Constantin Enianu – versuri

homo aestimans

cât va fi ziuă și noapte
va sta răul lângă bine
universul e preparat din monade
fără suspine
monadele sunt brâncușiene
faptul e cunoscut de acei
ce consultă forța din antei
dată de realitatea lutului
spre claritatea știutului Continuă lectura

Constantin Enianu – Galactica psyhelp

Jacob Levy Moreno, sociolog şi psihiatru american, originar din România, este creatorul Sociometriei, o teorie şi un grup de tehnici şi procedee pentru măsurarea unor elemente de psihologie socială a grupurilor mici, în special a relaţiilor de atracţie sau respingere a membrilor acestor grupuri. Sub înrâurirea lui Freud, Moreno afirmă că structura intimă a structurilor sociale este latentă şi nu devine manifestă decât dacă este provocată experimental cu ajutorul anchetei sociometrice, care urmăreşte să obţină de la fiecare membru al grupului declaraţii despre ceilalţi membri: dacă îl simpatizează sau nu şi dacă socoteşte că e sau nu simpatizat de aceştia. Răspunsurile de alegere“şi de respingere se calculează matematic şi se redau sub forma unor sociograme. Tehnicile sociometrice (testul sociometric, testul configuraţiei sociale, psihodrama) permit nu numai cunoaşterea structurii latente a grupului, ci şi orientarea mai riguroasă a terapiei sociale a grupurilor mici anormal constituite. Aceste tehnici sociometrice elaborate de Moreno au dat naştere şi teoriei microsociologice, conform căreia societatea globală (macrosocietatea) nu ar fi decât un ansamblu de grupuri „micro-sociale, terapia tuturor grupurilor microsociale putând aduce cu sine automat asanarea întregii societăţi. De exemplu, eventuale conflicte din cadrul macrosocietăţii, fiind considerate ca fenomene de patologie socială, pot fi vindecate pe căile microsociologiei. >>>

Constantin Enianu – Spre ochiul minţii: Edgar Degas

Edgar Degas s-a autodefinit ca pictor clasic al vieţii moderne. Pictorul, membru marcant al grupului impresionist, era un aristocrat distant şi intransigent ce părea că poate crea fără efort. Acest fapt deghiza uneori retuşurile obsesive ale pânzelor sale, detaşându-l de temele centrale ale curentului impresionist, în special prin pictura de peisaj, prin plein-air, refuzând totuşi să picteze în aer liber. „Nu era fascinat de culoare şi de efectele pensulei, ci de contur şi de schiţe, reuşind să egaleze opera lui Monet şi Renoir. Niciun alt artist din vremea sa nu a experimentat la fel de mult, Degas excelând în sculptură, gravură, pastel, ulei, fotografie, prin care a explorat chipul uman, în special pe cel al femeii.”(Tim Marlow, „Impresioniştii”)(*).
Părinţii lui Degas erau bancheri, persoane cu aspiraţii aristocratice – tătăl originar din Napoli, iar mama, din New Orleans. Hilaire Germain Edgar Degas, s-a născut la Paris pe 19 iulie 1834 şi a avut o copilărie privilegiată. Pe parcursul vieţii Degas nu a suferit de nevoia banilor care fură timpul creatorilor, şi nu numai… Tatăl său l-a îndemnat să urmeze o carieră în Drept, pentru a conduce afacerile bancare ale familiei. „Degas s-a conformat, însă era mereu la Luvru, copiind febril operele maeştrilor, obicei care i-a rămas multă vreme. Era foarte încrezător, ambiţios, avid de a învăţa, aranjându-şi câteva întâlniri cu clasicistul Dominique Ingres, are l-a sfătuit pe tânărul aspirant «să deseneze multe contururi, nu din natură, ci din memorie şi din gravurile maeştrilor»”(*). >>>

Constantin Enianu – Clasic și sănătos: Rafael

În secolul XV, în localitatea Urbino din centrul Italiei se afla curtea prosperă a ducelui Guidobaldo di Montefeltro, conducător militar şi estet renascentist. Urbino reprezenta unul din centrele umanismului, loc al artiştilor, poeţilor şi savanţilor, printre care se afla şi Giovanni Santi, tatăl lui Rafael. Acesta din urmă a venit pe lume în primăvara anului 1483, având o copilărie nu lipsită de griji. La opt ani, şi-a pierdut mama şi sora, iar la 11 ani, se stinge şi tatăl său. Mai târziu Rafael a scris: „Nu pomenesc de ce mi s-a luat. Prea multă durere duce la moarte.” De băiat a avut grijă în continuare un unchi. Atelierul lui Giovanni Santi, unde Rafael învăţase să deseneze, a fost condus apoi de un meşter. Prietenii de la curte au avut grijă ca Rafael să primească educaţie, iar, ulterior, ducesa de Montefeltro şi arhitectul Donato Bramante l-au susţinut, în momente dificile din viaţă.
La numai 17 ani, Rafael era deja „pictor maestru”. Era acum timpul să se dezvolte în alt loc artistic mai elevat decât Urbino. Tânărul artist a trecut munţii către Perugia şi atelierul lui Pietro Perugino, unul dintre cei mai preţuiţi pictori ai vremii şi unul dintre ultimii cei mai buni maeştri ai picturii medievale italiene, ce practica un stil tradiţional, inspirat din pictura bizantină. Perugino, devenit mentor al lui Rafael, începuse lucrul la „Camera zarafilor”, o creaţie caracterizată prin detaliile atente şi hieratismul personajelor care vădesc inserţii de adevăruri universale în viaţa oficială. Personajele lui Perugino, nefiind oameni vii, ci sfinţi, lucrarea trebuia să fie dovada pioşeniei celor care o comandaseră. Diferenţa dintre stilul lui Rafael şi cel al lui Perugino poate fi remarcată la frescele din capela San Severo, din Perugia, unde pictorii au lucrat împreună, Perugino decorând partea de jos a pereţilor cu personaje statuare. Deasupra lor, Rafael a înfăţişat imaginea lui Iisus cu şase sfinţi, încercând să creeze adâncime spaţială şi conferind viaţă personajelor sale. Ca şi în cazul altor artişti, aici se vede ceva ce va deveni o cezură esenţială în istoria picturii. Însă, în această etapă, Rafael urma încă modelul lui Perugino. Asimilarea rapidă a ideilor altor pictori e o trăsătură importantă în evoluţia lui artistică. „Încoronarea Fecioarei” arată cât de >>>

