Gh. A. M. Ciobanu – Un Zenon eleat „a fost”, dar a rămas eternu’- „a fi”

Gh.A.M.CiobanuFiind copil, priveam, ca pieton şi de aproape, cu emoţia firească a vârstei ce o aveam, cum arde Teatrul-Cinematografic Modern din oraşul Roman, incendiul pornind de la pelicula ce se rula atunci, acestea având, la vremea aceea, un grad foarte mare de inflamabilitate. Clădiri arzânde am mai văzut, sunt doar generaţia războiului. Altceva însă, m-a impresionat atunci, ceva ce mă tulbură şi acum…

Clădirea Modern avea un turn înalt, pătratic, pe platoul de sus fiind, de ani şi ani „împărăţia” porumbeilor.

            Era primăvară, când, în cuiburile lor, acum arzânde, se zbăteau puişori plăpânzi, cu aripioare care, încă, nu ştiau ce-i zborul. Deasupra, stoluri alarmante de columbi, ce încercau mereu, dar în zadar, din flăcări să salveze pe micuţii porumbaşi. >>>

Reclame

Nuța Istrate Gangan – De la Moș Gerilă și Moș Crăciun, la Santa si înapoi

NIG

Probabil că aceste rânduri se datorează doar faptului că FB m-a întrebat din nou: „How are you feeling, Nuța?” Acest american „feeling” are nişte valenţe deosebite când este vorba despre sentimente nerostite. Nemărturisite. Sentimentele acelea  care se amuză pe seama creierului tău, confundându-l cu inima și invers. >>>

Paula Diana Handra – Magia Crăciunului (poeme)

HANDRA-Paula-DianaSeara  de Crăciun în sat de munte 

În satul meu de munte e seara de Crăciun
Din munţi coboară iarna şi alb presară-n jur.
Şi fulgii de zăpadă pătrund până în suflet
În cântul de colinde şi bucurii divine.

Vin îngeri să colinde în casă şi în gând
Îi aşteptăm în taină cu zâmbet de copil
Şi printre îngeri tainici, pe care nu-i vedem
Colindă copilaşii, cu drag îi ascultăm. >>>

Zoe Dumitrescu-Buşulenga: „În copilărie, pomul de Crăciun era pentru mine sacru”

Zoe.Dumitrescu.Busulenga.foto.mihai-tapliga-agerpres-În numărul 37/2008, România literară a publicat, cu generozitate, a doua parte a unui interviu cu doamna academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga, realizat în toamna lui 2005. Cea care avea să devină Maica Benedicta fusese de acord cu înregistrarea pe bandă a povestirii autobiografice. Din păcate, nu am ajuns să imprimăm decât o scurtă parte a bogatelor amintiri, presărate cu configurări de portrete care mai de care mai interesante şi mai vii. Memoria ei fabuloasă recompunea atmosfera timpului interbelic în care s-a format, începând cu momentele luminoase, calde, pline de haz ale copilăriei. În 2006, Zoe Dumitrescu-Buşulenga-Benedicta avea să treacă în veşnicie. Regretul imens pentru pierderea irevocabilă a mărturiei unei vieţi întru totul alese – cea a doamnei academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga-Benedicta – ne va urmări întotdeauna. Nimeni, niciodată, nu va mai putea evoca, prin detalii atâtde revelatoare, printr-un farmec deosebit al povestirii, un parcurs biografic şi spiritual unic. >>>

Irina Bek – Parfum de struguri albaștri

Masina gonea pe sosea si parul auriu al Felipei flutura in vântul cald. E ca-ntr-un uscator de haine, îi trecuse prin cap, abia astepta toamna adevarata, cu racoare si seri reci si nu acest început de septembrie care era înca o prelungire a verii incinse. Plecase la drum dupa ce reusise sa-si bifeze tot ce mai era in agenda, încât sa pastreze  un gol de o saptamâna macar pentru o vacanta pe care simtea ca daca n-o va lua, avea sa-i explodeze capul. De data asta, vacanta a fost cumva impusa, parintii sai aveau de gând sa vânda casa in care locuisera zeci de ani, casa copilariei ei. Nu mai erau în stare sa se îngrijeasca de pamânt, de livada, de vita-de-vie întinsa pe hectare întregi. Nu se putea spune ca nu se desparteau >>>

