi dezvoltată (bunăoară ca la americani), naţionalismul – o trăsătură negativă, ori în cel mai bun caz parţial negativă. Oricum, o însuşire cu conotaţii politico-sociale neagreate pe la marile case democratice, motiv pentru care ea trebuie veştejită încă din faşă.
În ceea ce priveşte patriotismul, aici nu încap controverse, deoarece noţiunea reflectă o stare atitudinală sau cel puţin o aspiraţie, apreciată şi stimulată la cei care o deţin, ceilalţi fiind judecaţi în consecinţă (şi) după acest criteriu. Pentru că patriotismul reflectă chintesenţa sentimentelor faţă de ţara ta, faţă de neamul, tradiţiile şi reuşitele compatrioţilor tăi. Pe scurt, ea este mândria ce înoată în dragostea nestinsă faţă de poporul care te-a născut şi afirmat! Nu cred că există sentimente laice mai profunde decât patriotismul. Romanii considerau că-i o nespusă bucurie să mori pentru patria ta: Dulce et decorum est pro patria mori!
Din nefericire, acest frumos şi înălţător sentiment este tot mai neglijat, pe măsură ce omenirea, în speţă europenii, sunt din ce în ce mai preocupaţi de problemele integrării şi ale globalizării. Cât îi priveşte pe români, ei nu iau exemplul viu oferit de americani, nemţi sau francezi, ci au căutat – şi chiar au reuşit! – să se descotorosească de povara românismului, de îndată ce au ajuns înafara României şi s-au văzut integraţi (unii dintre ei doar toleraţi) în alte medii sociale, multe dintre ele de-a dreptul ostile ţării ce i-a născut. >>>

George Petrovai – Operibus credite et non verbis (Credeți faptelor, nu vorbelor)

Dezastrul general al agriculturii românești este bine cunoscut. Atât de români, cât și de străini. Și totuși, în pofida angajamentelor sterile ale guvernanților și a resemnării tuturor acelora care – direct sau indirect – se identifică cu rămășițele țărănimii, situația agriculturii românești trebuie urgent și serios ameliorată. În caz contrar, toate sacrificiile și eforturile postdecembriste ale românilor sunt primejdios de zadarnice, iar interminabila noastră reformă se conturează din ce în ce mai mult în ofensă la adresa trăitorilor de pe aceste meleaguri, deoarece face ca democrația și libertatea să penduleze între vag și ostil pentru majoritatea zdrobitoare a celor care au fost împinși în mizerie.
Căci ce reformă este aceea în care toate sunt date peste cap și în care ceea ce până mai ieri era știut de bun, azi este dat drept rău, asta pentru ca interesele și profiturile potentaților să nu sufere vreo știrbire? Tot așa, despre ce respect al legilor, eficiență și sentimente patriotice se poate vorbi acolo unde aproape toată agoniseala unei familii onorabile se duce pe alimente nerușinat de scumpe, dar de-o calitate mai mult decât îndoielnică?
În perioada interbelică, cu nivelul mult mai scăzut al mecanizării din acele vremuri, România era considerată grânarul Europei. Astăzi, România importă cantități uriașe de alimente (peste 70% din necesarul consumului populației), și asta deoarece milioane de hectare de teren arabil sunt lăsate în paragină… >>>

George Petrovai – Despre creaţie, moarte, om şi locul lui în aritmetica genezei

George Petrovai1. Creaţia şi moartea
Toate cosmogoniile antice impresionează prin subtilitatea cu care încearcă să ne apropie ba înţelegerea, ba fantezia de momentul unic al cutremurării genunilor de către voinţa supratemporală de afirmare. Este imposibil de ştiut dacă voinţa de-a face a fost totuna ori măcar concomitentă cu voinţa de-a fi, sau dacă prima i-a succedat celeilalte. Căci, lucru evident pentru oricine, pe-atunci nu exista înainte şi înapoi, sus şi jos, devreme şi târziu, întrucât nimicul şi golul nu aveau nevoie de coordonate spaţio-temporale pentru a găzdui inexistentul. Cum, dar, să gândeşti în veci negânditul şi să te orientezi în hăurile fără conţinut şi formă ale neantului?! Iată de ce subtilul Zuang Zi se arată complet descumpănit în faţa ilogicului năucitor de dinaintea oricărui început: „Eu pot să înţeleg că nefiinţa există, dar nu şi că nefiinţa nu există…”
Este cât se poate de clar că prin actul de creaţie s-au stabilit limitele conceptuale ale existentului nelimitat şi ale inexistentului răspândit potenţial şi metalogic pretutindeni în interiorul existentului. Astfel, moartea reprezintă deopotrivă cea mai implacabilă şi mai dureroasă formă de manifestare a inexistentului în lumea viului, căci moartea prezentă la tot pasul înseamnă inserţia eternului nimic în lumea efemerului. Tot aşa, întreaga zbatere a omului în decursul vieţii sale, nu apare înţeleptului ca un vrednic de milă nimic („Pulbere şi goană după vânt” rosteşte Eclesiastul), ambalat cu mai multă sau mai puţină pricepere în vanităţi, glorie, onoruri şi bogăţie? >>>

George Petrovai – Balada-nțigănirii necurmate

Oriunde ochii ți-i arunci
pe-ntinsul plaiul străbun,
dovezile de-nțigănire
au devenit un fapt comun.

Nu doar prin aprigi ciorditori
ce fac din furt o meserie,
ori prin cohorte de milogi
cu diplome-n ticăloșie,

ci prin acel ceva distinct
ce-n nație s-a-nsinuat,
încât în spirit România
pare un țigănesc olat…

Și cum să fie altminteri
când legile-s de hoți făcute
ca mai apoi prin juzi corupți
sa fie astfel aplicate, >>>

George Petrovai – Feţele neoservituţii

Nil novi sub sole (Nimic nou supt soare), spune cu îndreptăţire Eclesiastul în primul capitol, versetul 9. Chiar aşa, căci, completează el, „ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut, se va mai face”. A fost o vreme în istorie când cei tari îi călcau în picioare pe cei slabi şi când învinşii deveneau robii învingătorilor. Poate că tocmai teama de o asemenea stare inumană îi determina pe cei aşezaţi în calea vitregiilor să-şi apere cu preţul vieţii „sărăcia, şi nevoile, şi neamul”. Căci argumentul după care ei se călăuzeau, constituie o frumoasă şi nobilă normă a demnităţii umane, chiar şi pentru vremurile confuze ce ni-i dat să le trăim: Mai bine şoim o zi decât cioară o sută de ani!
Sau poate că pe-atunci pulsa un alt fior al istoriei, iar cei ce se pătrundeau de el, simţeau că-n veci nu vor mai avea linişte şi nu se vor împlini ca oameni, până ce nu se vor jertfi pentru glia şi neamul lor, pentru libertatea şi adevărul mântuitor al tuturor semenilor. Şi astfel ne-a fost dat să facem cunoştinţă cu sublimul credinţei neşovăitoare şi al eroismului.
Dar iată că prezentul ne aşează sub ochi o evidenţă care reprezintă totodată o confirmare în plus a teoriei privind desfăşurarea ciclică a evenimentelor istorice pe spirala devenirii: Imperiile se refac sub înfăţişarea unor uriaşe conglomerate politico-economice, însă nu neapărat prin metodele brutale folosite înainte (războaie de cotropire), ci mai degrabă prin forţa persuasivă a banului şi a avantajelor economice ce purced din noua situaţie politică a statelor încorporate!
Şi mai surprinzător este faptul că ţările aspirante şi cetăţenii lor, adeseori în urma unor referendumuri cu întregul lor chichirez democratic, consimt, dar ce spun consimt, chiar se angajează să-şi revizuiască din temelii concepţiile despre independenţă şi autonomie şi să renunţe la „asperităţi” de felul patriei, patriotismului, integrităţii teritoriale, neamestecului în treburile interne etc., lăsate moştenire de înaintaşii ce s-au jertfit pentru înfăptuirea acestor deziderate, numai ca urmaşii lor de astăzi să se vadă odată admişi sub umbrela unui atare organism multinaţional. >>>

George Petrovai – Noduri culturale

George PetrovaiPe bună dreptate spunea Socrate că „tare-s grele cele frumoase”. Nu știu dacă-i potrivit să spunem despre toată cultură că-i frumoasă. Însă este cât se poate de potrivit să vedem în cultură cea mai pură, cea mai suavă, cea mai spirituală dintre toate activitățile omului. Iar cum prin om nu se poate înțelege altceva decât spiritul neliniștit ce-și caută liniștea și împăcarea la izvoarele Absolutului, iată de ce cultura se vădește a fi sfera de activitate cea mai încărcată de umanism.
Într-adevăr, scopul culturii este realizarea de produse artistice și tehnice, care încorporează în ele (într-un procentaj dat de înzestrarea creatorului), crâmpeie din valorile cardinale: bine, adevăr, frumos, sacru.
Prin producțiile sale, cultura nu urmărește doar desfătarea, ci și folositorul: din bun omul să devină mai bun, din sensibil – mai sensibil, din chibzuit și înțelept – mai chibzuit și mai înțelept. Nu ne asigură Victor Hugo în romanul său Mizerabilii că frumosul este tot atât de necesar ca utilul, ba chiar mai mult?
Rolul educativ al culturii este incontestabil. Sensibilitatea și percepția asupra acestei lumi sunt diametral opuse la doi oameni, dintre care unul înțelege limbajul frumosului exprimat de literatură, muzică sau pictură, totul fiind de cea mai aleasă factură, pe când celălalt se delectează cu kitch-uri și vulgarități de genul manelelor. >>>