Constantin Enianu – Frumosul ca epifenomen: Bauhaus

În oraşul german Dessau, „Gropiusallee” şi „Bauhausstraße”, sunt două indicatoare de pe un stâlp ce duc spre o clădire în care vreme de 7 ani a fost Şcoala de artă, arhitectură şi design Bauhaus, cea mai celebră instituţie germană de acest tip al secolului XX, ale cărei idei novatoare au germinat în întregul spaţiu occidental lărgit. Şcoala a fost proiectată în 1925 de arhitectul Walther Gropius, care a testat iniţial la Weimar în 1919, timp de 6 ani, ideile noului tip de învăţământ vizionar, într-un institut de artă cu profil de academie de arte frumoase, şcoală de arte şi meserii şi centru de cultură artistică modernă cu orientare estetică bine definită. Prin Manifestul inaugural din 1919, Gropius declara că ţelul ultim al oricărui demers artistic este construcţia (clădirea), propunându-şi realizarea unităţii dintre arhitectură, sculptură şi pictură, dintre monumental şi decorativ, sub semnul constructivismului şi al reacţiei pozitive faţă de expresionism.
Legând arta de meşteşug, Bauhaus-ul şi-a depăşit cu mult profilul. El a renovat, cu veleităţi artizanale, arta şi tehnica prelucrării materialelor plastice şi a metalelor, introducând şi învăţământul unor arte diverse ca: baletul şi teatrul, tipografia, publicitatea, afişul şi fotografia. >>>

Constantin Enianu – Mirodenii şi globalizare: Vasco da Gama

Deutsch: Dom Vasco da Gama, Graf von Vidigueir...

La sfârşitul secolului XV, în epoca marilor descoperiri geografice, prinţii Europei trimiteau spioni care să obţină hărţi valoroase. Rutele comerciale erau păstrate în secret. Cei prinşi cu aceste hărţi sufereau pedeapsa capitală. Scopul era găsirea de aur şi mirodenii exotice, mătase şi diamante, bogăţii aflate în celălalt capăt al lumii. Atunci Europa era obsedată de comorile Orientului. Mulţi au încercat să descopere rutele către ţinuturile mirodeniilor. Oceanele nu fuseseră încă explorate, iar călătoriile pe mare erau aventuri riscante. Multe expediţii se încheiau catastrofal. Dar un om a reuşit: exploratorul portughez Vasco da Gama.
Veneţia, nobilul oraş-stat de la Marea Adriatică, era centrul comerţului internaţional din Europa. Astăzi, palatele şi bisericile grandioase stau mărturie pentru bogăţia şi puterea din trecut ale Veneţiei. În fiecare an, în septembrie, veneţienii sărbătoresc epoca de aur a oraşului lor. Imaginaţia europenilor a fost stimulată de bestseller-ul din sec. XIII „Descoperirea lumii”, în care negustorul veneţian Marco Polo îşi povesteşte călătoriile în Asia. El a scris despre comori de basm din Orientul îndepărtat, despre insule unde se găseau aur şi mirodenii. Veneţia şi Genova ştiau cât de important era să deţină un monopol în acest paradis terestru. Rutele comerciale au rămas secrete. Profiturile justificau expediţiile. Mirodeniile erau foarte căutate şi se vindeau în Europa cu un preţ de 80 de ori mai mare decât cel cu ridicata. >>>

Constantin Enianu – Viaţă şi faţă: Dalai Lama

English: The Seventh Dalai Lama, Tsangyang Gyatso

English: The Seventh Dalai Lama, Tsangyang Gyatso (Photo credit: Wikipedia)