Mariana Cristescu: Cartea cea bună – Abecedar liric

Literatura/poezia pentru copii este un gen literar ce se adresează unui anumit segment de vârstă, respectiv celor aflaţi la anii copilăriei sau ai adolescenţei (de la 1 an până la 18 ani). Este un gen literar care s-a născut destul de târziu, în secolul al XIX-lea, şi a cunoscut o extindere abia în secolul al XX-lea. Aşa scrie în Dicţionar, şi aşa şi este. Numai că…

A scrie pentru copii este extraordinar de greu, dacă nu eşti… copil. Sau, mai ales, dacă ai încetat să fii copil. În fond, ce şi mai ales cum devenim când nu mai suntem copii? Nici nu vreau să mă gândesc măcar, la modul serios. Poate, de aceea, oricât de ninse ne-ar fi sufletele, nu încetăm niciodată să să ne refugiem în visul din poveşti şi, mai ales, să credem în el. E motivul pentru care prima specie a literaturii pentru copii o constituie basmele. >>>

Teodora Sorina Cotrău – “Tragedie și Triumf” țese o pȃnză nevăzută ȋntre Dumnezeu și Omenire

Tie, care citesti aceste randuri, permite-mi sa-ti pun o simpla intrebare: ai fost vreodata inspirat de o carte cu atata intensitate, incat cuvintele pe care le-ai parcurs sa-ti ghideze pasii spre zari ingemanate cu raspunsuri la atatea intrebari care nesolutionate, au sapat un vid in viata ta? Insa o data intoarsa si ultima pagina, o data atins si ultimul cuvant, pentru tine sa insemne de fapt, primul pas facut spre o destinatie in care stii ca speranta te inunda cand esti incarcat de indoiala, zambetul, cand esti ranit de lacrimi, pacea, cand frica te imobilizeaza spiritual, o destinatie unde il gasesti pe Dumnezeu si implicit, te regasesti pe tine, eliberat si implinit, fericit, reinnoit in atitudine si suflet. Si mai mult ca sigur, nu este o coincidenta. Cartea respectiva nu a zabovit din intamplare, in mainile tale. >>>

Tatiana Stepa – remember

Cântec pentru prieteni

Vă las toate ce-au fost bune,
Dar şi cele ce n-au fost,
Vă las tot ce nu pot spune,
Nu mai are nici un rost.

Vă las dragostea pierdută
Şi tot chinul de apoi,
Gura mea nu mai sărută, >>>

Otilia Cazimir- in memoriam

12 februarie1894 – 8 iunie 1867

Iulie

De dupa dealuri arse si trudite,
Înalta creste albe nori de plumb.
S-aduna-n iarba umbre încâlcite
Si, aspru, geme vântul prin porumb.

Câmpia de paragina si scrum
Întinde brate lungi de colb în drum,
Apoi îsi strânge sufletu-n paduri,
Cascând în râpi dogoritoare guri… >>>

Vavila Popovici- poezie

Priveşte cum înfloresc caişii

Mama, te rog, nu pleca! 
Priveste pe geam cum infloresc caisii!
Lasa-mi bucuria de-a mai fi copil
si amana-ti, te rog, plecarea.
Mi-e capul plin de intrebari
si-astept raspunsuri…
Nu-mi spune, mama, ca pleci,
amana-ti, te rog, plecarea!
Priveste pe geam cum infloresc caisii! >>>

Melania Cuc- Când Iubirea nu este doar un cuvânt

O dimineaţă cu lumina ţesând culori minunate în ferestrele oamenilor este o zi care va rămâne mereu proaspătă în istoria unei familii fericite. Pe 19 mai, la ora 7:50 a.m. a venit pe lume micuța Janice (cântărește la naștere 6 lbs şi 10 oz si măsoară 18 3/4 inches), primul copil al lui Octavian si Roxana Curpaş din Phoenix, Arizona.

  O familie binecuvântată şi care nu ar avea nimic deosebit faţă de alte milioane şi milioane de familii tinere ce locuiesc pe întregul pământ, dacă… Acest DACĂ este simbolul bucuriei, care face ca un copil să fie cel mai frumos dar pentru familie. Un copil! O rază de lumină divină care sparge gheaţa problemelor umanităţii, grăbită spre treburile de fiecare zi. Un ţipăt de intrare în lumea asta frumoasă şi plină de întrebări, la care micuţa Janice va găsi răspunsul cu şi prin părinţii săi.

