Gheorghe Pârlea – Un clinchet de dor din dreapta Prutului, ca răspuns la „dangătul de dor” al poetului basarabean Ionel Căpiţă

IONEL CAPITAÎntâmplarea de a-l cunoaşte pe universitarul Vasile Şoimaru de la Chişinău, am mai spus-o (puţin altfel), a fost pentru mine ca o ieşire a primitivului din hruba evului său eminamente rudimentar. Desigur, comparaţia nu vizează progresul tehnic, căci nici satul în care trăiesc nu a rămas închistat în „civilizaţia” epocii de piatră, nici eu, locuitorul său, dascăl al şcolii primare timp de 34 de ani până la întâlnirea cu intelectualul chişinăuian, n-am trăit cu mentalitatea omului de Cro-Magnon. Comparaţia mea – ce-i drept, o hiperbolă – vizează decorul meu lăuntric, transformarea interioară. Căci asta ar însemna contactul meu cu omul de carte Vasile Şoimaru, implicit cu faptele sale culturale care m-au atins – cunoscându-le (parte din ele) şi în unele chiar implicându-mă. Iar folosul meu cultural-spiritual a căpătat plusvaloare prin contactul intermediat de acest energic militant pentru românism cu alţi intelectuali din nobila sa stirpe, direct sau indirect, prin operele lor artistice şi/sau publicistice, dedicate cu precădere resuscitării conştiinţei naţionale, stare de spirit aflată în gravă suferinţă pe ambele maluri ale Prutului. >>>

Ileana Costea: La Melbourne am întâlnit un român special, Ben Todică

Ben face parte din lanţul de descoperiri care mă preocupă pe mine de ani de zile: prezenţa românească surpriză în străinătate. Ben, imigrantul australian care izbucneşte în plâns când aterizează înapoi la Melbourne dintr-o călătorie în Taiwan (simte că Australia este ţara lui). Ben românul, a căror priviri şi simţiri sunt veşnic îndreptate spre români şi România. Ben jurnalistul, reporterul. Ben autorul unor minunate, delicate şi puternice filme documentare (şi multe, 260 pe YouTube; unele premiate, stilul lui studiat într-o universitate americană). Ben tatăl (trei copii) şi soţul iubitor. Ben sudorul. >>>

Octavian Curpaş- „Rătăcind printre șoapte și trandafiri galbeni” de Mihaela Dordea

A scrie o carte despre oamenii scenei teatrale reprezinta o provocare si în acelasi timp, o maniera, o metoda de a vedea dincolo de scena, de a privi la semenii nostri care creeaza, pun in scena si dau viata personajelor. Cu siguranta ca nu este simplu sa fii actor, sa imbraci cu fiecare ocazie un alt caracter, un alt mod de a fi, insa privind la acesti oameni – actorii – poti intelege cat de complexa este viata, cat de multe sunt posibilitatile pe care realitatea ni le ofera. Avem ocazia astfel, sa ne intelegem pe noi insine, sa ne exploram posibilitatile, gandurile si dorintele. >>>