În cei mai apropiaţi munţi de cer, Himalaya, se află Tibetul. Aici, timpul în sine este încremenit. Ţinutul, învăluit în mister, are o singură divinitate şi un singur binefăcător. Cândva, era un loc de basm, neatins de lumea modernă, unde s-a născut o mare cultură şi a apărut o mare religie. Aici, omul s-a apropiat de Divinitate. Cu secole în urmă, Buddha cel viu, numit Bodhisattva, a venit în Tibet să-şi salveze poporul, sub chipul lui Dalai Lama.
Acum 1300 de ani, Tibetul era o mare putere militară. Imperiul său se întindea în China şi India, pe Drumul Mătăsii. În mod ilariant, tocmai în această perioadă militaristă a apărut şi budismul în Tibet, adus la curtea regală de marii înţelepţi indieni. La început, non-violenţa budismului a fost privită cu suspiciune, oamenii de rând fiind mulţumiţi cu zeii lor. O religie filosofică precum budismul, care nu se închina vreunui zeu, era dispreţuită şi înţeleasă în mod greşit. În Tibet, câţiva nobili stăpâneau pământul şi ţăranii care îl lucrau. Acest sistem descuraja orice ambiţie. Cine se năştea nobil era norocos, iar cine se năştea ţăran, rămânea pietrificat în condiţia sa, fără a avea şansa de a ajunge vreodată nobil. Însă budismul a venit cu speranţe noi. >>>

Constantin Enianu – Eliberarea de Anteu

pronia simţirii

să mă alint cu viaţa nu e un cherem
la care să mă prind deprins fiind
cu simplitate de plăcere ca-n harem
de ameţeli prin cărnuri scormonind

inteligibilul nu pot lăsa să moară
chiar dacă legi se-nşiră precum fulg
prin viaţa socială-n tărăboi de ceară
întinsă peste oase cu clipele ce curg

imperativul Trebuie e necesar să vină
căci omul e om prin pronie ce-ndură
excluderea firească din morbul de maşină
care are simţurile-n fum şi zgură

totuşi găsind că nu mai trebuie aceste
nu există naufragiu ci numai tempeste >>>

Constantin Enianu – La mulți ani, români, oriunde vă aflați !

Genius loci

                                           Români din toate țările, iubiți-vă !

Roman I Mușat și Eminescu
Sunt prototipuri cu care
Pe jos sau călare
Viața mea trece de-s cu
Mintea și inima-n jur
Deprins să urmez ce e pur

De primul o lume se leagă
De-al doilea tot ce-i al ei
Pământ cu lumina întreagă
Întru om și muri de temei

>>>

Constantin Enianu – Îngeri întrupaţi: Baletul rus

Alcătuite din ruşi refugiaţi în Europa, Baletele Ruseşti, care nu s-au manifestat în Rusia, au devenit vedete internaţionale. În cele din urmă, au ajuns în SUA şi au format un public al baletului, anterior inexistent. Povestea lor e povestea naşterii baletului modern, baletul aşa cum este cunoscut în zilele noastre, început la sfârşitul anilor 1920, la Paris, cu un grup de fetiţe rusoaice sărace ce visau o viaţă de dans. „Când am fugit din Rusia, ca mulţi alţi refugiaţi, am trăit în condiţii foarte vitrege. Cînd aveam şapte ani, mama m-a apucat de ceafă şi m-a dus la lecţii de balet. Nu mi-a plăcut. Era mai distractiv în curtea fabricii, să mă caţăr în copaci şi să arunc cu pietre în copii. Dar nu mă puteam împotrivi mamei.”(Irina Baronova). „Şi mama, ca şi mulţi alţi refugiaţi ruşi din Paris, orice familie care avea copii dorea ca aceştia să înveţe baletul. Am mers la Preobrajenska (Olga Preobrajensca, n.n.). Ea avea unul dintre cele trei studiouri bune, în tradiţia Şcolii Imperiale de Balet. Aveam opt ani. Mi-a ridicat fusta, s-a uitat la genunchii mei şi mi-a spus: «Trebuie să-ţi îndreptăm genunchii.» Apoi, privindu-mi spatele, a zis: «Ai spatele drept, vino la clasă.». Am fost dusă la dna Preobrajenska şi am fost îngrozită. Era prima dată când vedeam un studio, oglinzi, bare, mulţi elevi.”(Tamara Tchinarova). Şi pasiunea pentru balet avea să vină pe parcurs.

>>>

Constantin Enianu – Defulare pe sofa: Sigmund Freud

Sigmund Freud s-a născut pe 6 mai 1856, în Freiberg, astăzi Pribor, un fost orăşel austriac, actualmente în Cehia. Micul geniu e influenţat de mediul social în care trăieşte. Peste decenii, oraşul avea să-l omagieze, Freud fiind cetăţeanul monarhiei imperiale, devenită apoi până în 1938 Republica Austria, a fost şi un ateu care nu a vrut să-şi uite originile ebraice. Freud, a fost adorat şi persecutat, ameninţat şi defăimat de foştii prieteni şi elevi. Era umanist şi filozof, scriitor, exeget al literaturii şi arheolog al sufletului, dar şi al antichităţilor clasice. Psihiatru de profesie, Freud ignoră trupul şi medicamentele, concentrându-se asupra viselor şi asociaţiilor libere, manifestări ale fiinţei umane libere din punct de vedere fizic. Totul e legat de eu, de supraeu, de subconştient, de tabuuri şi plăcere, de condiţionările din copilărie, de dialectica erotismului şi războiului, atât la nivel individual, cât şi la nivel de colectivitate. El a explorat chinuitoarea lume paralelă a refulărilor, a anxietăţilor, a căutării fericirii şi a pericolelor. Ca şi contemporanii săi, Schönberg, Kandinsky, Gödel şi Wittgenstein, el a pus o altă ordine în lumea interioară a omului, timp de aproape o jumătate de secol, dar cu ecouri până în zilele noastre. >>>

