Victor Mitocaru, printre semne de cultură

La urma urmelor, se ştie că, atunci când ţii neapărat ca ceva să îţi iasă bine, cu rost, ei bine, exact atunci, faci ce faci şi dai, vorba cea slăvită, cu stângul în dreptul. Totuşi, voi încerca de-a lungul acestei pagini să desenez cu eficienţă literară un portret Victor Mitocaru. De ce îmi face plăcere un asemenea exerciţiu ? Pentru simplul dar onorabilul gând că încă mai există oameni interesaţi de ceea ce se află în jurul lor, oameni a căror curiozitate se întâlneşte adesea cu firescul şi cu dorinţa de a restitui, măcar pentru o clipă, o stare de normalitate îndepărtată. Îl preţuiesc pe Victor Mitocaru în special pentru această neobosită încrâncenare de a recupera din zona sensibilului (devenit între timp insensibil) acele gânduri, gesturi, prietenii, atât de normale în alte timpuri. Nu profesez emoţia nejustificată a celor ce au rămas cantonaţi în trecut dar îmi gândesc perspectivele critice ca fiind tributare unui echilibru al bunului simţ, al unei măsuri binevenite. >>>

Reclame

Iulia Roger Barcaroiu – Poem în rugăciune

   Se crispează sub durerea trecerii spre toamnă o vară de praf si uscăciuni.

…………………………

        Şi eu…eu, mă ridic din pământ, îmi scutur de pe verdele fragil fărâmele de ţărână, şi nouă, joasă, enormă, dar mai ales nouă, mi se descoperă viaţa.

   Răsuflu adânc, nelămurită încă de marea preschimbare şi mă infioară o voluptate ciudată, aceea a regenerării, povară şi recompensă, pe care o recunosc drept cea dintâi lege a ierbii si care urmează să fie si legea mea, căci iată, de data aceasta, sunt iarbă. Simt cum urcă in mine viaţa pamântului şi ştiu că trebuie să mă înalţ, să acopăr, să cuprind. Rădăcinile mele pecetluiesc eternul care cerne pământul. Mi se face frică. Sunt un fir doar; în curând voi fi spice care, la rândul lor, imi vor purta sămanţa peste aplecarea vânturilor, peste timpuri. >>>

Radu Florescu- Fascinația marginii

Am scris cu altă ocazie despre discretia lui Radu Florescu si despre marginea în care, poetic vorbind, locuieste, o locuire deliberată, întemeiată pe convingerea că este acesta singurul mijloc de a se înscrie în adevăr. Poate că n-am insistat îndeajuns atunci asupra felului în care lumea poeziei sale, articulate tocmai pe coordonatele marginii, refuză exhibarea, spectaculosul, histrionismul, mărturie a unui adevăr care-si este siesi suficient si nu slujeste nimic altceva. Fără îndoială, o anume teatralitate stă la temelia acestei poezii (si ea înseamnă, în fond, constiintă de sine), dar este o teatralitate a negativitătii, a retragerii în sine. Pe această recesivitate se instituie si unitatea de ton a liricii lui Radu Florescu: cu fiecare volum, poetul slefuieste un singur poem (si, în realitate, un anume mod de a fi în lume), asa încît, dacă as cita din mai vechile comentarii, nimic n-ar fi în contradictie cu poemele din ultimul volum, Probă de viată (Editura Conta, 2008). >>>