>>>

poezie dedicată mamei – Eminescu, Steriade, Crainic, Militaru, Vieru, Labiş, Mateevici, Vavila Popovici

Mihai Eminescu

O, mamă…

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;

Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă si de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngâna glasul tau…
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Când voi muri, iubito, la crestet sa nu-mi plângi;
Din teiul sfânt si dulce o ramura sa frângi,
La capul meu cu grija tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei sa cada a ochilor tai stropi;
Simti-o-voi o data umbrind mormântul meu…
Mereu va creste umbra-i, eu voi dormi mereu.

Iar daca împreuna va fi ca sa murim,
Sa nu ne duca-n triste zidiri de tintirim,
Mormântul sa ni-l sape la margine de râu,
Ne puna-n încaperea aceluiasi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu…
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.

MIHAIL  STERIADE

O, mamă!

Îmi vin în minte cântecele simple
Cântate pe cerdac pe când eram copil.
Pe cer mai erau stele, în inimă o rugă,
Si mai presus de toate aproape îmi erai,

O, Mamă! De ce-am plecat pe drumuri necunoscute, lungi,
Împins de-un dor de ducă în dorul de-a găsi
O dragoste mai ‘nalta de ţară şi de-ai mei,
Fiind aşa departe ?

Ah, cântecul mă-nchide în el până-n adânc,
Cum te-a închis pământul! …
În ţara-aceasta rece, sub cerul neprivit,
Streine-mi sunt de-a valma visările ce mint,

Aducerile-aminte şi poate şi-acest cânt
Ce sufletu-mi răneşte,
Când doar părerile de rău
De-mi mai vorbesc pe româneşte …

  

Nichifor Crainic

MAMĂ DE DEPARTE

Lângă lacul larg-înfiorat şi pal,
Te-am văzut în toamnă rămânând pe mal,
Profilată trist pe cerul sângeriu,
Printre foi căzute prea de timpuriu,
Cu năframa-n care căutai să-ngropi
Sfâşiatul suflet risipit în stropi,
Mamă de departe.
Şi de-atunci mereu
Lacrimile tale cad în gândul meu:
Frunze veştejite peste lacul pal
Turburându-i veşnic sfărâmatul val.

            

   VASILE MILITARU (n. 19 septembrie 1885, Dobreni, Giurgiu – d. 8 iulie 1959, închisoarea Ocnele Mari) a fost un poet şi scriitor român naţionalist, fost deţinut politic sub regimul comunist

MAMA

A venit aseară mama, din sătucu-i de departe,
Să mai vadă pe fecioru-i, astăzi “domn cu mulă. carte”!
A bătut sfios la uşă, grabnic i-am ieşit în prag;
Ni s-a umezit privirea de iubire şi de drag;
Sărutandu-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept, duioasă,
Şi-ntrebând-o câte toate, am intrat apoi în casă.
Inăuntrul casei mele, -cătă brumă-am adunat,
Dă prilej bietei bătrâne să se creadă-ntr-un palat:
Nu-ndrăzneşte nici să intre, cu opincile-n picioare,
Şi cu multă grijă calcă doar pe-alături de covoare.
Eu o-ndemn să nu ia seama şi să calce drept, în lege,
Că doar e la fii-su-n casă, nu e-n casa vreunui rege,
Şi de-abia o fac să şadă pe-un divan cu scoarţă nouă…
-”Mi-era dor de tine, maică…Ţi-am adus vreo zece ouă,
Niţel unt, iar colea-n traistă nişte nuci, vreo două sute…”
Şi, cu ochii plini de lacrimi, prinde iar să mă sărute:
-”Poate mor, că sunt bătrâna şi-a prins dorul să mă-ndrume
Să mai vad o dată, maică, ce mi-e azi mai drag pe lume!
Caierul mi-i pe sfîrşite…mâine poate-şi curma firul
Şi-ntre patru blăni de scînduri să mă cheme cimitirul…
Jale mi-e de voi, mămucă, dar visez, chiar şi deşteaptă,
Cum, pe-o margine de groapă, bietul taică-tu m-aşteaptă…
Tu, odorul mamii, in urma sa te-aduni cu fratii-acasa
Şi să-mparţi agoniseala de pe urma lui rămasă:
Lui Codin să-i dai pămîntul de la moară şi cu via;
Vaca şi-un pogon de luncă, maică, sa le ia Maria;
Lui Mitruş să-i dai zăvoiul de răchiţi dintre pîraie;
Carul, boii şi cu plugul să le dai lui Nicolae,
Iară tu, ca mai cu stare decât fraţii zişi pe nume,
Să iei casa-n care ţie ţi-a fost dat să vii pe lume…
Când şi când, în miezul verii sau de Paşti, să vadă satul
Cum îmi vine ca-n toţi anii, la căsuţa mea băiatul
Şi-având tihna şi odihna, la venire sau plecare,
S-aprinzi şi la groapa maichii câte-un pai de lumânare!…
A tăcut apoi bătrâna şi-a plâns mult, cu lacrimi grele,
Ce curgându-i lin în poala, se-ntâlneau cu ale mele.