Constantin Enianu – versuri

teme pe nisip

prin aparenţe-ades naivii-s înşelaţi
preţiozităţi văzând la cei mai-mari
pe când deştepţii se menţin damnaţi
ştiindu-şi merite ucise din lăstari
adevărul adevăr se vrea-n răsucire
la dreapta sau la stânga sus şi jos
lumea nu mai crede în strălucire
a podoabelor ce nu aduc folos
dar dacă depăşite teme redevin curente
temei găsindu-i răul solidar la toate
banal rămâne ritmul în mersuri virulente
precum maşina vremii pe aceleaşi roate
astfel treci vie în jurul-împrejur
ca pitagoreici urme pe nisipul pur >>>

Constantin Enianu – versuri

spirit de materie

iau unii Arta şi Religia în joacă
suficienţi găsind ecarisorii care
nu înhumează şi nici incinerare
nu acceptă ca pagube să facă
pare normal ca forma minţii scurte
în scurtă acţiune să se-mpace
romanicele temple cetăţi dace
le-au schimbat cu altele mărunte
ca lumea să se treacă mai în voie
dintr-un poet făcu utilitate
considerând a sa celebritate
de-i cetăţean supus la o nevoie
la moartea lui apoi să spună
că din Maria naşterea e bună >>>

Constantin Enianu – poezie

salcâmul

                                            Gândind la J.G. Herder

când rostul lumii în împletiri polare
am căutat şi-a dezvelit în vânt
mireasmă floarea peste ramul care
atinge cerul prin pământ

din el se naşte seva sufletelor rare
unindu-le cu legile-n frământ
să dăinuiască-n spaţii temerare
ce redeschid noi vremuri prin cuvânt >>>

Constantin Enianu – Artă şi victime: Joseph Mallord William Turner

La Expoziţia anuală a Academiei Regale din Londra, în mai 1840, toată lumea era în consens cu prezentarea unui tablou: „Îngenuncherea legii“ de Edward Lancier, unde în rolul învăţatului judecător e reprezentat un pudel. Criticii au căzut de acord: tabloul e perfect, executat cu gust şi rafinament. În aceeaşi expoziţie putea fi văzut şi tabloul „Corabie cu sclavi“, de Joseph Mallord William Turner, în privinţa căruia criticii au fost unanim de acord că era un dezastru. Cum se face că posteritatea îl consideră o capodoperă, iar criticii de atunci, un accident coloristic prelins pe o pânză ? Pictorul a redat o scenă îngrozitoare cu sclavi ucişi cu cruzime de corăbii şi apoi aruncaţi în mare. De ce un tablou care ar fi trebuit să emoţioneze a fost descris drept o absurditate detestabilă ? Toţi iubitorii de artă credeau că-l cunosc pe Turner, fiindcă el părea la fel de „englez“ ca şi o ceaşcă de ceai la un five-o’clock, el fiind şi preferatul galeriei naţionale. Dar, iată că exista şi un Turner, care nu a fost cunoscut: pictorul haosului, al tulburării şi al apocalipsei, autorul unor tablouri dezlănţuite şi ambigue, pe care un critic de atunci le-a numit generic „o pictură a nimicului“. Acesta se putea identifica cu extremele unui poet în pragul nebuniei. Dar, posteritatea fiind dreaptă, consideră că Turner trebuie cunoscut şi preţuit pentru călătoria sa vizionar-creatoare. >>>

Constantin Enianu – versuri

învățătură

fii întotdeauna mai bătrân decât pari
ca tinereţea ta să nu se năruiască
prieteniile luând de la cei mari
cu ştiri de minte strămoşească
ca un izvor sorbit de albie matură
adică fluviu scurs în ocean bătrân
te-nclină cu nevroza strânsă-n gură
să vezi cum morţi la morţi rămân
fără încredere priveşte fiul care
prea apăsat de tată el ascultă
tocită este viaţa lui şi-i pare
chiar tatălui pierdută deși-i multă
aceste cuvinte altă lume scoate
la lumina ce-i la fel în toate >>>

Constantin Enianu – Metale şi pasiuni

see filename

Geografic, Troia şi Sparta sunt relativ apropiate. Într-un fragment rămas dintr-o operă pierdută, intitulată „Kypria”, se relatează că lui Paris şi Elenei călătoria maritimă le-au luat doar trei zile, beneficiind de vreme favorabilă. Cercetătorii au divizat această lume în Orient şi Occident, conceptistic fiind de neînţeles pentru popoarele preistorice. Și nu exista o democraţie între ceea ce azi numim Asia şi Europa, pe care călătorii precum Paris şi Elena să o fi traversat. >>>

Constantin Enianu – Ochi de diamant: Rembrandt van Rijn

The Night Watch by Rembrandt, c.1642 (or The M...

