Corneliu Coposu despre condiția intelectualului

Este poate de datoria celor care au avut privilegiul de a-l cunoaste pe Corneliu Coposu de a oferi imaginea omului politic, a idealurilor si a sperantelor sale. Acestei datorii ii raspunde publicarea interviului de fata, difuzat in cadrul emisiunii „Controverse, Confluente Est, Vest”, a postului de radio „Europa Libera”, München, 18 februarie 1993.

Română: Bustul lui Corneliu Coposu, Bucureşti,...

Crisula Stefanescu : Ii avem ca invitati in studioul nostru din Munchen pe Corneliu Coposu, Presedintele Partidului National Taranesc Crestin Democrat, si pe Nicolae Stroescu-Stinisoara, directorul Departamentului Romanesc al Europei Libere. Dorim sa supunem atentiei dumneavoastra citeva dintre problemele cu care se confrunta in prezent intelectualitatea din tara. Atitudinea intelectualului fata de politica intereseaza in cel mai inalt grad, intereseaza, bineinteles, pe intelectual, pe omul politic si societatea in general. >>>

De ce toţi preşedinţii României s-au temut de Regele Mihai I?

Cînd Papa Pius al XII-lea le-a solicitat Aliaţilor un loc la Tratativele de Pace de după cel de-Al Doilea Război Mondial, Stalin ar fi întrebat, conform mărturiilor istorice: „Cîte Divizii are Papa?“. La moartea dictatorului sovietic, Papa a răspuns: „Acum se vede cîte divizii avem“.

Regele Mihai I a trăit aproape jumătate de secol în exil. Fără gardă de corp sau servicii secrete. Nu a organizat nici un detaşament de luptă contra republicii instaurate de regimul sovietic de ocupaţie. A continuat să reclame abuzurile săvîrşite contra poporului său. Cînd unii ridicau Cortina de Fier, el cobora pios privirea. >>>

Credincios regelui său până la moarte

Veteranul Ilie Tudoreanu primind pe Regele Mihai I al Romaniei în 14 august 1997, Campulung Moldovenesc

Uneori, în anii copilăriei, în după-amiezile de vară cu ploi calde şi luminoase, ne adunam într-un mic salonaş, în jurul mamei şi făceam „conversaţie”, discutând despre diverse subiecte, mai vechi sau mai noi. Mama, care ne „patrona” discuţiile, ne-a propus într-o astfel de zi să încercăm, scormonind în memorie, să relatăm cea mai veche şi mai impresionantă amintire din viaţa noastră. Surorile mele, mai mari ca vârstă, erau avantajate, aveau „amintiri” , în vreme ce eu eram în plină copilărie, întreaga-mi existenţă concentrându-mi-se în jurul unui frumos „şoricar”, pe care îl alintam cu numele de Pufy, şi al unui ied. Nopţi de-a rândul am căutat în tainiţile minţii răspunsul la această întrebare, care mi s-a părut, sufleteşte vorbind, interesantă şi răscolitoare, ca şi astăzi de altfel. Când, în sfârşit, am găsit-o, m-am grăbit, într-o nouă discuţie, să o împărtăşesc familiei. Era o secvenţă din începutul vieţii mele, pe care nu mi-o puteam explica, aşa >>>