MAria RUgină – poezie

CEL MAI FRUMOS ȘI SFÂNT PĂCAT

D U L C E – A M A R

Mă-întrebi CE cred că E PĂCATUL?
O DECONSTRUCȚIE DE SINE,
Încorporând, prin asumare,
Efectul Răului în Bine.

În spațiul legii obiective,
Păcatul poate genera
Ireversibila povară
De a-ți cunoaște limita. >>>

George Petrovai – Ce-i de făcut ca România să redevină productivă?

Până și cei mai înflăcărați patrioți trebuie să ia realitatea așa cum e și să admită nu doar că România este neproductivă în cam toate sferele de activitate (industrie, agricultură, cercetare, transporturi, turism), dar că a reușit performanța de a deveni chiar contraproductivă în sectoare ce privesc sănătatea biologică și moral-spirituală a națiunii (prin închiderea atâtor spitale și școli), respectiv în gingașul și atât de importantul compartiment al politicii externe.
Căci se știe prea bine că menirea patriotismului și a adevăraților patrioți este aceea de a pune degetul pe rană, nicidecum de-a contribui la prelungirea agoniei prin ascunderea sub preș a gunoiului, de teama consecințelor politice ce ar decurge cu necesitate; de altminteri, varianta din urmă a patriotismului este totuna cu demagogia și pălăvrăgeala, altfel spus face casă bună cu aflarea-n treabă…
Este adevărat că modernizarea României a demarat în vremea scurtei domnii (de numai șapte ani) a principelui Alexandru Ioan Cuza, deci mai târziu decât în state fanion ale Europei, precum Anglia și Franța. >>>

George Petrovai: Orbul găinilor – fleacul care continuă să ciuruiască speranțele românilor postdecembriști

Dacă luăm aminte la scurta rugăciune românească „Dă, Doamne, mintea românului de pe urmă!”, atunci avem dovada clară că în decursul istoriei sale acesta s-a păcălit de-atâtea ori urmând calea monstruosului dicton „Capul plecat sabia nu-l taie”, o veritabilă perlă a strămoșescului îndemn la răbdare și resemnare, încât avea nevoie de lecția dură a umilințelor care cu necesitate urmau, ca mintea să i se lumineze și el să ajungă să regrete trecutul, cu o idee parcă mai puțin amarnic decât prezentul. Că doar nu de florile mărului, în faimoasa poezie Doina, Eminescu deplânge destinul à rebours al românilor: „Vai de biet român săracul,/ Înapoi tot dă ca racul…” >>>

George Petrovai: Binomul educație-autoeducație

Este mai mult decât evident că, din totdeauna, orice societate civilizată și ferm angajată pe calea progresului spiritual și material, așează la temelia giganticei sale construcții binomul educație-autoeducație. Căci care om cu scaun la cap își va construi casa pe un teren mlăștinos sau nisipos, dar fără a acorda fundamentului atenția necesară?
Tot astfel, conducătorii popoarelor mai expuse decât altele la capriciile și vitregiile destinului după unii, ale istoriei după cei mai mulți (bunăoară așa ca poporul român), ar trebui să fie preocupați până la obsesie de făurirea unei baze statale deodată trainică și suplă, care în scurt timp să se constituie într-o adevărată rampă de lansare a țării și poporului respectiv în universalitate, ceea ce pentru sărmana istorie umană este totuna cu eternitatea. >>>

Ion Iancu Vale – versuri

marşul suicidar al protezelor

Undeva, pe întinsa Câmpie a Tăcerii,
Ultimul Far semnalizează palid şi intermitent
fire sticloase şi rare de iarbă străpung fără convingere
cochilia roşietică şi fărâmicioasă a solului.
Curenţi incandescenţi de aer învolburează pânze
albe de praf, generând tornade rebele antrenând
miasme fetide ce viciază aerul, incitând Marea Angoasă
spre a-şi flutura aripile cenuşii.
Cortegii şerpuitoare de proteze se precipită, busculându-se,
într-un lugubru scârţâit de balamale ruginite,
către Ultimul Far.
Ignorând Nelimitata Crevasă ascunsă dincolo de el, >>>

George Petrovai – Întoarcerea în timp

Ai parte-n viață uneori
de-asemenea-ntâmplări ciudate,
că fără ele viața este
doar ritmică banalitate…

Din incredibil mi-a fost dat
să gust și eu cândva-ntr-o noapte,
când sufletul m-a-nștiințat
că de vremelnic se desparte.