În anii 1630, Amsterdamul trecea prin dezlănţuirea unui mare artist menit de a spune prin opera sa adevărul despre condiţia umană: pictorul Rembrandt van Rijn. Tot ce creează e aclamat. El ştie ce-şi doresc oamenii, înainte să afle ei înşişi. Şi nu există pentru el nici un obiect cronospaţial care să nu fie pictat: tablouri istorice, pline de acţiune; tablouri palpitante, cu privitori uluiţi; tablouri ce par vii, pulsând de însăşi respiraţia divină; portrete spectaculoase. Pictorul şi oraşul treceau unul prin celălalt. Nimeni nu mai văzuse tablouri ca ale lui Rembrandt sau oraş precum Amsterdamul.
Amsterdamul la 1600 era un mic port şi centru pescăresc. Mai târziu cu 30 de ani, cînd Rembrandt a ajuns aici, pe docuri se descărcau mătăsuri chinezeşti, fier din Suedia şi noile preferate ale lumii: zahărul şi tutunul. Într-o singură generaţie, micul centru provincial devenise capitala lumii. Orice ai fi dorit, Amsterdamul îţi putea oferi. El reprezenta supermarketul cu reduceri al secolului XVII. Mulţi se îmbogăţeau rapid şi spectaculos, neferindu-se deloc de a-şi arăta averea. Pe marginea canalelor, s-au ridicat case elegante, în care se puteau găsi toate mărfurile bune: piele imprimată cu aur; ceramică de Delft; oglinzi; hărţi ale lumii; tablouri, mai ales portrete. >>>

Constantin Enianu – versuri

prinosul plăcerii

să fii om şi după moarte-ţi pare
larg prinos la toate ce ai acum
deşi nu-ţi pasă că perfidul soare
căldură-ţi dă cu porţia în drum
alegând mersul pasul este mic
de n-ai avut acasă un părinte
să te ferească de ţelul inamic
dezvoltat în luturi fără minte
salvare găseşti acum cu calm
în impalpabilul ce hrană nu e
decât în sunetul vreunui psalm
alinând consumul de căţuie
că prinosul plăcerii peste oase
mai alungă urâtul de prin case >>>

Constantin Enianu – artă şi lunatism: Francisco Goya

Francisco Goya a fost adesea descris ca ultimul mare vechi maestru şi primul dintre cei noi în ale artei picturale. El a pictat superbe portrete ale curţii regale spaniole şi tablouri prezentând viaţa bună din Spania. Apoi, a creat şi unele dintre cele mai cumplite imagini ale cruzimii omeneşti. Opera sa este un amestec convingător de documentare publică şi de coşmar personal. Răceala şi puterea lui intransigentă pot oripila. Nu se cunosc prea multe despre prima perioadă a activităţii lui ca pictor. Pare să fi urmat o cale destul de convenţională. >>>

Constantin Enianu – versuri

plictis

de muncă sătul caut ideale
liniştiri în somn de noapte
dar visele adesea infernale
readuc din ziuă fapte
să-mi strice inima ce bate
iregular de-atâtea nevricale
când zilele-s pierdute-n plate
agoniseli rotundo-axiale
şi-mi vine uneori s-apuc
pe căi frânte sau curbate
ca omul plictisit şi zăpăuc
sub efortul care-i scoate
în faţă glorii ce se duc
apoi politicos în spate >>>

Constantin Enianu – Artă şi luciditate: Diego Velázquez

English: Painting by Diego Velazquez, 1628-162...

Sevilla în 1599, când s-a născut Diego Velazquez, era cel mai mare şi popular oraş din Spania şi al treilea ca mărime din Europa, după Paris şi Napoli. Un oraş în plină tranziţie, care în curând, avea să cunoască declinul. În pictură şi mai ales în sculptură, este un oraş şi mai important. Măreţia unui oraş este dată de regulă de puterea economică şi politică, însă regula nu este absolută, fiindcă uneori există o criză pe plan politic, economic, chiar şi social, iar cultura înfloreşte. La sfârşitul secolului XVI, pictura şi sculptura se aflau la loc de cinste în Sevilla. Port de legătură cu Indiile şi centru economic internaţional, Sevilla a devenit capitala comerţului cu obiecte de artă. Aici poposeau artişti şi opere de artă din întreaga lume. Arta era foarte apreciată la Sevilla, oraş aflat pe râul Guadalquivir, cu un nivel de cultură ridicat, în care erau mulţi oameni bogaţi. Banii care se strângeau erau donaţi bisericii. În Sevilla, existau peste 50 de mănăstiri. Monahii acestor mănăstiri aveau cunoştinţe de filosofie, teologie şi din toate ştiinţele. Ei aveau un rol important în oraş şi comandau tot timpul opere de artă, ca retablu-uri, sculpturi, tablouri, cruci, ostensorii etc. Astfel, nu e de mirare că operele de artă cu care Velazquez a intrat în contact în tinereţe, create de Pedro de Campana, Hernando de Esturmio, Pedro de Villegas sau Alonso Vasquez, au un pronunţat caracter religios. Este vorba de lucrări de seamă, pe care Velazquez le privea cu oarecare invidie şi, uneori, cu o umbră de milă, întrucât artiştii nu erau foarte talentaţi. Nici maestrul lui, Pacheco, nu era un mare talent, nici contemporanii. >>>

