Radu Preda – Darul nesimţirii

abcNu pot pătrunde tainele sufleteşti ale unora care azi spun una, pentru ca mâine să facă alta, să laude pe faţă şi să critice pe la spate, să treacă de la un partid la altul, după interes, să scuipe unde au mâncat şi să se entuziasmeze la comandă. Pe scurt, sunt inadecvat pentru ceea ce la noi, în condiţiile date, se cheamă carieră. Îmi mărturisesc perplexitatea în faţa acestor contemporani. Îi suspectez că sunt posesorii unei capacităţi aparte de a face priză la realitate, de a se adapta sau că, direct formulat, beneficiază de o enormă, insondabilă nesimţire. Asemeni teflonului, conştiinţa lor nu este afectată de nimic. Orice rezervă, cât de mică, trece pe lângă ei fără urmă. Sunt impasibili. Aproape mistici. Nu îi scoţi din ale lor. Dorm liniştiţi, mănâncă la fel, au grijă de maşinile în dotare, fac afaceri, cumpără cadouri pentru soţii şi, la nevoie, îşi plimbă câinii seara. Mişcându-se mereu între ilegalitate şi imoralitate, viaţa lor mimează cu succes normalitatea. În politică, un asemenea exemplar se simte precum peştele în apă. Negociază perpetuu, clamează ipocrit, se profilează cu viclenie, ajunge util, chiar indispensabil, vânzându-se apoi în consecinţă. „Băiat bun”, „de-al nostru” – >>>

Reclame

Doamna Maria Despina – Soacra lui Ştefan cel Mare

 

 Soţia domnului muntean Radu cel Frumos (1462–1475, cu întreruperi), mama ultimei soţii a lui Ştefan cel Mare (1457–1504). Considerată a fi fost o prinţesă sârbă sau albaneză (Ştefan Gorovei subliniază legătura cu Gjergj Aranite Comnen, demonstrând posibilitatea paternităţii acestuia), s-a căsătorit cu Radu cel Frumos cu care a avut o fiică, Maria Voichiţa. La 24 noiembrie 1473, domnul Moldovei Ştefan cel Mare atacă Ţara Românească, domnul muntean fuge, lăsând în mâna invadatorului familia şi tezaurul ţării. Maria Despina şi fiica ei nevârstnică sunt capturate şi duse în Moldova. Evenimentul este redat >>>

Românul îngropat în pământul altei patrii

Îl chema Luca şi nu avea de unde să ştie că abisul fără de fund al propriei sale morţi avea să-l înghită cu destul de multă nemilă departe de ţărâna care îi aşteptase cu bucurie primul scâncet al vieţii. Întunericul crâncen al nefiirii din glodul rece al altei patrii îl aşteptase probabil îndelung şi cu infinită răbdare de-a lungul vremii, ca şi cum foamea lui nestăpânită de carne şi de oase nu putea fi ostoită într-o oarecare măsură decât cu mădulare complet străine de fiinţa sa. Ca orice român care gândea că lumea de dincolo de graniţa vestică a ţării de apartenenţă reprezintă raiul existenţei, Luca plecase de acasă cu gândul că pâinea altui neam al pământului este ceva mai bună decât aluatul vetrei părinteşti. Evident, o iluzie, o uriaşă iluzie personală, din chingile căreia avea să purceadă destul de curând către o altă dimensiune a Universului. Nu avea încotro însă. Pornise pe o atare cale ca mulţi, >>>