George Petrovai – Nerușinarea ca mod de existență și afirmare

George PetrovaiToate sunt date peste cap, căci cu cât omul s-a cățărat mai sus pe scara istoriei, cu atât i s-a părut că-i mai civilizat, altfel spus că-i făuritorul unor tot mai rafinate plăceri și a unei tot mai distinse plictiseli.
Cu mii de ani în urmă, Eclesiastul (îmbătrânit în bune și în mai puțin bune) se plictisea ca un rege și medita asupra plictiselii dizolvante ca un înțelept: „Am văzut tot ce se face supt soare; și iată că totul este deșertăciune și goană după vânt”
Tehnicizatul om al zilelor noastre fuge de plictiseală ca dracu de tămâie, fapt pentru care lovește orbește în toți aceia care îndrăznesc să-i stea de-a curmezișul: Dumnezeu, natura, semeni cu scaun la cap, morală, tradiții, sentimente.
Dar oricât ar goni de repede, el nu poate să fugă de sine însuși și de consecințele ce decurg cu necesitate din ceea ce am putea numi teoria relativității în plan moral: Cu cât zorul întru împlinirea poftelor este mai mare, cu atât timpul liniștii și echilibrului lăuntric se contractă și spațiul dobândirii fericirii statornice se dilată!
Iar dacă notăm cu m masa plăcerilor procurate și cu v viteza cu care acestea sunt consumate, iată că avem o posibilă formulă a plictiselii: P=m/v², potrivit căreia plictiseala este direct proporțională cu cantitatea de plăceri (îndeosebi când acestea sunt de natura reuniunilor și obligațiilor sociale) și invers proporțională cu pătratul vitezei de derulare a acestora. >>>

George Petrovai – Acasă la Nicolae Iorga

Din Ploieşti până la Vălenii de Munte este o aruncătură de băţ, drum pe care îl parcurgi cu maşina cam într-un sfert de ceas. Aflat în vizită la fratele meu, într-o superbă zi de la sfârşitul lui septembrie, ne-am hotărât să o luăm pe Valea Teleajenului. Zis şi făcut. Am urcat în maşină şi iată-ne rulând în sus spre munţi pe o şosea surprinzător de bună şi de puţin circulată, comparativ cu Valea Prahovei. Trecem printre livezi cu pomi încărcaţi de rod şi prin aşezări de oameni cu stare, aşa cum lesne se poate deduce după aspectul îngrijit al caselor şi curţilor.
Ajunşi în Vălenii de Munte, fireşte că ne-am îndreptat paşii spre fostul conac al lui Nicolae Iorga, actualmente casă memorială şi muzeu, în urma donaţiei făcute statului roman de către urmaşii marelui istoric. Nici nu-i cu putinţă altminteri pentru străinul ajuns în această localitate, când ea este atât de îmbibată de spiritul şi personalitatea savantului: în parcul central se înalţă un bust nu prea reuşit al lui Iorga, iar peste drum fosta lui casă.
Deschidem poarta cu oarecare emoţie, aşa cum se întâmplă de regulă la intrarea într-o curte străină, şi ne angajăm pe aleea pietruită spre uşa de intrare în conacul-muzeu. Curtea, în pofida liniştii din jur, pare a fi încărcată de geniul vulcanic al savantului, graţie bustului cu mult mai izbutit decât cel din parc. >>>

George Petrovai: Monarhia – un imperativ al trecutului şi un posibil garant pentru viitorul României

Situaţia României de azi este tragică, în pofida speranţelor iscate din noua configuraţie economico-politică a Europei: economia este incapabilă să se redreseze, fapt ce duce la deteriorarea continuă a nivelului de trai, în timp ce pe plan extern, ţara a înregistrat nenumărate eşecuri (intrarea în NATO şi acceptarea noastră în Uniunea Europeană sunt compensaţii cu efecte de durată), cu atât mai dureroase aceste eşecuri cu cât veneau după o suită de promisiuni şi încurajări formulate elegant de prieteni tradiţionali. Dar se ştie că marele rege al omenirii îl reprezintă interesul, ori servirea lui conştiincioasă, atrage nolens-volens după sine descotorosirea de tot „balastul” ce i-ar stânjeni deplina eficacitate – sentimente, angajamente formale, relaţii inconsistente. Au crezut românii că dacă ei şi-au deschis larg porţile ţării (să iasă avuţia naţională şi să intre multe dintre rebuturile lumii civilizate), Apusul va proceda la fel. Când acolo, oficialii României sfârâind în uleiul încins al prefacerilor democratice, s-au văzut opriţi, politicos dar ferm, în antecamera politicii occidentale. Ulterioarele lor salturi spre împărăţiile de la Soare-Răsare, n-au reuşit să fie nici pe departe concludente aşa cum şi-au dorit din toată inima. Cel mult au arătat lumii întregi rezistenţa incredibilă la tăvăleală a diplomaţiei dâmboviţene…
Iată de ce românul chibzuieşte tot mai des la fatalitatea ce trage de urechi destinul nostru balcanic şi ajunge să creadă că monarhia ar fi cel mai rapid şi mai eficace canal de legătură cu cancelariile apusene. Sigur că în momentul de faţă cei mai mulţi dintre români au o părere despre instituţia monarhică ce oscilează între dispreţul vag (datorat neinformării ori dezinformării) şi refuzul ei categoric, ce provine dintr-o detestabilă inerţie de sorginte iacobino-bolşevică. Majoritatea românilor se declară satisfăcuţi de actuala formă de guvernământ, chit că republica dinainte şi cea de azi înseamnă experienţe dureroase pentru unii dintre ei.
Dacă la noi lucrurile ar merge bine, e cert că interesul românilor vizavi de politică ar scădea şi el. Dar cum ele merg ca vai de lume, adică într-un inconfundabil stil românesc, este la mintea cocoşului de unde izvorăşte marele apetit al românilor pentru politică. Cu toate că risipesc atâta timp şi energie în chestiuni legate de politică, este de mirare cât de puţine lucruri juste cunosc despre monarhiile României (dintr-o ireverenţioasă indolenţă inoculată de bolşevism?) şi cât de multe amănunte neesenţiale ştiu despre casele regale europene…
Dar nici cei mai înverşunaţi adversari interni ai monarhiei nu au curajul să nege rolul decisiv al instituţiei monarhice în formarea, propăşirea şi consolidarea statului român modern. Lunga domnie a regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, începută în anul 1866, după ruşinoasa detronare a domnitorului Alexandru Ioan Cuza operată de monstruoasa coaliţie, a însemnat dobândirea independenţei în urma războiului româno-ruso-turc din 1877-78, apoi un ansamblu coerent de măsuri (legi, construcţii, căi ferate, înviorarea agriculturii etc), care au contribuit esenţial la modernizarea tânărului regat al României. Fireşte, avem tot dreptul să ne imaginăm că procesul de modernizare început în forţă de către Cuza, ar fi înaintat în aceeaşi direcţie şi în mod sigur cu un alt entuziasm din partea ţăranilor, talpa ţării, cei care îl adorau pe principe după reforma agrară întreprinsă şi care nutreau sentimente ostile faţă de Hopânţolul, cum îi spuneau ei, ajuns la Bucureşti cu mari riscuri din pricina ostilităţii dintre Prusia şi Austria. Dar nu trebuie neglijat contextul politic internaţional, asupra căruia era perfect edificat însuşi domnitorul Cuza: Tânărul stat românesc avea nevoie de scutul de apărare al unei mari case domnitoare din Europa! >>>

George Petrovai – Mizerabilismul omului modern

George Petrovai1.Ce se înţelege prin mizerabilism?
Trăim într-o lume tot mai sucită şi tot mai înclinată spre asimetrie, fapt evidenţiat atât prin adâncirea decalajelor economice dintre Nord şi Sud, dintre Vest şi Est (mai puţin Extremul Orient), cât şi prin masivele polarizări şi regrupări mondiale dictate de legile aspre ale concurenţei.
Lesne de înţeles că omul trăitor în vremurile moderne, trebuie să facă faţă acestei provocări, adică trebuie să se adapteze la noile condiţii psiho-sociale create de goana turbată după deşărtăciune şi vânt (Eclesiastul): belşug, faimă şi plăceri, într-un cuvânt faţada arătoasă a omului tot mai civilizat şi mai sterp. Şi cum mediul are de înfăptuit inevitabila sa misiune de modelare şi remodelare, este clar că omul se pricopseşte cu diverse asimetrii spirituale, raţionale şi comportamentale, reflectate în contradicţii, echivocuri, bizarerii, deziceri şi contraziceri.
Mi se poate răspunde: “Bine, bine, o fi omul modern aşa cum te-ai străduit să-l înfăţişezi. Dar unde-i mizerabilismul lui, când ştiut este că din totdeauna el şi-a afirmat vocaţia de animal social prin predilecţia sa spre perfidie, şiretenie şi abilitate, ridicate la rangul de artă, chiar dacă de cele mai multe ori ele luau chipul minciunii rostite diplomatic şi al ticăloşiei săvârşită cu rafinament.” >>>

George Petrovai – Încolăcirile cultice şi descolăcirile mitice ale şarpelui

Puţine vietăţi ale pământului pot sta alături de şarpe în ceea ce priveşte importanţa cu care a fost investit de om şi în ceea ce priveşte rolul care i-a fost atribuit la alcătuirea legendelor şi miturilor. Iar legendele şi miturile, după cum se ştie, reprezintă însăşi temelia întregii culturi…Prin ce anume s-a impus şarpele în atenţia omului? Multe ar fi de spus în legătură cu acest subiect, dar pentru o mai lesnicioasă înţelegere, trebuie să ne eliberăm de prejudecăţile datorate şarpelui edenic. Fără acest balast care apasă asupra judecăţilor noastre, vom constata că, în pofida blestemului divin, şarpele nu este nici mai rău, nici mai respingător ca alte lighioane. Dimpotrivă, dacă luăm aminte la proverbiala lui viclenie şi la capacitatea lui de a-şi hipnotiza prada, atunci şarpele devine fascinant de interesant, încât nu ne mai miră amestecul de teamă superstiţioasă şi de atracţie irezistibilă cu care omul arhaic a privit târâtoarele în general, şarpele în special. >>>

