Andrei Pleşu – Jurnal de (in)actualităţi

Trăim într-o vreme în care, cu cît ai mai puţină substanţă, dispui de mijloace mai somptuoase. Tot soiul de nătărăi „isteţi“ se îmbogăţesc peste măsură, tot soiul de combinagii rudimentari ajung să conducă ţara, tot soiul de nulităţi inarticulate şi bombănitori de duzină au la îndemînă tribune media de la „înălţimea“ cărora dăscălesc naţiunea şi fac impure, dar influente jocuri electorale. Oamenii cît de cît normali beneficiază, în cel mai bun caz, de condiţii de viaţă decente: nu pot visa la vile boiereşti, la maşini de top, la vacanţe exotice, la salarii groase (cum au unii funcţionari „superiori“, unii crainici de televiziune, unii şefi de firmă etc.). Dacă iei la rînd declaraţiile de avere ale parlamentarilor, sfîrşeşti, am mai spus-o, în perplexitate. Sute de inşi aflaţi la vîrful „elitei“ noastre politice duc un dulce (şi nemeritat) trai răzgîiat, pe baza unor acumulări discrete dar consistente. Privilegii şi mari averi au existat dintotdeauna. Dar fie că erau moştenite, la capătul unor achiziţii de mai multe generaţii, fie că erau obţinute prin efort şi ingeniozitate personale, ele implicau, în genere, trei condiţii:
1. Bogăţia nu se administra niciodată în afara bunului gust. Interiorul aristocratic nu tolera nici în ansamblu, nici în detaliu, cacofonii estetice, gafe vizuale, mitocănii.
2. Bogăţia nu se etala niciodată cu ostentaţia pe care o practică, inevitabil, parveniţii. Nu urmărea să sară în ochi, să fie arogantă, dispreţuitoare. Cu alte cuvinte, exista un anumit firesc al bogăţiei, caracteristic pentru cei crescuţi, de-a lungul cîtorva generaţii, într-o ambianţă înstărită. Pentru noii îmbogăţiţi, spectacolul propriei averi e mai important decît uzul ei. Trebuie ca toată lumea să vadă ghiulul preţios de pe deget, Jeep-ul demolator din trafic, căsoiul supra-dimensionat şi acareturile hollywoodiene ale vilei de familie.
3. O bună parte a averii se investea, adesea, în educaţie. Nu doar în finanţarea studiilor occidentale ale odraslelor, ci şi în cultivarea de sine, într-un anumit ceremonial social, în folosirea nobilă a răgazurilor, presupunînd practica lecturii, a muzicii, a călătoriilor instructive şi a conversaţiei. >>>

Reclame

Daris Basarab – Rugul creaţiei: Nicolae-Otto Kruch (1932 – 1995)

Rugul Creatiei coperta3b1 S â n t a n a: Satul copilăriei, sau, “Satul Natal”,  în exprimarea preferată a sculptorului.

 Pe acest ‘Rug al Creaţiei Artistice’ a ars neostoit talentul celui care a fost sculptorul Nicolae-Otto Kruch. Etnic german după tată, român după mamă, de ‘etnie’ artist plastic, prin vocaţie, prieten universal. A muncit până la epuizare dar nu a cunoscut oboseala. A iubit, mai presus de orice, omul. Portretele lui n-au fost niciodată fotografii. Au fost dezvăluiri ale sufletelor umane. A fost un romantic, sau, poate mai bine spus, un umanist ‘întârziat’, un Rahmaninov al sculpturii.

S-a născut la 10 decembrie 1932, la Sânleani-Arad. A copilărit la Sântana, a urmat Liceul Emanuel Gojdu din Oradea bucurându-se de sintagma ‘Copil minune’ atribuită de Profesorul de desen Ţârulescu, a studiat la Institutul de Arte Frumoase Ion Andreescu din Cluj-Napoca cu profesorii A. Kós şi F. Servatius bucurându-se mai apoi de îndrumarea şi prietenia marelui artist  şi profesor Romul Ladea. A învăţat, dar nu s-a lăsat ‘subjugat’ intrând în viaţă pe cont propriu. Nu s-a lăsat atras de inovaţiile la modă rămânând fidel sufletului său care l-a călăuzit până la moarte. >>>

Anul editorial 2012 – articole de Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Claudiu Turcuş, Şerban Axinte , Elisabeta Lăsconi

În 2012, eu votez nonficţiunea

autor: Paul Cernat

Anul 2012 a fost, cu asupra de măsură, unul electoral (doar a fost, să nu uităm, şi anul Caragiale!). Iar editorial, în 2012 „alegerile“ au fost cîştigate detaşat de nonficţiune. Şi asta în pofida faptului că nici ficţiunea n-a stat rău, reabilitîndu-se spectaculos pe parcurs prin apariţia unor titluri – îndeosebi romane, dar nu numai – semnate de Simona Sora (în opinia mea, Hotel Universal este cartea de proză a anului), Radu Aldulescu (Cronicile genocidului), Radu Mareş (Deplasarea spre roşu), Filip Florian (Toate bufniţele), Stelian Tănase (Skepsis), Cătălin Dorian Florescu (Jacob se hotărăşte să iubească), Daniela Zeca-Buzura (Omar cel orb), Florina Ilis (Vieţile paralele), Ioana Pârvulescu (Viitorul începe luni), Corin Braga (Luiza Textoris), Corina Sabău (Dragostea, chiar ea), Tatiana Niculescu-Bran (În ţara lui Dumnezeu), Dan Perşa (Arca), Alexandru Muşina (Nepotul lui Dracula), Vasile Baghiu (Planuri de viaţă), Florin Irimia (O fereastră întunecată) ş.a. Capul de afiş al interesului public l-au ţinut însă volumele de eseuri, memorialistică sau convorbiri. Iar cînd spun „eseuri“ am în vedere tot ce se poate înţelege prin asta: de la eseul publicistic, politic, istoric sau filozofic la eseul critic sau aşa-zicînd „literar“. >>>