Constantin Enianu – artă şi incitare: Pablo Picasso

În al doilea deceniu al sec. XX, Pablo Picasso era regele picturii moderne. Locuia la Paris, într-un apartament luxos, lângă Champs Elysee, cu soţia lui, Olga, balerină rusoaică, şi băiatul lor. Îşi expusese tablourile într-o galerie prestigioasă. Întreaga artă era domeniul lui. Îmbătat de încredere, putea face tot ceea ce voia. În ianuarie 1927 a văzut ceva foarte pe placul său: o blondă, cu aer nordic, statuară, de 16 ani. Se numea Marie Therese Walter, iar Picasso a văzut-o într-o zi la galeriile Lafayette. Picasso n-a pierdut timpul. A mers la ea şi i-a spus că vrea s-o picteze. Apoi s-a recomandat: Picasso. Marie Therese avea să-i devină amantă şi motiv obsedant în tablouri. În 1932, o reprezintă într-o ipostază visătoare. O expresie feminină profundă de sexualitate cerebrală. Asemenea tablouri reuşesc ceea ce arată, aruncarea privitorului într-o transă ludică. Culorile creează o atmosferă de somnolenţă senzuală, vădind travaliul unui penel genial. Plăcerea emanată de această unduitoare policromie hedonică e departe însă de… „Guernica“. >>>

Constantin Enianu – versuri

mode

deşi mă simt cu mintea grea tot caut
un absolut la relativa lume
ce-şi poartă firea printre legi anume
haos şi ordine probând precaut
cu orice an în file-ncerc să torn
cerneli cu reflectări întrună
ferindu-mă de-adâncuri de genună
ce vor Sublim din Clasic să răstorn
sub alte mode Energia se repetă
că plictiseala jaruri resuscită
în viaţa care cade prima
de aceea vremea ce mai am discretă
elogiului de spirit las ispită
să clocotească-n el cu toată stima >>>

Constantin Enianu – Moarte și înviere: Osiris

„O, voi, cei vii, care sunteţi pe pământ sau vă veţi naşte, veniţi, vă voi îndrepta pe calea vieţii. Veţi naviga cu vânt prielnic, fără piedici, şi veţi ajunge în cetatea mutaţiilor cu inima neprihănită. Desăvârşit e drumul omului care ascultă de Domnul. Voi face să înaintaţi în cunoaşterea duhului său. Fericit e cel care-l iubeşte pe Domnul.”(Paul Barbăneagră, „Arhitectură şi geografie sacră. Osiris, zeul învierii”)(*)

Pelerinajul vieţii pământeşti către moarte, era considerat de egipteni ca o navigare perpetuă în căutarea portului cel bun al occidentului. Împreună cu bărcile solare, îngrămădite în preajma piramidelor sau în văile muntelui occidental, se ajunge în portul bun. Piramida, este o copie a culmii care domină Valea Regilor, reprezentând un creuzet al învierii. În interiorul acestui creuzet, are loc succesiunea de metamorfoze care produce transmutaţia trupului muritor în corp nemuritor. Când ajunge în portul bun, barca ia corpul celui care a murit şi îl duce la locuinţa învierii. Şi, înainte de a fi etern, mormântul este ca un vapor care îşi continuă cursa după moarte. „Prin dinamica sa ascensională, culmea occidentului, ca poartă spre lumea de dincolo, este analogă cu piramida. Amândouă reprezintă imaginea lumii, scări de lumină, ele simbolizând pe zeul Ra, cuvântul creator şi rege al cerului, focar de energie. Ele manifestă puterea regeneratoare a zeului Osiris, rege al lumii de jos.”(*) >>>

Constantin Enianu – versuri

luciu de fum

trezirea gândirii faţă de sine
îşi cere salvare în viaţa de-acum
aici şi oriunde încrederea-n tine
n-a zdrobit robii luciului de fum
fraze importante ai găsit prin cărţi
filosofii măreţe întrepătrunse-n largi
deschideri de întreguri luate de la părţi
atomi şi sentimente pe aţă să le tragi
ca la urmă să-ţi rămână acel bun ales
pe care-l poţi atinge cu degetele moi
e un concurs aici din lumea-palmares
înghesuită-n scopul faptelor de soi
şi ce înseamnă gândul de gândeşti
că numai fumul cu el tu lustruieşti >>>

Constantin Enianu – versuri

fabrica de visuri

                           gândind la A. Malraux
e tutelară mintea în lumină
semănând c-o fabrică de visuri
ea în miezul lumii se alină
cu forme farmec şi abisuri
prin afirmări negări ce curg
consult un presupus sublim
profet vizionar sau demiurg >>>

Constantin Enianu – versuri

etern prin clipă

creatorule de mână te ţin şi uit
că eşti mare când mare sunt eu
de fac ce tu faci am să repet
prin lume rotirea de bine cu rău
alerg lângă tine sau stau într-un loc
şi vieţi nedeschise de statice porţi
le cânt resemnat în vers apostat
schimbarea de lume e veche în sorţi
eşti ceea ce sunt fiind un prezent
ce sufletu-şi toarce din carne şi os
ca nimeni rămâi când eu voi muri
dar cu numele-ntreg de sunt preţios
tu treci pe oriunde o lume te cere
iar clipa ei te va menţine prin ere >>>