George Petrovai – Meditaţiile lui Moise

Rugăciunea de pe muntele Nebo

Iţi mulţumesc, iubit Părinte,
pentru a Tale multe daruri
în lunga mea viaţă,
ce ani numără douăzeci
peste a sutei împlinire,
scurşi ca-ntr-o-nchipuire
prin legea timpului din viu.
Poruncile în zeci de ani
Ţi le-am urmat după puteri
şi-un bun păstor am vrut să fiu
pentru sărmanii mei evrei,
eliberaţi de voia-Ţi suverană
din faraonica robie
şi-ajunşi prin marea spintecată
în dezolarea din câmpie,
pe unde-n patruzeci de ani
i-am tot purtat cu mic cu mare
ca-n ţara laptelui şi-a mierii
să nu pătrundă orişicare,
ci numai cei ce n-au cârtit
şi după datini Te-au cinstit.
Eu însumi Te-am nemulţumit >>>

George Petrovai: Mila – valoros sentiment creștin și atotuman

Adevărat zice proverbul că sătulul nu crede flămândului. Tot așa, cu rare excepții, bogatul nu crede săracului. Ba cel mai adesea, cu cât cineva are mai mult, cu atât devine mai hapsân și mai fără inimă, iar nobile sentimente ca mila, iertarea, altruismul și iubirea semenilor, niciodată nu fac casă bună cu apucăturile celui pus pe căpătuială…
Urcarea pe scara civilizației în decursul istoriei sale, nu l-a învățat pe om să devină mai uman. Dimpotrivă, gradul de civilizație și fondul sentimentelor atotumane sunt în majoritatea cazurilor pe poziții antagonice, căci, de regulă, un om de lume își va râde de slăbiciunile altora și se va jena de propriile sentimente!
Creștinismul, prin exemplele și învățăturile Mântuitorului Iisus, ne ajută să fim mereu aproape de săraci (inclusiv de cei săraci cu duhul), de bolnavi și nefericiți și ne îndeamnă stăruitor să nu ne disprețuim semenii, ci să ne fie milă de bogați și să-i ajutăm să se smerească, doar în acest chip ei având șansa să-și depășească trufia și suficiența.
Adică, prin sentimentele de iubire și milă, sentimente care curăță inimile și le leagă în buchetul fraternității, avem privilegiul să înțelegem starea de nefericire a acelora ce-și construiesc fericirea lor șubredă pe adunatul averilor pieritoare. >>>

George Petrovai – Meditaţii asupra condiţiei omului modern

1.Chiar se poate rezolva orice cu ajutorul banilor?

Părerile despre rolul şi importanţa banilor sunt împărţite. Un economist va susţine – şi pe bună dreptate – că e de neconceput o economie modernă fără circulaţia sănătoasă a banilor, adică fără “sângele” acesteia. În acelaşi timp un excentric, un ascet sau un credincios fervent îţi va demonstra – şi tot pe bună dreptate! – că banii sunt sursa celor mai mari nefericiri şi că se poate trăi mult mai bine cu bani mai puţini, iar la limită chiar fără ei.
Când venea vorba de bani, marele gânditor Petre Ţuţea obişnuia să citeze opinia justă a unui preot original: “Banul”, spunea acesta, “este o scară în dublu sens. Dacă îl foloseşti pentru a-i ajuta pe alţii, scara te duce la ceruri. Iar dacă îi acumulezi doar pentru tine, scara te duce în iad…”
Greu se trăieşte cu bani puţini, şi e nevoie de multă credinţă şi voinţă pentru a rezista tentaţiei devenită obişnuinţă, de a face rost de bani prin orice mijloace: furt, escrocherie, tâlhărie, prostituţie etc. Cu adevărat înţelept şi vrednic de stimă este cel ce ştie să ducă un trai simplu şi modest, altfel spus un trai plăcut lui Dumnezeu.
Dar câţi dintre noi se mai arată preocupaţi de curăţenia lăuntrică a “vasului”, atunci când viaţa clocoteşte în jur în goană nebună după o felie cât mai consistentă din tortul otrăvit al plăcerilor?! Carpe diem (“Nu lăsa ziua să treacă” sau, după caz, “Trăieşte-ţi clipa”)! Iată formula magică căreia i se închină ambiţii, pasiuni şi averi nemăsurate, o formulă îndemn, şi rugăciune, şi poruncă, în malaxorul căreia viaţa şi moartea se unesc pentru a zămisli ura, minciuna, lăcomia şi cruzimea. Dar cum poţi să-ţi trăieşti clipa fără bani? Iată de ce se aleargă, se aleargă neîncetat după bani. Şi în această goană nebună, cine mai ia aminte la conţinutul anticreştin al lui “Trăieşte-ţi clipa”?… >>>

George Petrovai – Medicina energetică a taoismului

Taoismul este o culme a înțelepciunii antice chineze, un ansamblu de cunoștințe filosofico-religioase și practic-educative de-un inegalabil rafinament (influențele budiste și yoghine venite din India, au fost topite în uriașul creuzet al spiritualității chinezești), de-o fermecătoare simplitate, drapată într-o conciziune ce avansează spre enigmă.
Tao (Dao) înseamnă cale, drum sau cărare, și conceptul are două sensuri: pe de o parte a merge, pe de altă parte cap (înțelepciune). Cu alte cuvinte, Tao este calea inaugurată de Lao-Țî, pe care se merge folosind capul mai degrabă decât picioarele, o cale a vieții ghidată de rațiune, nu de trup.
Piatra unghiulară a taoismului o constituie principiul polarității. În limbaj taoist, polaritatea este cunoscută ca Marele Principiu al lui Yin și Yang. Dar ce sunt cele două concepte? Sunt grade de activitate, măsuri relative ale polarității.
În Cartea schimbărilor – manual chinez de preziceri, vechi de peste 2000 de ani, se spune: „Această interacțiune dintre Yin și Yang este numită Calea (Tao) și procesul creator rezultat se numește schimbare”.
Ideograma pentru Yin înseamnă „partea umbrită a dealului” (principiul rece, feminin), în timp ce Yang semnifică „partea însorită a dealului” (principiul cald, masculin).
Principiul polarității se aplică energiei umane și celei electrice, circulației sângelui în vene și circuitului apei în natură, mișcărilor aștrilor în Univers și rotirii electronilor în jurul nucleului atomului, adică pretutindeni în microcosmos și macrocosmos. Tot astfel, principiul polarității (dualitatea Yin-Yang) este principiul de bază în tehnologia computerelor (sistemul binar), în cuantică, fizica energiilor înalte, aerodinamică și alte domenii ale științei actuale. >>>

George Petrovai – Continuă masacrul pădurilor românești. Până când?

Faimoșii codri de odinioară ai României sunt doar o amintire. Căci dacă pe-atunci codrul era frate cu românul, azi el este frate cu străinul, iar românul a ajuns să nu mai fie frate nici măcar cu fratele lui basarabean, bucovinean și de mai departe (așa numita diasporă).
Și altă dată românii au cunoscut vremuri de mare restriște (de pildă sub călcâiul de fier al turcilor, muscalilor sau ungurilor, respectiv în timpul ori după războaiele pustiitoare purtate cu aceștia), dar niciodată până în prezent, nici măcar în timpul celor două conflagrații mondiale, România n-a cunoscut un asemenea asalt al tâlharilor interni și externi asupra bogățiilor sale, asalt purtat ba cu știință, ba cu artă de către floarea cea vestită a pungașilor planetari, dar întotdeauna cu socoteală, răbdare și acte în regulă, până la definitiva sluțire a chipului său de țară ospitalieră și până la expatrierea multora dintre demnii ei fii, îngroziți de această demențială sarabandă a jafului și corupției ridicate la rangul de politică de stat.
Străinii cunosc prea bine rolul vital al pădurilor în crearea și menținerea echilibrului ecologic, un echilibru fără de care nici măcar nu poate fi imaginată complicata funcționare a actualelor societăți hiperindustrializate și atât de poluate: purificarea aerului, fixarea solului (prevenirea alunecărilor de teren), filtrarea apei cu acest ideal filtru constituit din rețeaua complicată a rădăcinilor. Nu în ultimul rând, pâlcurile (perdelele) de păduri de la șes au un rol esențial în procesul de menținere a umidității solului și aerului în perioadele de secetă, precum și în procesul de apărare nu doar a culturilor, ci și a localităților de vânturile puternice din toate anotimpurile, respectiv de furia zăpezilor viscolite.
Unde mai punem la socoteală efectul odihnitor și reconfortant al pădurilor pentru oameni și pentru feluritele viețuitoare cu păr și pene care le populează, deci importantul rol ce le revine pădurilor în profitabila industrie a turismului… >>>

