Istoria verişorilor uitaţi

Rezumarea istoriei învăluite într-o ceaţă densă a aromânilor  (sau macedo-românilor sau vlahilor) reprezintă o încercare foarte dificilă, dacă nu imposibilă. Chiar şi recenzarea unei cărţi despre aromâni este delicată, având în vedere multitudinea problematicilor pe care o ridică studiul unui popor mai puţin cunoscut, locuind în mai multe ţări. Atunci când acestea mai sunt şi balcanice, chestiunea devine şi mai spinoasă, având în vedere recrudescenţa naţionalismului.

Originea aromânilor rămâne  oarecum o enig­mă, căci se învârte în jurul dezbaterii: reprezintă ei rămăşiţele romanităţii sud-dunărene sau au migrat de la nord de Du­năre, având în vedere şi preocuparea lor esenţială: păstoritul?Recuperarea acestei tematici, ocultată cincizeci de ani de re­gimul comunist, a avut loc totuşi după 1989. Volumul Aromânii. Istorie, limbă, des­tin (Editura Humanitas), coordonat de Neagu Djuvara, el însuşi cu origini aro­mâne, adună mai multe studii publicate în 1988 în revista de specialitate a Institut Na­tional des Langues et Civilisations Orientales (INALCO) din Paris, editată în limba română pentru prima dată în 1996, reeditată în 2012. Totul a plecat de la o co­municare a lui Neagu Djuvara din 1986 des­pre diaspora aromână care a stârnit in­teresul francezilor. Volumul urmăreşte ches­tiunea aromânească din mai multe un­ghiuri de cercetare, folosind elemente de is­torie, istorie comparată, lingvistică, pent­ru a retrasa destinul unui popor cam prea uşor uitat. >>>

Reclame

Capela Sixtină a ortodoxiei româneşti: biserica din Drăgănescu. Picturile profetice ale Părintelui Arsenie Boca

Această prezentare necesită JavaScript.

Motto: “Pictura sacră e istoria în imagini a vieţii Mântuitorului şi a celor transfiguraţi de El. Adică imaginea raiului. Sfinţia Ta [pr. Arsenie Boca] ai înţeles să faci o pictură transfigurată în nuanţe clare şi deschise, paradisiace, pentru a sugera lumea feerică de dincolo. Biserica de la Drăgănescu iradiază lumina raiului” (teolog Nichifor Crainic). >>>

Din nou casele memoriale

De la o vreme s-au cam rărit în Bucureşti, aşa că nu e de prisos să mai explic o dată ce sînt casele memoriale. Altădată, oamenii erau mai obişnuiţi să le vadă; în avîntul educativ al tinereţii sale, regimul comunist stabilise pe harta Capitalei şi a provinciei anumite puncte menite să amintească figuri culturale sau „luptători pentru cauza clasei muncitoare“. Pe urmă, ilegaliştii au dispărut şi culturalii au fost neglijaţi, fiindcă privirile se îndreptau numai spre Scorniceşti. >>>

De ce toţi preşedinţii României s-au temut de Regele Mihai I?

Cînd Papa Pius al XII-lea le-a solicitat Aliaţilor un loc la Tratativele de Pace de după cel de-Al Doilea Război Mondial, Stalin ar fi întrebat, conform mărturiilor istorice: „Cîte Divizii are Papa?“. La moartea dictatorului sovietic, Papa a răspuns: „Acum se vede cîte divizii avem“.

Regele Mihai I a trăit aproape jumătate de secol în exil. Fără gardă de corp sau servicii secrete. Nu a organizat nici un detaşament de luptă contra republicii instaurate de regimul sovietic de ocupaţie. A continuat să reclame abuzurile săvîrşite contra poporului său. Cînd unii ridicau Cortina de Fier, el cobora pios privirea. >>>

Vavila Popovici- Despre intelectuali

Comunismul a creat acel odios sistem al securității în anul 1948, principalul instrument al represiunii  împotriva poporului român. Modalităţile prin care s-a exercitat teroarea au fost multiple: arestări, anchete, torturi, condamnări, continuând cu teroarea psihologică – organizarea unei formidabile reţele de informatori, colaboratori, punerea la punct a unui diabolic sistem de diversiune şi dezinformare a maselor, ameninţări, şantaj şi încheind cu presiunile făcute asupra întregului aparat de stat, economic şi administrativ. Au fost întemniţați, ucişi în închisori şi lagăre de muncă sute de mii de deţinuţi politici, oameni de toate vârstele şi de toate categoriile sociale şi profesionale, printre care foarte mulți  intelectuali, așa-zisa „cremă a intelectualității românești”. >>>