Constantin Enianu – Artă şi mister, Matthias Grünewald

Colecţionarul Joachim von Sandrart, născut la trei generaţii după moartea artistului plastic Matthias Aschaffenburg (alias Grünewald), se lamenta că nimeni altcineva nu a lăsat mărturii mai puţine despre viaţa şi opera acestui pictor. Supranumit „omul misterelor”, Grünewald, la începutul secolului XVI, a pictat altarul de la Isenheim, care reprezintă unul dintre punctele de apogeu ale artei creştine. Intensitatea tratării acestei teme religioase se regăseşte la puţini artişti. Imaginile picturale de pe altarul de la Isenheim sunt create de acest pictor de profund extaz religios, în spiritul veacului său. >>>

Constantin Enianu – versuri

con-summum

să fiu modernist sau postmodernist
şi prefixe de soi să invoc în creaţii
ca timpul meu să dispară simplist
cu lumea avidă de alte situaţii
epifenomene prin retine pătrund
adânc în suflet să discearnă abis
de-nţelesuri cu sonuri pe prund
liniştind vreun visat paradis
căci clarul e o formă-n reformă
lejer să se plimbe prin viaţă
viclenia raţiunii transformă
arta în economie de piaţă
sunt realist sau suprarealist
şi mă consum ca un artist >>>

Constantin Enianu – Vestigiile Eladei

Fiind „victima” unei „excursii” pe un post de televiziune, unde am vizionat cu plăcere un documentar despre vechea Eladă, am decis să inserez câteva consemnări pe marginea acestui documentar pentru uzul cititorilor amatori de cunoaştere, prin metode dinamice sau statice. Iată ce am putut vizita în această excursie statică, efectuată din fotoliu:

 • Atena

Acropole este dealul sacru al Atenei şi cel mai important sit arheologic al Greciei. Atena a fost populată în anul 2.500 î.d.H. În timpul Pereioadei Arhaice, au fost construite multe temple, iar fortăreaţa de pe Acropole a devenit locaş de cult. Însă în timpul Erei de Aur a lui Pericle, şi la 30 de ani după ce a fost cucerită de perşi, au fost ridicate câteva dintre cele mai importante monumente ale sale. Arhitectul a fost Iktinos, iar sculptorul, Fidias. Atena şi zeul mării Poseidon şi-au disputat rolul de protector al oraşului, pe-atunci numit Kekropia, după numele regelui său. Într-un final, s-a hotărât ca zeii să aleagă cine urma să ofere oraşului cel mai de preţ dar. Disputa a avut loc pe dealul Acropole. Poseidon a lovit tridentul de o stâncă din care a ţâşnit apă, în vreme ce Atena a creat primul măslin din >>>

Constantin Enianu – versuri

capriciu

tu vrei iubire fără a iubi
şi viaţă plină de prezent
la nesfârşire pentru orice zi
şi nopţi stăpâne violent
iubind eu nu jertfesc iubirea
deşi tu aprig vei reduce
prin gelozie răzvrătirea
Acelui care-I prins pe Cruce
belşugul bine e păstrat
de un sărac ce nu-l doreşte
aşteaptă deci un gând curat
în inimă ca dar cum creşte
şi buza roşie care se stinge
când flacără-n atins n-atinge >>>

Constantin Enianu – Artă şi crimă, Jacques-Louis David

Pe 19 septembrie 1783, un uriaş balon plutea deasupra grădinilor de la Versailles. În nacela balonului se aflau o raţă, un cocoş şi o oaie. În momentul când un vânt puternic a sfâşiat pânza balonului în partea superioară, oamenii au fost îngrijoraţi pentru bietele fiinţe. În final, totuşi, balonul a rezistat, iar pasagerii au scăpat cu bine. Acest episod cu balonul era la acea vreme o încălcare a protocolului oficial. Versailles-ul era construit ca simbol al conservării absolutismului. Pe domeniile limitrofe domnea încă o viziune aristocratică. Dar în aer, începea să plutească democraţia.  >>>

Constantin Enianu – versuri

alibi teatral

dorinţa-i copleşită-n teama
care mă răpune când gândesc
zilele să se prefacă-n drama
de deznădejdi ce copleşesc
azi alibi gasesc iubirea
ţesând covor de penelopă
iar aşteptări îmbină firea
subit în ritmul de sincopă
şi inima de-ar sta cu toate
m-aş împăca precum cu tine
care te ascunzi la spate
de lună să mă vezi mai bine
iluziilor sunt părtaş că prind
de tine drama ce o joc trăind >>>

Constantin Enianu – Artă şi bani: Claude Monet

MonetClaude Monet este cel mai notoriu pictor din lume şi, pentru mulţi, un mod de viaţă. Sunt frizerii, împodobite floral alături de reproduceri ale picturilor sale, reproducătorii declarând că, prin gestul lor, îi ţin locul lui Monet, care e mort, iar aceştia, fiind vii, trebuie să-şi întreţină existenţa. Au ei vreo vină ? S-ar părea că nu, din moment ce piaţa cere aceste reproduceri, iar copiştii au şi ei dreptul de a trăi sub soare. Monet & Money… Un peisaj de Monet care costă până la un milion de dolari e un chilipir. Astfel se pot câştiga bani pentru a construi o reşedinţă de vară sau pentru a cumpăra o maşină elegantă. În Occident, lumea pare că şi-a pierdut capul după Monet, fiind ca o nebunie colectivă, care funcţionează. Monet-mania a cuprins şi Academia Regală din Londra. Se anticipează 500.000 de vizitatori pentru cea mai recentă expoziţie. Acelaşi lucru s-a întâmplat la Boston, înainte de Crăciun. Oamenii îl adoră pe Monet: „Mad about Monet“, scrie mai peste tot. Monet este mai popular ca oricând, mai ales prin faptul că este înţeles de toţi. Pictura sa nu dă lecţii, nu întreabă, nu deranjează. >>>