George Petrovai – Schimbarea la faţă a mankurtizării

Legenda mankurtului, una din cele mai teribile şi mai terifiante utopii negre, este magistral prezentată în superbul roman O zi mai lungă decât veacul a scriitorului kirghiz (fost sovietic) Cinghiz Aitmatov.
Într-o manieră cuceritoare, graţie echilibrului şi forţei de expresie, marele artist relatează înfricoşătoarea istorie a mankurtului. Cândva, se spune, în întinsele stepe de la Sarî-Ozeki, năvălise blestematul popor al juajuanilor, popor nomad, sălbatic şi războinic, în permanentă căutare de pradă şi robi. Printr-o barbarie demnă de cele mai tenebroase perioade ale istoriei, aceştia le aplicau prizonierilor un „tratament” ce-i aducea în starea de mankurt, adică de robi desăvârşiţi: li se ucidea memoria!
Nefericiţii erau tunşi chilug, după care li se aplica pe capul astfel pregătit un şiri, un fel de „căciulă” din pielea de pe gâtul unei cămile anume sacrificată pentru această operaţiune. Apoi prizonierii, astfel dichisiţi, erau expuşi la soarele torid al stepei. Fâşiile de piele se uscau şi strângeau capul victimei ca nişte cercuri de fier. Mulţi mureau din cauza durerilor insuportabile. Dar dacă vreuna dintre victime trecea această probă de foc, după câteva zile trebuia să mai reziste la o încercare înspăimântătoare: firele de păr creşteau şi, neputând să iasă prin platoşa de piele, ele se răsuceau şi pătrundeau în ţeasta condamnatului la acest supliciu! >>>

George Petrovai – Lumea în care trăim

Nicicând nu a fost pace şi armonie pretutindeni în această lume, şi asta deoarece mereu au existat tendinţe de hegemonie din partea celor puţini, implicit de asuprire a celor mulţi, respectiv de înrobire a popoarelor paşnice de către popoarele ambiţioase şi războinice. Iată de ce istoria omenirii din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre ni se înfăţişează ca o interminabilă înşiruire de violenţe şi agresiuni, care şi-au adăugat substanţiala lor contribuţie în suferinţe umane la fondul genetico-natural al suferinţelor cunoscute de om după izgonirea sa din Eden: suferinţe cauzate de cataclisme naturale, suferinţe provocate de lăcomia şi răutatea semenilor şi (nu în ultimul rând) enormele suferinţe datorate exceselor şi nechibzuinţei omului atotştiutor al zilelor noastre, gen poluarea, alimentaţia iraţională, consumul de alcool şi droguri.
Nimic nou la acest capitol, ca de altminteri la toate capitolele ce ţin de sărmana condiţie umană, de vreme ce divinul Buddha a menţionat în urmă cu 2500 de ani cele patru “adevăruri sfinte” cu privire la suferinţă: existenţa suferinţei, cauza suferinţei, suprimarea suferinţei şi calea care duce la suprimarea suferinţei. “Căci – spunea înţeleptul în faimoasa sa predică de la Benares, ţinută în faţa celor cinci monahi îndată după iluminarea sa -, naşterea este suferinţă, bătrâneţea este suferinţă, boala este suferinţă, moartea este suferinţă. Unirea cu ceea ce nu iubeşti este suferinţă, despărţirea de ceea ce iubeşti este suferinţă, a nu obţine ceea ce doreşti este suferinţă. Pe scurt, cele cinci elemente ale fiinţei omeneşti (corpul, senzaţiile, reprezentările, tendinţele şi cunoaşterea – nota mea, G.P), care provoacă ataşarea la existenţă, sunt suferinţă.” >>>

George Petrovai – Lumea plăsmuită de Alexandre Dumas

Despre Alexandre Dumas am mai scris (vezi Cei trei Dumas, punct de vedere inclus în cartea Confesiuni esenţiale) şi tot ce se poate să mai scriu şi altă dată. Pentru că în definitiv asta este menirea marilor artişti: să fie mereu tineri şi proaspeţi şi să aibă acea miraculoasă capacitate de-a ne fermeca la fiecare recitire, ocazie cu care descoperim în textura operelor lor noi şi surprinzătoare izvoare de încântare, ce – fără a se sinchisi întrucâtva de vârsta consumatorului de artă – îşi susură liniştea neliniştitoare a emoţiilor strârnite, pe traseul tur-retur dintre inimă şi minte.
Iar Alexandre Dumas, în pofida tuturor opiniilor formulate de acei critici ce tind înspre rea voinţă, se dovedeşte a fi unul dintre cei mai “devoraţi” scriitori din toate timpurile şi de pe toate meridianele, graţie acelor inconfundabile însuşiri care-l individualizează, chiar dacă – aşa cum precizam mai sus – face parte dintr-o redutabilă triadă (Dumas-tatăl, Dumas-fiul, Auguste Maquet): spirit neliniştit şi tumultuos, după cum o denotă cele aproape 200 de romane scrise (adevărată fabrică de romane), fascinant născocitor de senzaţional şi mare iubitor de aventuri, după cum o demonstrează opera şi viaţa sa – călătoriile întreprinse şi prietenia strânsă cu Garibaldi! >>>

George Petrovai – Lumea basmelor sau calea regală a primenirii spirituale

1.Nevoia permanentă de inocenţă
Poate că nu-i lipsit de sens să ne întrebăm ce anume generează duioşia şi afecţiunea noastră faţă de cei mici (de la puii de om până la cei de animale sălbatice), chiar şi atunci când micimea şi fragilitatea acestora este doar un fel de spune, bunăoară aşa ca în cazul puilor de elefant. (Fireşte, întrebarea de mai sus nu-i tulbură nicicât pe cei care şi-au făcut un ţel în viaţă din practicarea exerciţiilor nemiloase în raport cu tot ce mişcă – oameni şi animale, exerciţii duse până la atingerea acelui prag limită al nesimţirii care poartă numele de cruzime. Iar noi ceilalţi, dacă nu i-am dăscălit la momentul potrivit, consider că ulterior, adică după ce respectivii s-au dedulcit din bestialitate, îi curată pierdere de vreme să le mai vorbim de duioşie şi alte marafeturi. Căci corecţia lor va fi imposibilă doar prin forţa cuvîntului, oricât de inspirat ar fi acesta. Singură forţa justiţiei, exercitată cu tact şi răbdare, va fi capabilă să-i facă pe cei certaţi cu omenia să simtă pe propria piele ce înseamnă slobozirea din lanţ a instinctelor primare de teapa cruzimii şi bestialităţii…)
Ei bine, în cartea Morfologia culturii (Capitolul Permanenţe culturale) am avansat ideea următoare: “Persistenţa tuturor acestor sentimente de felul duioşiei şi afecţiunii, care converg înspre magistrala iubirii şi-i dau cu tifla lui homo homini lupus, dovedesc fără putinţă de tăgadă existenţa acelui strat subconştient şi încărcat de umanism din sufletele noastre, strat la care Mântuitorul Iisus făcea referire atunci când le cerea ascultătorilor Săi să fie aidoma copiilor dacă vor să intre în Împărăţia Cerurilor.”
Iar cei mici, după cum o ştie oricine, ne atrag şi ne subjugă nu atât prin neputinţa lor fizică, cât mai ales prin nevinovăţia lor, această admirabilă cheie a miracolului divin, cu ajutorul căreia pot fi deschise uşile împărăteşti ce duc spre creaţie în general, spre mugurii vieţii în special. >>>

George Petrovai – Literatura pe muchie de cuţit

Nu există om responsabil care în întrega lui viaţă să nu participe din toate puterile ce i-au fost dăruite de Creator la tranşarea conflictului dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, dintre just şi injust. De ce? Pentru că omul, aşa păcătos şi ticălos cum ne este înfăţişat de întreaga istorie a credinţelor şi a existenţei sale, până în clipa de faţă se dovedeşte a fi singurul filtru real şi activ al conceptelor mai sus amintite din fragmentul de Cosmos accesibil cunoaşterii umane, altfel spus doar el este posesorul acelui inefabil şi ultrasensibil instrument numit conştiinţă, graţie căreia el se străduieşte să încline balanţa faptelor sale mai degrabă spre bine decât spre rău, mai cu tragere de inimă spre adevăr decât spre minciună, mai curând spre just decât spre injust.
E drept că nu întotdeauna omul a fost capabil să discearnă cu claritate şi precizie între noţiunile polare ce-i jalonează existenţa: fie din pricina unei intenţionate carenţe de creaţie (el nu putea fi conceput perfect, adică fără ezitări şi îndoieli, pentru că într-o asemenea variantă nu mai era om, ci ar fi dobândit chipul şi aura divinităţii!), fie din pricina relativităţii noţiunilor polare mai sus amintite, ştiut fiind că în dezvoltarea lor istorică binele şi răul, de pildă, se transformă deseori în contrariul lor, fie dintr-o mie de alte motive care contribuie la configurarea omului căutător, îndeosebi a acelui om fără Dumnezeu, despre care gânditorul Petre Ţuţea opina că “este un animal raţional ce vine de nicăieri şi merge niciunde”. >>>

George Petrovai: Literatura latino-americană între realismul mitico-miraculos şi fantasticul prodigios

Literatura latino-americană are toate atributele unei mari literaturi: este derutantă şi captivant-incitantă, seducătoare în neliniaritatea ei şi totuşi inimitabil aliniată la gravele probleme ale omenirii în general, ale popoarelor latino-americane în special, are eleganţa pudică a stilului strunit şi curajul impudic al limbajului dezlănţuit (în literatura hispanică, celebrul Camilo Jose Cela deja pornise campania temerară pentru eliberarea limbajului din captivitatea prejudecăţilor!), nu se fereşte de real oricât ar fi acesta de dureros şi urât mirositor, dar jonglează magistral cu irealul perfid-consolator, căci acestuia îi revine sarcina să smulgă realul de sub tirania ternului printr-un adorabil mariaj stilistic al contrariilor atrase de perspectiva fecundizării. Pe scurt, o literatură care contribuie din plin la îmbogăţirea literaturii universale.
Doar atât că cel ce se aventurează la însuşirea temeinică a acestei literaturi aşezată pe solul greu accesibil al străvechilor culturi maya, aztecă, incaşă etc., un asemenea cutezător va întâmpina nenumărate piedici pe traseul său spre înălţare prin adâncire în lecturi paradoxale cu aromă mistico-vrăjitorească. Deci obstacolele provin din trăsăturile specifice acestei literaturi: o literatură în care fabulosul face casă bună cu realul, iar fantasticul este indispensabil pentru ca miraculosul să nu se simtă prea stingher! >>>

