George Petrovai – Albert Camus sau ipostaza scriitorului exilat în existenţă

Emil Cioran era de părere că cultura Franţei face parte din familia marilor culturi din toate timpurile. Chiar dacă în spatele acestei afirmaţii se desluşeşte satisfacţia celui ce s-a lăsat absorbit de limba şi cultura franceză într-o asemenea manieră decisivă, încât – pentru a nu-şi altera noul stil eminamente franţuzesc – a refuzat să mai scrie în limba română, totuşi, nu putem să nu fim de acord cu spusa celebrului nostru fost compatriot: Da, spiritul francez a învins întotdeauna sabia, chiar şi atunci când Descartes, acest mare rege al cugetării libere, duela de la mare distanţă cu minţile încătuşate în dogme şi suficienţă. Şi poate că tocmai distanţa statornicită între cele două tabere adverse a contribuit în chip remarcabil la infuzarea cartezianismului cu universalism…
În paranteză fie spus, cu gândirea lucrurile stau aidoma ca şi cu iubirea – amândouă trebuie să fie libere pentru a fi durabile şi eficiente: Că iubirea-i taină sfântă/ ce dezleagă şi-ndulceşte,/ ştim cu toţii şi ne-ncântă/ că iubind taina sporeşte./ Omu-i trestie fragilă,/ zis-a Pascal gânditorul -/ doar iubind poţi fi acvilă/ ce cu-azur îşi stinge dorul.
Pentru a ne convinge de măreţia culturii franceze şi de rolul ei de prim motor ce i-a revenit în derularea culturii universale, n-avem decât să mergem pe firul ei de la primele respiraţii notabile în poezia lirică europeană şi până în zilele noastre. >>>

Reclame

Fantasticul şi obsesia irealului

Din capul locului trebuie să spunem că marii maeştri ai producţiilor artistice ce cultivă fantasticul sunt romanticii. Afirmaţia devine neîndoielnică doar dacă se au în vedere următoarele trei elemente complementare:

1) Preocupările de acest gen nu-i caracterizează doar pe romantici, căci creatori precum Dante, Rabelais, Shakespeare, Hieronymus Bosch sau Albrecht Dürer şi-au demonstrat din plin enormele lor disponibilităţi înspre cultivarea magistrală a fabulosului, miraculosului şi fantasticului cu mult înainte de afirmarea romantismului. Tot astfel, gustul pentru ireal n-a încetat odată cu dispariţia romantismului, probă în acest sens fiind proza fantastică de largă circulaţie internaţională a lui Jorge Luis Borges şi Mircea Eliade; >>>

Petruș Andrei: George Irava – Verigă de aur dintre generații

  În societatea modernă a zilelor noastre, pe lângă miturile fundamentale, Mircea Eliade  amintea și de mitul elitelor care ademenesc și cuceresc foarte repede publicul, în special pe cel tânăr: sportivi, boxeuri, cântăreți, maneliști, oameni politici; acest mit este însă unul al efemeridelor pentru că numai cu un mare efort își mai poatecineva aminti numele vreunui om politic din timpul lui Baudelaire, Eminescu sau Edgar Allan Poe. >>>

Vasile Menzel- poem

artist, București

Interviu

– Domnule Menzel, de cei

iubiţi pe Eminescu,

Rilke, Edgar Allan Poe…? >>>