 
 
 
 

Grigore  Vieru

MI-E DOR DE TINE MAMA

Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o sama,
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor de tine, mama.

Măicuța mea: gradina
Cu flori, cu nuci si mere,
A ochilor lumina,
Văzduhul gurii mele!

Măicuțo, tu: vecie,
Nemuritoare carte
De dor si omenie
Si cântec fără moarte!

Vânt hulpav pom cuprinde
Si frunza o destrăma.
Mi-e dor de-a tale brațe,
Mi-e dor de tine, mama.

Tot casca leul iernii
Cu vifore în coama.
Mi-e dor de vorba-ti calda,
Mi-e dor de tine, mama.

O stea mi-atinge faţa
Ori poate-a ta năframa.
Sunt alb, bătrân aproape,
Mi-e dor de tine, mama.

Chipul tău, mamă

Chipul tău, mamă,
Ca o mie
De privighetori rănite,
Ochii tăi
În care s-au întâmplat
Toate
Câte se pot întâmpla
Pe lume!
Lacrima ta:
Diamant ce taie-n două
Oglinda zilei.
Nedespărţită de cer
Ca apa de uscat,
Locuieşti o casă
Cu două ferestre:
Una ce dă spre viaţă,
Alta cu faţa spre moarte,
La fel de limpezi amândouă.
O, mamă,
Spre mine mâinile-ţi întinde:
Spre cel
Care cu dor te-aşteaptă,
Şi ţie apropiindu-mă,
Apropie-mă liniştii ce eşti.
Acum şi-ntotdeauna.

  

Nicolae Labis

Scrisoare mamei

În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneş,
Izvoarele îngheaţă în clinchete subţiri,
Şi caprele de munte nervoase prin poiene-şi
Urmează-n taină calea iernaticei iubiri.

Cred că pe masă vinul aşteaptă-n adormire –
E vinul roş din care pe-atunci n-ai vrut să-mi dai,
În vremurile-acelea săpate-n amintire
C-o mamă grijulie şi-un băieţel bălai.

Oh, lumea cenuşie cum se spărgea deodată
Şi năvălea într-însa al datinei popor! –
Strălucitoare capre cu lâna colorată
Şi toboşari de basme săltând într-un picior.

Şi feţi-frumoşi cu stele de-oglinzi din tălpi în creştet,
Şi draci blajini, tot focul punându-şi-l în joc,
Şi ursul cu dairaua purtând cojocul veşted,
Şi dorul de pădure purtându-l în cojoc.

Sau clopoţeii molcomi cernuţi pe-ntreaga vale,
Care-aduceau colinde la noi în lung convoi,
Când ascultam la geamuri şi palma dumitale
Îmi mângâia obrajii îmbujoraţi şi moi.

Azi e la fel, şi vinul aşteaptă-n adormire;
M-aştepţi cu vinul roşu, voioasă să mi-l dai,
Dar sunt acum departe, privind în amintire
O mamă grijulie şi-un băieţel bălai.

  
 

Vavila Popovici

Dragoste de mamă

Bucură-te că mă ai,
Că-ţi sunt încă mamă!
Bucură-te de încrederea şi sfatul pe care ţi-l pot da
Şi nu uita: o mamă ştie întotdeauna să asculte,
Să dojenească şi să ierte.
Ochii mamei privesc numai cu dragoste. 
Copilul meu, ascultă poveşti adevărate:
…cum înveleam cu grijă, în timpul somnului,
Trupul mic, descoperit,
Cum vegheam, uneori, nopţi întregi asupră-ţi,
Cum trezeam îngerii din somn
Şi-i rugam să-ntindă aripile lor ocrotitoare…
Copilul meu, bucură-te că mă ai, 
Că-ţi sunt încă mamă!
Şi lasă-mă să-ţi mângâi obrajii, să-ţi sărut fruntea,
Să te binecuvântez.