George Petrovai – Creştinismul românesc oglindit în fapte şi dovezi istorice

1. Latina – limba creştinismului strămoşesc
Se ştie prea bine că de multe ori excesul de zel în susţinerea cu orice chip a unei cauze, devine aproape la fel de contraproductiv ca şi dezinteresul total manifestat faţă de aceeaşi cauză. Cam aşa stau lucrurile cu mult dezbătuta problemă a originilor creştinismului românesc: a fost un creştinism de sorginte latină (apuseană), după cum susţin bisericile aparţinătoare acestui rit, ori unul de influenţă orientală (grecească), aşa cum afirmă cu îndârjire teologii şi istoricii ortodocşi?
În perioada interbelică, prin trăirism şi gândirism – două curente filosofice de intensă orientare mistico-religioasă, s-a ajuns la excese, şi de aici la inevitabile derapări privind rolul credinţei ortodoxe în viaţa spirituală a poporului român. Filosoful Nae Ionescu, unul dintre corifeii trăirismului, n-a ezitat să pună semnul de egalitate între românism şi ortodoxism (Roza vânturilor, pag. 205)! Cunoscută fiind predilecţia trăiriştilor înspre cultivarea paradoxului şi contradicţiei, pentru un logician de talia lui Nae Ionescu era un simplu exerciţiu de rafinament să-şi etaleze rigoarea argumentaţiei în arcuiri ale demonstraţiei peste sofisme subtile, aşa cum altădată a reuşit performanţa teoretică de-a separa oile de capre, adică pe românii neaoşi de bunii români!
Cu toate că ideile trăiriste n-au fost exprimate într-o formă logică sistematizată, de data asta, în folosul doctrinei promovate, era necesar ca din premise vag formulate şi intenţionat menţinute în ceţurile îndepărtate ale istoriei, să derive o concluzie ciclică şi persuasivă, prin raportarea subtilă a logicianului la psihologia românului. Adică un mod convingător de validare a unei concluzii bazată pe argumente perfect logice din punct de vedere formal, dar extrem de discutabile în ceea ce priveşte conţinutul lor ştiinţific.
După cum afirmă cu tărie nu numai marii noştri istorici laici: A.D.Xenopol, Nicolae Iorga ş.a., ci şi profesorii de la facultăţile de teologie ortodoxă: Ioan Lupaş, Nic. Dobrescu, Ştefan Mateş, I.Mihăilescu etc., românismul şi creştinismul au fost fenomene concomitente! Prin urmare, se subliniază răspândirea creştinismului în forma sa originară, iar nu în varianta sa ortodoxă de mai târziu, aşa cum s-a cristalizat şi apoi s-a impus în comunităţile româneşti – deja creştinate! – de la nordul Dunării, practic din întreaga Peninsulă Balcanică.
Desigur, n-ar mai fi nimic de comentat dacă Nae Ionescu s-ar fi mulţumit să afirme că ortodoxia, prin influenţă bizantină şi slavo-bulgară, a devenit îndeosebi după marea schismă din 1054, credinţa majorităţii românilor. Faptul acesta nu mai are nevoie de demonstraţii logice, întrucât este pe deplin dovedit de rezultatele recensămintelor efectuate în decursul timpului. Evident, se poate îndelung discuta pe marginea rezultatelor comunicate de unele recensăminte, mai ales pe marginea celor efectuate în perioada comunistă, care, după cum este bine cunoscut, s-a specializat în falsuri, intoleranţă şi egalitarism sterilizant…Dar nu, Nae Ionescu ţinea morţiş să demonstreze peste capul dovezilor istorice, cum că ortodoxia este singura credinţă cunoscută şi acceptată de români, ba mai mult, afirmă că – lucru, de altminteri, foarte grav pentru excesele şi intoleranţa degajate de presupusa demonstraţie – cine nu este ortodox, n-are cum să fie român! Adică, în consens cu logica naeionesciană, nu pot fi consideraţi români nici strămoşii noştri ce-au cunoscut creştinismul în limba latină încă înainte de retragerea aureliană, nici cei de mai târziu, când avea loc marele şi profundul proces de formare a poporului şi a limbii române. Fireşte, o absurditate!… >>>

George Petrovai – Cuvinte-ncumințite (Pilule fără efecte secundare)

37.Este de mirare insistenţa cu care omul caută raiul, făcându-se în acelaşi timp tartorul poftelor sale.
*
38.Inima omului – terenul de neîncetată confruntare dintre rai şi iad.
*
39.Raiul – inima eliberată după evacuarea necurăţeniei pentru tulburarea liniştii interioare.
*
40.Până şi în grădina Edenului mărul era la mare cinste. Astăzi, întrucât merii din grădinile românilor s-au uscat, aceştia se dau în vânt după cojile edenice.
*
41.Preocupaţi până la obsesie să-şi trăiască clipa, oamenii irosesc marile unităţi ale timpului şi devin ridicoli în faţa eternităţii.
*
42.Prin vrerea divină, întreaga existenţă umană este marcată de două mere: Mărul furat din grădina Edenului şi mărul căzut în grădina ştiinţei lui Newton.
*
43.Omul aleargă spre viitor fie urcat în şaua verbului a şti, fie în şaua verbului a avea.
*
44.Ciclul obligatoriu al vieţii: Nici un om nu se naşte învăţat, însă cu toţii mor neştiutori!
*
45.Deşi toţi oamenii sunt încătuşaţi fără milă de timp, doar nemuritorii pot să le spună compoziţia chimică a aliajului din care-s turnate cătuşele şi locul unde se află cheia pentru deschiderea lor.
* >>>

Ion Ionescu-Bucovu – „Cuvinte-ncumințite” de George Petrovai

George Petrovai din Sighetul Marmației este un om de spirit. Cuvintele lui încumințite fac deliciul cititorului. Autorul scrie poezie, articole de ziar publicate prin diferite ziare și reviste, eseuri despre filozofia culturii și religiei și chiar proză. Și le scrie cu talent, are o cultură filozofică și filologică solide. Cele 782 de sentințe din carte sunt tot atâtea perle șlefuite cu grijă de autor. Am putea să spunem că această carte are plecarea din „Povestea vorbei” antonpannească sau în „mușatismele” scriitorului Mușatescu.
De la Aristotel și Platon încoace s-a cam spus despre tot și toate până astăzi. Cu asemenea sentințe au apărut dicționare cu citate, unele chiar comentate. Ele își au originea în proverbul și cimilitura populară, în zicala scurtă și plină de înțelepciune. Domnul George Petrovai le trece însă prin mintea lui ascuțită și le dă o altă strălucire. El scrie despre orice: despre femei, despre gelozie, despre fericire, despre om, despre speranță, despre rai și iad, despre prietenie etc. Comentează texte din Aristotel, din Heidegger, din Nietzsche, Cioran și Țuțea, trecându-le prin interpretarea lui. Domnul George are o minte ascuțită, sențințele lui sunt scurte și pline de înțelepcine. Acest fel de scrieri face parte dintr-un gen literar mai rar care place publicului cititor. Folosește comparația scurtă, metafora, antiteza, epitetul sclipitor, care toate dau un plus de strălucire acestor „cuvinte-ncumințite”. Dacă le căutăm originile le găsim și în alte asemenea lucrări scrise altfel. Să luăm ca exemplu „Nu moarte-n sine e cumplită, ci veșnicia ce urmează ne-nspăimântă” pe care o găsim și la Coșbuc: „Nu de moarte mă cutremur/Ci de veșnicia ei” >>>

George Petrovai: Jose Mujica – un remarcabil om printre politicieni

Obișnuit până la scârbă cu fauna politicianistă de pe la noi, căreia gura nu-i mai tace de zorul atâtor minciuni îndrugate cu sau fără rost, dar căreia tare-i mai place iarba fragedă a furtișagurilor de pe aceste meleaguri, firește că am rămas surprins până la buimăcire de cele citite în revista Lumea despre Jose Mujica, președintele statului sud-american Uruguay, o poveste mai presus de orice suspiciune în ceea ce privește adevărul gol-goluț, atunci când ea este relatată de BBC.
Însă, consider eu, n-ai cum să rămâi rece și indiferent la aflarea unei vești mai senzațională decât însuși senzaționalul păcătos al lumii moderne și mai întăritoare decât un leac miraculos, îndeosebi dacă tu, aflătorul acestei vești, trăiești într-o țară unde necinstea și nelegiuirea reprezintă coloanele de susținere ale politicii de stat, o țară în care două din instituțiile fundamentale (parlamentul și guvernul) nu doar că sunt revoltător de supradimensionate în aceste vremuri de cumplită mizerie pentru grosul cetățenilor, dar – potrivit alianțelor încheiate între rețelele mafiote din politică și afaceri – mai sunt și pline ochi cu pușcăriabili, de neclintit din scaune și ticăloșii atâta timp cât ei sunt mai egali în fața legilor decât mulțimea truditorilor de rând și atâta timp cât însuși primul ministru tratează cinstea, corectitudinea și legalitatea cu nesimțirea golănească a unui plagiator (hoț intelectual) dovedit și răsdovedit; în sfârșit, dar nu în ultimul rând, o țară unde primarul ales al unei localități este scos din temniță și adus cu cătușele la mâini ca să depună jurământul de credință față de patrie și comunitate (sic!), timp în care susținătorii săi turmentați de un asemenea succes nepereche în lume, scandează lozinci și susțin că totu-i făcătură împotriva acestui om destoinic și fără prihană! >>>