Constantin Enianu – Afacerea imaginaţiei: Codul lui Da Vinci

Documentarul episodic de televiziune „Conspiraţii sub lupă“, prezentat în premieră de „Discovery Civilisation“ (versiunea în lb. română „Zone studio“), supune cele mai durabile teorii ale conspiraţiei unei baterii de teste ştiinţifice. În acest sens, am ales unul din episoadele care analizează cea mai mare teorie a conspiraţiei, afirmaţia că istoria ultimilor 2000 de ani are la bază o minciună: „Codul lui da Vinci“. 

De la New York la New Delhi, o carte a stârnit discuţii pe mapamond: „Codul lui da Vinci“, a scriitorului Dan Brown. A fost vândută în 15 milioane de exemplare, în 30 de limbi, iar numărul este în creştere. Se pare că fenomenul e global, vânzând cea mai mare teorie a conspiraţiei unui public interesat. Afirmaţia de bază a teoriei: Iisus Hristos, departe de a fi Mântuitorul celibatar şi divin, cum spune Biserica Creştină, a fost cât se poate de uman. Şi mai şocantă e afirmaţia că mama copilului a fost femeia atât de dispreţuită de apostoli: >>>

Constantin Enianu – Adevărul frumuseţii: Michelangelo

michelangeloMichelangelo Buonarroti este un nume legendar. Contemporanii săi îl venerau ca pe o divinitate, iar moştenirea sa artistică, de la „David” la „Capela Sixtină”, rămâne impresionantă şi emoţionantă. Totuşi acest geniu era în acelaşi timp şi un om demn de milă. Mulţi şi-au pus întrebarea dacă opera cestui artist prolific cu mâini fermecate nu a fost cumva fructul vreunei dereglări psihice…  >>>

Constantin Enianu – versuri

facere fără a fi

 a trecut apa peste tulpina
doborâtă cu dinţii

în urmă nu s-a uitat
să vadă ce se întâmplă
precum nebunul căruia nu-i pasă
ce face cu mâinile >>>

Constantin Enianu – Actualitate prin virtualitate: Veneţia

VeniceVeneţia este oraşul îndrăgostiţilor, al muzicii, al teatrului şi al carnavalurilor. Veacuri consecutive, pe aici au trecut tot felul de personalităţi, dar şi anonimi. Despre Veneţia îmi permit să povestesc câte ceva, din ce am citit şi am văzut prin intermediul mijloacelor virtuale. Chiar dacă în 1880 poetul Eminescu a consemnat printr-un sonet că viaţa falnicei Veneţii era stinsă, acest oraş, cu o vechime de 1.200 de ani, e cel mai interesant de vizitat în zilele de azi, întrucât se mai aud cântări şi se mai văd lumini de baluri. Când are loc Carnavalul Veneţian anual, centrul San Marc împreună cu întregul oraş e plin de un farmec specific şi memorabil. >>>

Constantin Enianu – versuri

neantul lucidităţii
 
greaţa de egoism şi ploaia de stele
întinate cu glorii uşoare de leu
plictisit de jungla emulaţiilor grele
în imanenţa dulce fără Dumnezeu
mă fac să umblu sub soare hai-hui
să nu mai văd nevăzuturi aprinse
cum stau ca şi candele uitate în cui
că-n lume nu-s bunuri în ele cuprinse
e textul formal mai bun decât toate
de aceea sunt mândru că pot muri
neştiut de cine e vrednic şi poate
cuprinde minuni de cuvinte-n a fi.
căci ce semnificaţii au materii grele
când formele storc noroaie din stele >>>

Constantin Enianu – Convivencia

Constantin Enianu

Există o civilizaţie uitată a Europei, cosiderată o civilizaţie a toleranţei religioase, a unei culturi şi ştiinţe remarcabile. Este povestea Islamului pe meleagurile Europei. Pentru a descoperi impactul profund al Islamului asupra artei, ştiinţei şi filosofiei europene, e necesar a străbate istoria Spaniei, Siciliei şi Franţei, căutând dovezi ale unei civilizaţii pierdute, care-şi depăşea cu câteva secole epoca. Vom găsi oare şi experţi în domeniu ce pot desfiinţa ideile preconcepute ? Să fim optimişti. Chiar unul dacă amintim, e un câştig pentru umanitate.
               Cei mai mulţi europeni cred că civilizaţia lor are rădăcini greceşti şi romane, care s-au pierdut în Evul Întunecat şi că Renaşterea a fost, în sens propriu, renaşterea culturii greceşti. Asta se crede, însă lucrurile nu sunt atât de simple. Există un capitol din trecutul Europei (Creştinătăţii), care spune cu totul altă poveste. >>>

Constantin Enianu – simţire

frumuseţea ta fără să o ştii
 ornează un fragament de linte
îţi pune diademă muguri vii
care-nfloresc ca să te simtă

şi te menţin în plăceri adânci
deşi nu vezi în rol plăcerea
ca floarea singură pe stânci
din friguri îţi aduni averea >>>