Și-ntr-adevăr, îndat-apoi
m-am înălțat ca o părere
deasupra trupului închis
într-un abis de neputere

și c-o iuțeală chiar mai mare
decât a gândului hoinar,
am părăsit timpul real
intrând în cel imaginar,

ca să mă-ndrept către Iudeea
procuratorului Pilat,
unde Iisus Mântuitorul
urma să fie judecat… >>>

Constantin Enianu – versuri

con-summum

să fiu modernist sau postmodernist
şi prefixe de soi să invoc în creaţii
ca timpul meu să dispară simplist
cu lumea avidă de alte situaţii
epifenomene prin retine pătrund
adânc în suflet să discearnă abis
de-nţelesuri cu sonuri pe prund
liniştind vreun visat paradis
căci clarul e o formă-n reformă
lejer să se plimbe prin viaţă
viclenia raţiunii transformă
arta în economie de piaţă
sunt realist sau suprarealist
şi mă consum ca un artist >>>

Mariana Cristescu – „Cine îşi uită istoria merită să o retrăiască!”

20 martie este o zi cu semnificaţii aparte pentru români. La 20 martie 1821, Tudor Vladimirescu adresa o proclamaţie locuitorilor din Bucureşti şi o alta către cei din judeţe, în care arăta că ridicarea sa a fost provocată de „pierderea privilegiilor noastre şi jafurile cele nesuferite care le pătimea fraţii noştri”. *  La 8 martie / 20 martie 1848 are loc, la Paris, în locuinţa lui Nicolae Bălcescu, o întrunire a revoluţionarilor români (munteni şi moldoveni), unde se hotărăşte începerea Revoluţiei şi se redactează un program revoluţionar burghezo-democratic, în care se preconiza, printre altele, împroprietărirea ţăranilor cu despăgubire. >>>

Dumitru Stăniloae, despre omenie

Dumitru Staniloaie2Notiunea romaneasca a omeniei e tot asa de greu de definit ca si notiunea dorului. Ea nu e notiune livresca, si deci usor de definit cum este cea indicata de cuvantul german menschlichkeit, sau menschlich, sau de cel francez humain.

Cuvintele germane menschlichkeit, menschlich se apleaca spre ideea de mila, avand un sens apropiat de barmherzigkeit. Iar cuvantul francez humain are, de asemenea, aproape numai un inteles sentimental. Grecii nu au un derivat de la anthropos incarcat de bogatia de sensuri a cuvantului romanesc si nici slavii nu au un derivat de la celovek, care sa afirme echivalentul omeniei. >>>

Marin Sorescu şi contracultura

La Sorescu maliţia ascunde şi protejează vulnerabilitatea fiinţei, fragilitatea „trestiei gânditoare”. Scutul ironic-parodic ne apără de comedia obiectelor, de propria noastră reificare; percepem „dulcea gângurire a lucrurilor”, diferenţa de nivel dintre ideal şi real. Scindat, Sorescu nu devine un dezabuzat.

Recent, într-un articol din Cultura, sub un titlu imprudent, derutant chiar (v. Contracultura lui Marin Sorescu, nr. 22/7 iunie 2012), Cosmin Borza punea în discuţie poetica soresciană, pornind de la Tinereţea lui Don Quijote, volumul din 1968 şi, mai ales, invocând celebra Postfaţă, pescuind acolo posibile „elemente de contracultură”. Subliniind, desigur, „cosmologia relativităţii”, rescrierea parodică, clivajul etc., şi conchizând că răspunsul sorescian nu putea fi decât „sceptic”. Dar, firesc, ne întrebăm: putea fi vorba de o contracultură în contextul unei societăţi opresive, ideologizată, îndoctrinată, supusă unui control capilar? Orice Dicţionar de Sociologie ne lămureşte: contracultura propune simboluri, norme, valori, moduri de viaţă în opoziţie cu cultura dominantă, ajungându-se chiar, dincolo de evaziune, marginalizare, conflict, ruptură, la criminalitate (contre-culture >>>