Marin Sorescu – de Nicolae Manolescu

marinPuţini mai ştiu astăzi că Marin Sorescu a fost şi un remarcabil critic şi eseist. Dacă e să-l credem, a scris critică de prin 1962, şi numai întîmplarea (adică articolul lui Călinescu din Contemporanul) l-a consacrat ca poet şi mai apoi ca dramaturg. Eseurile din Teoria sferelor de influenţă (1969) şi cronicile literare din Uşor cu pianul pe scări (1985) vădesc o acurateţă stilistică, o luciditate venite din simpatia declarată pentru Ş. Cioculescu, şi o imaginaţie călinesciană, capabilă de formulări frapante şi memorabile. Mai totul este citabil. Ciobanul din Mioriţa are un ,discurs hamletian”, balada populară ca atare ţinînd de ,un fel de matriarhat” al poeziei noastre. Sau: ,O pompă monstruoasă atîrnă deasupra lumii urmuziene. Cînd dă ea >>>

Marin Sorescu şi contracultura

La Sorescu maliţia ascunde şi protejează vulnerabilitatea fiinţei, fragilitatea „trestiei gânditoare”. Scutul ironic-parodic ne apără de comedia obiectelor, de propria noastră reificare; percepem „dulcea gângurire a lucrurilor”, diferenţa de nivel dintre ideal şi real. Scindat, Sorescu nu devine un dezabuzat.

Recent, într-un articol din Cultura, sub un titlu imprudent, derutant chiar (v. Contracultura lui Marin Sorescu, nr. 22/7 iunie 2012), Cosmin Borza punea în discuţie poetica soresciană, pornind de la Tinereţea lui Don Quijote, volumul din 1968 şi, mai ales, invocând celebra Postfaţă, pescuind acolo posibile „elemente de contracultură”. Subliniind, desigur, „cosmologia relativităţii”, rescrierea parodică, clivajul etc., şi conchizând că răspunsul sorescian nu putea fi decât „sceptic”. Dar, firesc, ne întrebăm: putea fi vorba de o contracultură în contextul unei societăţi opresive, ideologizată, îndoctrinată, supusă unui control capilar? Orice Dicţionar de Sociologie ne lămureşte: contracultura propune simboluri, norme, valori, moduri de viaţă în opoziţie cu cultura dominantă, ajungându-se chiar, dincolo de evaziune, marginalizare, conflict, ruptură, la criminalitate (contre-culture >>>

Adrian Dinu Rachieru- Marin Sorescu sau spiritul parodic

Mitografii lirice

 Mai degrabă ignorat acum decât contestat, deşi, cândva, nu cu multă vreme în urmă, se bucura de o largă popularitate (audienţa întreţinând, inevitabil, suspiciunea facilităţii), cu un bun instinct al pieţei literare (observa N. Manolescu), făcând o figură aparte în cadrul generaţiei, şaizecistul Marin Sorescu s-a bătut pentru reinventarea / „democratizarea” poeziei. Congenerii, în contextul neomodernismului nostru, redescopereau cu entuziasm filoanele liricii interbelice; mânat de impulsul înnoirii („Am vrut să mă schimb pe unul mai bun”), >>>

Lucian Blaga- in memoriam

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii 

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu, >>>