Andrei Pleşu – O aniversare uitată

Pe 4 decembrie s-au împlinit douăzeci şi cinci de ani de la moartea lui Constantin Noica. Nimeni nu pare să-şi fi adus aminte de el cu prilejul acesta. Nici presa, nici scriitorimea, nici editurile care l-au publicat şi, ceea ce e încă şi mai trist, nici noi, cei care am avut privilegiul să-i fim aproape. Sînt sigur că ne-ar fi iertat. Nu-i plăceau festivităţile omagiale. „Să nu mă sărbătoriţi!“ – spusese, pare-se, unui grup de prieteni, la o întîlnire colocvială. În definitiv, e preferabil să fii prezent, zi de zi, discret, dar neabătut, în memoria oamenilor, decît să ai parte, la răstimpuri, de o cădelniţare birocratică, de un strict protocol calendaristic, de „pietatea“ administrativă a gazetelor sau a manualelor. >>>

Brauner, între cuvînt şi imagine

Inspirată şi reuşită iniţiativa Editurii Humanitas de a publica volumul Victor Brauner. Cuvîntul scris şi opera plastică/ 1934-1965, semnat de Mihaela Petrov. Este minunat cînd o editură tipăreşte o lucrare despre un artist român în condiţii grafice remarcabile, a cărui operă este din ce în ce mai cercetată, mai expusă şi mai bine cotată în lume.

 Au apărut, la noi, în ultima perioadă, studii despre opera lui Brauner, destul de firave, în ciuda ambiţiilor pe care le afişau. Sperăm ca studiul de faţă să aducă „o gură de aer“ proaspăt, în privinţa unui artist extrem de bine reprezentat de opera sa. Con­sider că este bine >>>

Constantin Noica şi „cultura de performanţă“

Constantin Noica era în căutarea unor tineri până în 25 de ani, de formaţie filosofică, pentru „cultura de performanţă”, care începea cu studiul limbii germane, greacă veche şi puţină latină, cât să poată citi filosofii medievali. El îşi imagina 22 de intelectuali celebri în România, unul la un milion, şi propunea juni deosebit de înzestraţi, pentru bursa „Humboldt”. Despre aceste lucruri şi multe altele, cititorii pot afla din cartea lui Gabriel PETRIC, Jarul din zăpada sclipitoare. Revederi cu Noica (volum de memorialistică, despre întâlnirile cu filosoful la Păltiniş, dialoguri, scrisori, meditaţii pe marginea textelor, anecdote, ironii, portrete schiţate în grabă, aprecieri despre studii în devenire, erudiţie luată în răspăr…).

>>>

Antonescu, Zelea Codreanu, personaje istorice tabu?

Ecourile stârnite de emisiunea Profesioniştii, realizată de Eugenia Vodă, în care jurnalistul Ion Cristoiu a declarat că liderul Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, a fost un personaj romantic şi incoruptibil, continuă încă să se facă simţite. Plecând de la acest caz, după toate scrisorile deschise, pro şi contra sancţionării emisiunii, o întrebare revine: Cum trebuie abordate astăzi subiectele controversate din istoria României? Chiar mai mult: în ce termeni trebuie discutat despre Corneliu Zelea Codreanu? Dar despre mareşalul Ion Antonescu? Ar trebui să fie cenzurate emisiunile care transmit alte opinii decât cele unanim acceptate despre personaje istorice controversate? La aceste întrebări răspund: Adrian Cioroianu, Andrei Pleşu, Dinu C. Giurescu şi Zoe Petre. >>>

Scrisoare deschisă Doamnei Ecaterina Andronescu

Stimată doamnă,

Ne-am întîlnit faţă către faţă de două ori. O primă dată, cînd aţi acceptat să vizitaţi Colegiul „Noua Europă”. Vă solicitasem o întîlnire pentru a încerca o clarificare de statut a acestei instituţii şi aţi răspuns cu promptitudine şi receptivitate. Îmi amintesc că, deşi ministru, aţi venit la volanul maşinii proprii şi că am putut avea un dialog rezonabil. A doua >>>

Dan C. Mihăilescu- Lui Gabriel Liiceanu, cu prietenie, respect şi erudiţie

„Cînd vrei să faci performanţă culturală, trebuie să ajungi la 70 de ani“, exclama Constantin Noica în Jurnalul de la Păltiniş (ed. a III-a, Humanitas, 2003, p. 216).

Cum să nu-ţi vină să-ncepi tocmai cu aceste cuvinte un text menit să figureze în sumarul unui Festschrift pentru Gabriel Liiceanu, ajuns cu seniorială impetuozitate (şi la fel de imprevizibil profesional) la vîrsta cu pricina? >>>