George Petrovai: Umorul şi ironia – sarea şi piperul realismului lui John Steinbeck

Fiecare cultură în general, fiecare literatură în special se caracterizează prin nişte trăsături într-atât de specifice, încât au darul să le confere trăinicie şi individualitate. Iar noi, cei interesaţi de asemenea lucruri, putem vorbi şi scrie despre cultura şi literatura franceză, engleză, germană, rusă, română sau americană, nu atât pentru faptul că anumite producţii spirituale au fost realizate în aria de răspândire a unei limbi şi sub influenţa exercitată de un anumit spaţiu de cultură, cât mai ales pentru aceea că respectivul creator posedă un fond cultural de natură genetică. Un asemenea fond este însăşi esenţa spiritualităţii specifice unei zone, respectiv unei comunităţi vorbitoare de-o anumită limbă, altfel spus, el (fondul) este rezultatul împletirii miraculoase (prin favoarea divină şi vrearea destinului) dintre tradiţii şi cultura locului, dintre laptele supt de viitorul creator de la mama care l-a născut şi seva stoarsă din pământul care-l hrăneşte.
Cum altfel se explică faptul că atâţia mari artişti izgoniţi de împrejurări vitrege din ţara lor natală, au continuat să simtă şi să creeze ca şi cum nu şi-ar fi părăsit pentru totdeauna ţinuturile natale?!
Cel mai convingător exemplu în acest sens îl reprezintă ilustrul scriitor rus Ivan Bunin. Aparţinea aristocraţiei, aşa că după ce bolşevicii au pus mâna pe putere, el s-a autoexilat la Paris. Aici, în binecunoscuta-i manieră turghenieviană, adică torturat fără milă de dorul după locurile natale (tradiţii, obiceiuri, nesfârşita stepă, crânguri, ape, sate sufocate de mizerie şi ţărani abrutizaţi de lipsuri, alcool şi superstiţii), el a continuat să-şi perfecţioneze stilul şi proza impregnată cu tristeţe după un trecut pe veci pierdut, astfel încât pe bună dreptate este considerat ultimul clasic rus, opera fiindu-i răsplătită în anul 1933 cu Premiul Nobel.
De regulă, astfel de trăsături ce definesc specificul unei culturi, sunt puse în evidenţă de acei oameni de meserie care se numesc fie critici de artă, atunci când discuţiile se poartă şi judecăţile se emit pe domenii ale artei din cadrul unei culturi, curent sau perioadă, fie filosofi ai culturii, atunci când se formulează opinii de maximă generalitate, respectiv viziuni totalizatoare. >>>

George Petrovai – Japonia, ţara contrastelor şi a progresului

(Din feudalism direct în topul ţărilor industrializate)

Nu-i de ici de colo să scrii despre Japonia, ţara care – în pofida unor intruziuni europene (începutul a fost făcut pe la 1540 de misionarii şi negustorii portughezi, urmaţi de spanioli, olandezi şi englezi) – s-a retras într-o totală şi, în acelaşi timp, dispreţuitoare izolare până în anul 1853, an în care – sub comanda amiralului Matthew C. Perry – o escadră de război americană pătrunde în portul Uraga şi somează celelalte porturi japoneze ca pînă la revenirea sa în anul următor, ele să-şi deschidă porţile în vederea stabilirii de relaţii diplomatice şi comerciale între Japonia şi Statele Unite.
Şi poate că, deşi puternic impresionaţi de “vasele negre”, japonezii ar fi opus rezistenţă “barbarilor”, dacă olandezii nu i-ar fi sfătuit cu insistenţă să cedeze, aducând ca suprem argument experienţa chinezilor şi Tratatul anglo-chinez de la Nanjing din anul 1842. Căci la acea dată, Japonia încă era imperiul shogunilor şi al războinicilor samurai. Dar capitulările repetate ale shogunatului în faţa penetraţiei occidentale, ne spune Costin Murgescu în cartea sa Japonia în economia mondială, “duc la dezagregarea puterii sale, provoacă indignarea samurailor şi gruparea lor în jurul împăratului”.
Pe fondul unor mari frământări politice şi sociale, în octombrie 1867, ultimul Tokugawa din seria celebrilor shoguni ajunşi atotputernici pe la 1600, renunţă la putere în favoarea tânărului Mitsushito, urcat pe tron la vârsta de 15 ani sub numele de Meiji, împărat care a domnit între anii 1867-1912.
Este începutul Restauraţiei Meiji, a cărei amintire – ne informează tot Costin Murgescu – “este perpetuată prin marele sanctuar shintoist ridicat la Tokyo în 1920, în mijlocul unui imens parc, cu mii de arbori plantaţi în memoria împăratului”.
Cu toată opoziţia samurailor, Japonia renunţă la păguboasa ei politică de izolare internaţională şi se angajează cu hotărâre pe calea accelerată a modernizărilor de tip occidental: în anul 1869 încep reformele instituţionale, în 1871 este reorganizat sistemul monetar naţional bazat pe yen, iar în 1873 este introdus impozitul funciar.
De menţionat că pe un puternic fond tradiţional-istoric şi în pofida greutăţilor întâmpinate (insuficienţa resurselor financiare şi a educatorilor), una dintre cele trei mari reforme cu care a debutat modernizarea Japoniei după Restauraţia Meiji a fost reforma învăţământului prin crearea unui Minister al Educaţiei în anul 1871 şi prin decizia de-a se înfiinţa pentru copiii de la şase ani ani în sus peste 53.000 şcoli primare, 256 licee şi 8 universităţi. >>>

George Petrovai – Jack London şi opera sa zămislitoare de supraoameni

1. Privire de ansamblu asupra literaturii americane
Se ştie că istoria Statelor Unite începe cu anul 1776, mai exact cu data de 4 Iulie 1776, dată la care a fost elaborată Declaraţia de Independenţă a celor 13 colonii britanice din America de Nord. Prin urmare, o istorie care n-a împlinit nici măcar un sfert de mileniu, ceea ce înseamnă că ea-i un ţânc cu caş la gură în comparaţie cu istoria multimilenară a atâtor şi atâtor popoare de pe rotundul pământului (egipteni, chinezi, greci, evrei etc.). Dar cum ea a demarat vijelios de pe rampa de lansare a celui mai ofensiv modernism, un modernism britanic puternic infuzat cu pragmatism şi maşinism, iată că istoria Statelor Unite, departe de a se comporta aidoma unui tânăr timid şi nepriceput între patriarhii istoriei universale, în scurt timp s-a impus drept liderul incontestabil al expansiunii teritoriale şi al influenţelor politico-diplomotice prin argumente de ordin militar şi de factură economico-financiară, precum şi liderul contestabil al insistenţelor de instaurare – cu sau fără vrerea celor în cauză – a unei libertăţi pusă în slujba interesului şi a unei democraţii subordonată potentaţilor…
Aidoma perlei închisă în cochilie înainte de-a fi pusă în libertate de temerarii ei pescuitori, istoria culturii unui popor este închisă în istoria lui naţională mai înainte de a-şi lua zborul spre universalitate, astfel îmbogăţind şiragul de perle pe care favoarea divină a consimţit să-l prindă la gâtul omenirii.
Ei bine, potrivit celor afirmate mai sus, tânăra literatură americană – mult mai tânără şi mai lesne de încadrat pe epoci şi curente decât, să zicem, literatura engleză ori cea franceză – poate fi corect cercetată prin raportarea curiosului la cele trei tetrade sau momente cheie ale evoluţiei sale: >>>

George Petrovai – Ivan Sergheevici Turgheniev şi ubicuitatea lui artistică

În satul Spasskoe-Lutovinovo din fosta gubernie Oriol este linişte în această minunată după-amiază de vară. Asta în cazul în care te-ai obişnuit să nu iei aminte la puseurile civilizaţiei ce rănesc tăcerea prin duduitul motoarelor şi clacsoanele maşinilor şi, desigur, dacă priveşti cu detaşare grupurile de turişti care se îndreaptă spre fostul conac al lui I.S.Turgheniev ori vin dinspre el.
Atent doar la ciripitul şi hârjoneala păsărelelor, căci auzul lui nu este deprins să sesizeze uruielile şi scrâşnetele actualei civilizaţii, pe terasa imensului conac cu peste 40 de camere îşi face apariţia însuşi Ivan Turgheniev. Este întocmai aşa cum îl ştim din tablourile de epocă: cu surtucul negru încheiat până la ultimul nasture, cu părul alb şi lung pieptănat cu oarecare cochetărie, trăsăturile armonioase ale unui adevărat aristocrat şi fruntea amplă de gânditor.
Cu paşi rari şi neauziţi, el străbate terasa până la şezlongul pe care cade umbra deasă a copacilor seculari din uriaşul parc al conacului. Se aşează cu un geamăt uşor în scaunul confortabil, apoi îşi pune palmele cu degetele lungi şi albe pe braţele acestuia şi timp îndelungat urmăreşte pe cerul înalt al verii mişcările lenevoase al norilor alburii şi schimbători, în timp ce urechile i se desfată ba cu trilurile privighetorilor, ba cu ţârâitul greierilor.
Deodată tresare şi întoarce uşor capul spre dreapta, unde simte prezenţa Daimonului, aşezat la rândul lui într-un fotoliu confortabil.
Daimonul: Te-ai speriat, Ivan Sergheevici? Şi eu care credeam că te-ai obişnuit într-atât cu mine, încât apariţiile mele nu mai au cum să te surprindă…
I.S.Turgheniev (cu mâna la frunte şi vocea obosită): O, da, de obicei aşa este. Dar asta-i o situaţie atât de neobişnuită! Doar mă aflu în casa părintească, la ceasul amintirilor.
Daimonul (cu o strâmbătură dispreţuitoare şi un gest de lehamite): Mda, să fiul al naibii dacă n-am uitat că asta-i marea belea cu voi oamenii! Una-două vă înmuiaţi ca nişte cârpe atunci când vă năpădesc amintirile. Dacă nu-i cu supărare, iubite Ivan Sergheevici, care-s mult duioasele amintiri ce ţi-au răscolit inima: să fie amintirea despoticei tale mame, sau cele din şcoală, ori poate cele de mai târziu, când mai mult stăteai în străinătate? >>>