 
 

Alexei Mateevici

Mama

Te-am zămislit eu cu iubire,
Cu drag în mine te-am purtat
Şi de la Domnul fericire
Eu cu plânsoare ţi-am rugat.

Sub inima tremurătoare
Păzit-am micul copilaş,
Şi dragostea mea arzătoare
Ţi-a fost de strajă şi sălaş.

Şoptit-am rugăciuni smerite
Şi cu plânsoare m-am rugat,
Să-ţi fie zilele scutite
De nenoroc şi de păcat.

Şi-ai fost cu firea părintească,
Cu duhul părintesc senin,
Cu-nţelepciunea ta firească
Copil cuminte şi blajin.

Şi când în floarea tinereţii
Venit-a vestea războirii,
Tu jertfa sfântă a vieţii
Ţi-ai dat-o cetelor oştirii.

Şi-n bătălia cea aprinsă
Sărit-ai plin de vitejie
La moarte, ca la stea nestinsă,
Ai năzuit cu bucurie.

Acum la vatra ta străbună
Încet eu numele-ţi şoptesc,
Din lacrimi ţi-mpletesc cunună,
Dar moartea ţi-o blagoslovesc.

 

boris Boris David

Nu e-n lumea asta…

Nu e-n lumea asta, zâmbet ca al mamei,
Nu e strălucire, ca în ochii ei;
Nu pot da uitării, chipu-i de icoană,
Şi nici clipa-n care, a plecat spre Zei.

Zile trec în fugă, neputând să şteargă,
Lacrimile-i calde, ce au curs adesea
Anii de băjenii, fără de hotare,
O înalţă şi mai, într-un neam ales.

Nu e-n lumea asta şi nici nu va fi mai,
O fiinţă-n care să-i văd chipul ei
Va rămâne veşnic, o făptură sacră,
Ce-a dus crucea vieţi-n anii cei mai grei.

Nu pot da uitării, chipu-i de icoană,
Şi nici clipa-n care, a plecat spre Zei…
                                                               (Bucureşti 4 oct. 1994)

emilia tutuianu

Emilia Dospinescu Ţuţuianu

Iubire

Ţi-e faţa brăzdată,
de şanţurile durerii.
Ţi-e părul albit,
de povara anilor.
Ţi-s buzele subţiri,
de mânia tăcerii.
Ţi-s ochii adânci,
de mulţimea dorurilor.
Dar sufletul ţi-e plin,
de harul Iubirii,
revărsat asupra Tuturor…

Mihaela Melinte – Fragmente rurale

prozatoare, Galaţi

Sunt trei zile de când vara frige pământul. Căruţa leneşă, trasă de doi boi istoviţi se leagănă uşor pe drumul rănit de gropi. Ţăranul, sleit de arşiţă, doarme sus în iarba abia cosită, care lasă în urmă parfumul viu al pământului. Pe coada aspră a căruţei stă atârnat un copil desculţ, iar soarele nemilos îl loveşte în faţa bălaie. Salcâmii nu mişcă. Vântul a uitat să mai bată, iar roţile căruţei scârţâie spărgând liniştea amiezei. >>>

Ioana-Viviana Michiu: o străfulgerare lirică

poetă, Roman

Se naşte la14 septembrie 1974, în Roman; Părinţii Gabriela şi Ştefan Michiu, mama profesoară de istorie la Gimanziul Roman Vodă, tatăl inginer. A fost un copil frumos, cuminte, meditativ, care surprindea adesea prin remarci şi raţionamente.  Cursurile liceale la Roman Vodă, secţia umană, remarcându-se ca un elev de excepţie. A participat la olimpiadele de literatură română şi limbă franceză, obţinând premii la faza pe ţară. >>>

Dragoş Huţuleac – Flacăra sub formă de stea

publicist, editor, Suceava

De la gară, trebuia să-l ia pe nepotul lui Teofil. Nu ştiu cum se făcea, dar ăsta de mic tot pe la dânşii prin sat îşi făcea veacul. Rar vacanţă sau sărbătoare lăsată de la Dumnezeu să nu-l prindă pe-aici. Acuma era student la teologie.Cu olecuţă de barbă şi mustaţă, olecuţă de plete şi ochii la fel de negri ca o noapte bătrână, se ştia frumos. Zvonul că-i in sat scotea toate muierile în faţa porţilor. Ziceai că-i Duminică.. până şi a lui părea oarecum mai blândă şi mai spălată. Şi asta de pe la vreo 14 ani. >>>