George Petrovai – Cuvinte-ncumințite XXIV (Pilule fără efecte secundare)

1. Nu știe ce înseamnă fericire
invidiosul de nevindecat,
decât atunci când omul valoros
este cu totul la pământ culcat.
2. Mai dificilă-i sincera iertare decât oricare răzbunare.
3. Prin răzbunare răul se ridică,
de binele-mpăcării-i este frică.
4. De ură-i răul însetat cum de iubire-i binele legat.
5. Compătimește-l pe acela care urăște iubirea și ferește-te de acela care iubește ura!
6. Este mai ușor de suportat ura unui dușman de moarte decât disprețul ființei care-ți este mai dragă ca viața.
7. Decât cu hâdul viața toată,
mai bine moartea dintr-o dată.
8. Cine cu hâdul se-nsoțește,
de doruri multe se topește.
9. Nicicum nu-i bine: Nici cu dor
și inima ajunsă roabă,
nici fără el nu-i fericire
cu inima-n simțire oarbă.
10. Decât butuc părăginit, mai bine ars de-un dor smintit.
11. O nebunie salvatoare e peste-a logicii valoare. >>>

George Petrovai: Cuvinte-ncumințite XXIII (Pilule fără efecte secundare)

1.O inimă fără prihană e pentru bârfă dulce hrană.
2.Există valori atât de prețioase, încât prețurile devin ridicole în raport cu ele. Cu toate astea, prin vrerea bogătașilor și comercianților, prețul se agață de-o asemenea valoare ca scaiul de oaie.
3.O fi valoarea-ntr-adevăr
un bun de preț al tuturor;
atâta doar că-n întregime
e la cheremul banilor…
4.Oamenii de valoare produc pentru a putea trăi; oamenii de bani gata trăiesc pentru a putea cheltui.
5.Cu cât are un ins mai multe de ascuns,
cu-atâta dă mai mult pe alifii de uns.
6.Dacă până și timpul își are vremea lui, cum să n-aibă toate din lumea asta timpul lor?
7.Asimetrii frecvente: Cine pe dinafară-i plin de toate, de strictul necesar lăuntric e departe.
8.S-a străduit să fie mare
cum ursitoarele-au prezis –
un munte pare în afară,
dar în lăuntru-i un abis…
9.Moravurile în lume-ntr-atâta s-au schimbat,
că pier în apă peștii și zburdă pe uscat.
10.Toți oamenii visează în timpul somnului, dar visători sunt doar aceia care cred în puterea viselor pe care le țes după ce s-au trezit.
11.Al nopții sfetnic uimitor se cheamă somnu-ntremător. >>>

George Petrovai – Cuvinte-ncumințite XXII (Pilule fără efecte secundare)

1.Sfiala dintr-un suflet pur provine
și doar prin ea gingașul mai gingaș devine.
2.Posibil ca odată cel cu carte
să fi avut o meritată parte.
Azi lucrurile-ntr-atâta s-au schimbat
încât omul cu carte-i un ratat.
3.Nu mărul șterpelit de Eva
pe-Adam străbunul l-a-ntristat,
ci c-a făcut un drac din el
întâiul soț încornorat.
4.Cine-i ca mielu-n căsnicie,
vrea la birou un leu să fie.
Dar măreția nu-i de el,
căci firea-l face-un biet mișel…
5.Durerile trupești de medici sunt tratate,
iar cele sufletești prin dragoste de frate.
6.Cine căința dușmănește, pacea cu sine n-o dorește.
7.Decât un cuțitar pe față, mai lesne-i la cuțite-ntreaga viață.
8.Ca extremele să se poată atrage, trebuie să se respingă elementele aflate la mijloc.
9.Un bine silnic și impus mai greu ca răul va fi dus.
10.Cu câteva excepții, istoria românilor nu este altceva decât multimilenara succesiune mioritică a dorurilor neîmplinite și a împlinirilor nedorite. >>>

George Petrovai – Cuvinte-ncuminție XXI (Pilule fără efecte secundare)

1.Obrazul gros cu multă cheltuială se ține, în speranța că odată și odată va fi și el subțire.
2.Ciocoiul – patrupedul care face tot ce neomenește este posibil pentru a intra în rândul antropoizilor.
3.Cumsecădenia – piatra unghiulară a caracterului unui om.
4.Fiecare cu caracterul lui, chiar și aceia care nu mai au caracter.
5.Nu se cade să-ți faci de lucru cu cineva despre care nimeni nu spune că ar fi un om cumsecade.
6.Caracterul de-i distins
din hâd face un fain ins,
iară dacă-i păcătos
nici frumosul nu-i frumos.
7.Când căpitan de navă e trufia, secund nu poate fi decât prostia.
8.De-abia un deal a biruit și muntele-i pare sfrijit.
9.Oricât de scund ar fi un munte, de sus privește dealu-n frunte.
10.În sinea lui orice deluț se vede-un munte mai micuț.
11.Etica este evanghelia socială pentru viața de-aici, morala este evanghelia spirituală pentru viața de-apoi.
12.După disponibilizarea moralei pentru rezultate din ce în ce mai slabe, conducerea comportamentului uman a fost încredințată eticii.
13.Etica (de pildă, etica socialistă) ține morțiș să salveze forma, în ciuda faptului că fondul a fost devastat cu premeditare. >>>

George Petrovai – Întâlnirea din pustie

Corul îngerilor:
Domnul este pretutindeni,
în ce-a fost şi-n ce va fi;
lăudată-I fie vrerea
prin puterea de-a iubi.

Căci Iubire El se cheamă
şi din ea ne-a zămislit –
cu iubire, de aceea,
de noi este răsplătit.

Lăudaţi şi cîntaţi
şi vă bucuraţi:
Fiul este printre voi,
Lui vă închinaţi! >>>

George Petrovai: Iustin Capră – excepţionalul produs al României de ieri pentru lumea de mâine

Că lumea se schimbă de la o zi la alta, o vede oricine. Pentru unii, această necontenită schimbare este însuşi destinul, adică sensul ascendent al mişcării istorice a umanităţii, în timp ce alţii asimilează respectiva schimbare cu progresul omenirii, care este văzut de filosoful P.P.Negulescu “ca o îmbunătăţire treptată a condiţiilor de existenţă, prin mijloacele pe care i le pune la dispoziţie înaintarea ei, mai mult sau mai puţin continuă, în cultură şi civilizaţie”.
Nu voi intra în detalii, pentru că asta ar duce la o dezbatere amplă despre cultură şi civilizaţie, ceea ce – desigur – ar depăşi cu mult limitele rezonabile ale textului pe care mi l-am propus. Voi menţiona, însă, un gen aparte de schimbare în mentalitatea omenirii, care se încadrează perfect în dinamica lumii contemporane.
Astfel, ştim că după cel de-al doilea război mondial, de pe harta lumii au dispărut imperiile de tip clasic atât în tabăra învinşilor (imperiul nipon, de exemplu), cât şi în tabăra învingătorilor (uriaşul imperiu britanic).
Dar cu toate că, sfidând legităţile istorice postbelice, imperiul sovietic s-a tot extins până la definitiva sa prăbuşire orchestrată de la Kremlin de către Mihail Gorbaciov, ultimul preşedinte al colosului cu picioare de lut, noile imperii apărute pe harta lumii, cum ar fi cel al Japoniei postbelice, s-au înfiripat şi au tot sporit în influenţă şi eficienţă printr-un alt fel de expansiune – cea datorată victoriilor înregistrate pe toate fronturile de către legiunile economiilor productive, comandate de corpul de elită al finanţelor sănătoase. >>>

George Petrovai – Iniţiative cetăţeneşti

Detaliez mai jos trei probleme, considerate de mine de maximă urgenţă, care – în decursul timpului – au constituit conţinutul unor memorii ce le-am adresat ba Parlamentului, ba ministerelor de resort. Dar cum rezultatele obţinute pe această cale au fost practic nule, de data asta materialul i-l voi înmâna unui senator, şi astfel, prin interpelările la care alesul nostru şi-a dat acordul, voi avea măcar certitudinea că problemele ridicate de mine au ajuns la urechile Executivului.

1)Dezastrul din agricultura românească, în condiţiile în care importăm circa 75% din necesarul hranei românilor. Şi măcar dacă aceste alimente ar fi sănătoase! Dar toate sunt îndopate cu chimicale şi e-uri, în timp ce imensul potenţial al României este lăsat în paragină.
Astăzi, când cererea de alimente în general, de alimente ecologice în special este atât de mare, iar preţul celor din urmă pe măsura rarităţii lor, să revenim, domnilor, ce-am fost, ba chiar mai mult. Să ne asigurăm, adică, nu doar necesarul de alimente pentru consumul intern, ci şi importante disponibilităţi pentru export, fapt care ar contribui în chip substanţial la eliberarea României de povara datoriei ei externe. >>>

George Petrovai – Informatism şi esenţialism

Din totdeauna spiriduşul curiozităţii l-a îmboldit pe om să scotocească prin măruntaiele timpului, pentru a dibui încifrările destinului întipărite în matricea etern neliniştitoare a viitorului.

Prognozele din zilele noastre estimează că societăţile viitorului vor fi de tip postindustrial, cu un tot mai pronunţat caracter info-cultural. Firesc, într-o astfel de societate poluarea se va reduce treptat până la dispariţia ei totală, căci oamenii viitorului vor învăţa atât de multe din greşelile înaintaşilor, încât vor ajunge să deplângă acele regretabile excese şi rătăciri, care au pus într-un grav pericol continuarea vieţii pe planeta Pământ.
Cea mai evidentă formă de exces o reprezintă însăşi civilizaţia promovată cu frenezie de societăţile zilelor noastre: o civilizaţie a maşinismului, risipei şi comodităţii, dar mai ales o civilizaţie ce nu trece dincolo de epidermă nici măcar cu două degete! Este de la sine înţeles că o asemenea civilizaţie nu poate să fie decât ba cauza, ba efectul rătăcirilor care l-au târât pe om până în inima bestialului şi absurdului: rătăciri moral-spirituale, respectivi rătăciri datorate cruzimii şi violenţei. Prima categorie a cunoscut diverse cote ale monstruosului în ideologiile tuturor tipurilor de dictaturi, pentru ca în secolul 20 să atingă apogeul odiosului prin bolşevism şi fascism. Cea de-a doua categorie de rătăciri s-a afirmat tot mai mult drept o realitate terifiantă prin febra înarmărilor (cu deosebire cele termonucleare şi bacteriologice) şi prin războaiele ce-au pustiit lumea. Mai nou îşi afirmă prezenţa demenţială prin frecvenţa şi amploarea atacurilor teroriste… >>>

George Petrovai – Prea multă frumuseţe-i suferinţă (8 Martie, ziua frumuseţii atotcuprinzătoare)

Rugatu-m-am ‘naintea zilei tale
– zi-nfiorată de simbol –
ca de atâta frumuseţe
cu chipuri feminine
desprinse cu iubire şi ardoare
din strâns-a timpului îmbrăţişare,
de moarte sau sminteală să n-am parte:

“Doamne,
şopteam cu dulce-ngrijorare,
putea-va inima-mi să facă faţă
la dubla încercare
a preasublimului Tău dar
– femeia-n zi de primăvară –,
când ştii că-i plină de icoana
aceleia ce-i mai presus
de necuprinsa Ta zidire?…

De-i cu putinţă, Te-aş ruga,
să-mi iei paharul de la gură
până-n frumos nu-i suferinţă;
iar de mi-i dat să-l beau întreg,
pe buze mâna ei să-mi pui
să o sărut ca pe-o căinţă”.

George Petrovai – Istoria românilor scrisă prin procură

     Într-una din verile trecute am avut plăcerea să-l cunosc pe domnul Willy Opstein, cetăţean belgian din zona flamandă. Deoarece cunoaşte foarte bine mai multe limbi străine, printre care franceza şi engleza, ne-am înţeles de minune pe durata şederii lui la Sighetul Marmaţiei. Firesc, am efectuat câteva ieşiri în zonele adiacente: Ocna-Şugatag, Valea-Izei, Săpânţa etc. Toate excursiile noastre s-au bucurat de sincera şi entuziasta lui apreciere : “Aveţi un relief cuceritor. Nici în Elveţia n-am întâlnit peisaje mai fermecătoare…” Şi iar ne opream pentru a-i oferi răgazul să admire şi să filmeze. Ce să mai vorbim de impresia covârşitoare pe care i-au făcut-o locuitorii acestor meleaguri ! Nu mai contenea să se minuneze în faţa dovezilor adorabile de ospitalitate, nu mai prididea cu laude la adresa demnităţii şi căldurii sufleteşti a maramureşenilor. “Şi când te gândeşti că sunt pentru prima dată în România ! Asta şi datorită faptului că în Occident a fost editată o carte în care România este înfăţişată ca un teritoriu periferic şi fragmentat, iar românii drept un popor înapoiat şi invadator.”

            Cum e lesne de înţeles, această dezvăluire a generat vii şi îndelungi dispute… L-am rugat pe Willy să-mi trimită respectiva carte după înapoierea sa în Belgia. Întrucât cartea nu mai sosea, mi-am zis că noul amic o fi uitat de promisiunea făcută. Dar iată că după mai multe luni soseşte un colet cochet cu cartea în cauză. Se numeşte Istoria ţărilor din Estul Europei de la origini până în zilele noastre şi este scrisă în limba franceză de Henry Bogdan, specialist în maghiară, finlandeză, estonă, letonă etc. Scurta prezentare biografică de pe coperta a 4-a, ne destăinuie secretul specializării în maghiară : autorul e născut din mamă franţuzoaică şi tată maghiar! >>>

George Petrovai: Cuvinte-ncumințite XX (Pilule fără efecte secundare)

1.Tot omu-și vrea părerea suverană,
chiar și atunci când confruntarea-i vană.
2.Când poftele nu sunt din scurt ținute,
nevoile fac ochi și cresc pe rupte.
3.Comunismul – forma de organizare socială în care, la început, de la cetățenii înstăriți se ia cu japca, pentru ca mai apoi (cu excepția nomenclaturiștilor și învârtiților), tuturor să li se dea cu țârâita.
4.Capitalismul românesc postdecembrist este un corpus politico-economic grav bolnav de tromboză din pricina cheagurilor de necinste și incompetență, precum și din pricina banilor murdari care îngreunează circulația finanțelor și a drepturilor cetățenești, motiv pentru care atâția tâlhari interni și externi se arată îngrijorați de sănătatea sa și caută pe toate căile să-i prelungească agonia prin hemoragiile provocate cu cele mai avansate tehnici ale jafului sistematic.
5.Din încercări dac-ai scăpat, ești mai călit și-un pic mai luminat.
6.Doar judecata la rece este sursă de căldură și lumină pentru spirit.
7.Un creștin ipocrit, ceea ce se traduce prin bun creștin, adună pentru el din ce în ce mai mult și-i sfătuiește pe alții să fie mulțumiți când vor avea ce să mănânce și să îmbrace.
8.Mulțumirea sufletească nu ne este dată de cantitatea bunurilor adunate, ci de calitatea întrebuințării lor. >>>

George Petrovai – Cuvinte-ncuminție XIX (Pilule fără efecte secundare)

1.Mincinosul de jos minte pentru a putea exista, mincinosul de sus există pentru a putea minți.
2.Din om tupeul face-un mincinos, ce-n timp prin zel va fi faimos.
3.Oricât ar fi de mic un infinit, nu-și pierde-al său nemărginit.
4.Că-i mic un infinit sau că e mare, de logică-i la-aceeași depărtare.
5.Infinitul – zburdălnicia finitului scăpat din legătoarea raționalului.
6.Incultul nu-i atâta de nociv ca falsul cult mereu activ.
7.Strict necesarul nu-i la fel pentru bogat și pentr-un biet de el.
8.Când pasărea-i înfometată, cântă mai fain ca niciodată.
9.De la Dumnezeu cer pace până și aceia care refuză să-și lase semenii în pace.
10.Justiția la om nu caută căință, ci-și vrea voința peste a lui voință.
11.Îmbătrînită-n rele și absurdă, justiția română nu-i doar oarbă ci și surdă.
12.Paradoxul justiției: Cu cât apar mai multe legi, cu-atâta-s mai multe fărădelegi.
13.Când legea-i bine întocmită, nu trebuie cu alte legi proptită.
14.Cum legile-s folositoare în primul rând pentru borfași, ai următoarea-ncredințare: va fi justiție corectă când juzii vor fi…îngerași!
15.Justiția pentru plevușcă-i doar năvod, >>>

George Petrovai – Hrana noastră cea de toate zilele

I. Dorim să mâncăm sau să ne-ndopăm?
Celebrul dicton antic Mens sana in corpore sano este tot mai actual, acum când omul modern – în goana nebună după efemeritatea plăcerilor şi deşertăciunea bunurilor roase de molii -, se dovedeşte prea puţin preocupat la modul cel mai serios de ceea ce cu adevărat reprezintă, printr-o relaţie strânsă şi eficientă cu Atotputernicul, însăşi piatra unghiulară a bucuriilor pământeşti: sănătatea proprie şi a comunităţii din care face parte!
Din afirmaţia de mai sus s-ar putea trage concluzia pripită cum că omul zilelor noastre se dovedeşte neglijent, ba chiar nepăsător vizavi de starea sănătăţii lui. Dimpotrivă, putem spune fără teama de-a greşi, că cei mai mulţi dintre semenii noştri manifestă o grijă deopotrivă egoistă şi obsesivă pentru propria sănătate, eventual pentru sănătatea câtorva fiinţe dragi. Din păcate, însă, o face într-un mod surprinzător de anapoda pentru cineva trăitor în hiperinformaţionalul secol 21.
Căci viaţa palpitantă a omului modern – o viaţă eminamente entropică, face ca el să ia tot mai puţin aminte la cauzele reale ale atâtor boli necruţătoare (cancer, diabet, boli cardio-vasculare etc.), care cu toatele au luat amploare şi fac ravagii îndeosebi în ţările cu un standard ridicat de viaţă. Iar boala odată depistată, de foarte multe ori ea se dovedeşte a fi incurabilă, în pofida strădaniei medicilor tobă de carte şi spre disperarea bolnavului, care în acele clipe înfricoşătoare, ce-l împing inexorabil spre mormânt, şi-ar dărui cu ambele mâini întreaga avere agonisită în schimbul unui dram de sănătate. Fiindcă – nu-i aşa? – ce bucurie mai poate simţi pentru ceea ce nu demult considera că este scopul suprem al vieţii sale, acum când boala necruţătoare îi soarbe viaţa picătură cu picătură?!…
Dar iată câteva mijloace simple şi eficace, care stau la îndemâna fiecăruia dintre noi întru prevenirea bolilor specifice lumii noastre ultratehnicizată: >>>