Alexandru Spătaru – versuri

Unica, Magnifica

Mişcarea e suprema lege
a universurilor
– o uriaşă, neîntreruptă
respiraţie,
succesiune de expansiuni
ce-şi schimbă ritmic sensul.

Într-un târziu s-a-ntrezărit
ce se petrece în
momentele schimbării;
Istoria a consemnat atunci,
într-o euforie generală,
descoperire de senzaţie:
Big – Bang-urile iniţiale!
Dar, oare,
o să-ncapă vreodată
într-o cunoaştere omenească
ideea că nemărginirea este
acelaşi necuprins, oriunde
s-ar afla-n mişcarea ei, >>>

Reclame

Alexandru Spătaru – poesis

spătaruDrumul piramidelor

Mi s-a îngăduit comanda
în maşina timpului
şi am ales programul
pentru saltul înainte.

Am vrut să aflu
cum arată piramidele
în lumea de apoi.

Când am ajuns
la finele călătoriei,
într-un ungher al sinelui
o stranie lumină a înviat
de neînţeles imagini.
Şi, dintr-odată,
mi-am dat seama
că fiinţele bizare
ce m-au întâmpinat
mi-s cunoscute,
oare de unde şi de când?

M-au întrebat nedumerite:

„Chiar nu-ţi mai aminteşti
cum piramidele acelea,
ce-acum le cauţi pe aici,
de multă, multă vreme
le-am trimis pe Terra?” >>>

Alexandru Spătaru – poesis

spătaruCând mă vizitează

Înainte să treacă
pragul asfinţitului,
lumina îşi lasă esenţe,
o altă lumină discretă,
cu vibraţie secretă
– înserarea…

În misterele ei
pământul şi cerul se îmbracă.
Luceferi şi îngeri se pregătesc
de plimbarea nocturnă.
Uneori se opresc şi
în visele mele.
Sunt convins
că nu mă refuză
să-mi recite din marea
poezie astrală.

Fac intense
exerciţii de memorie,
dar dimineaţa nu-mi amintesc
un cuvânt din câte
mi-au spus. >>>

Alexandru Spătaru – versuri

Drumul piramidelor

Mi s-a îngăduit comanda
în maşina timpului
şi am ales programul
pentru saltul înainte.

Am vrut să aflu
cum arată piramidele
în lumea de apoi.

Când am ajuns
la finele călătoriei,
într-un ungher al sinelui
o stranie lumină a înviat
de neînţeles imagini.
Şi, dintr-odată,
mi-am dat seama
că fiinţele bizare
ce m-au întâmpinat
mi-s cunoscute,
oare de unde şi de când?

M-au întrebat nedumerite:

„Chiar nu-ţi mai aminteşti
cum piramidele acelea,
ce-acum le cauţi pe aici,
de multă, multă vreme
le-am trimis pe Terra?” >>>

Alexandru Spătaru – versuri

O reîntâlnire

A fost o noapte neobişnuită.
Ne-am reîntâlnit după
o lungă trecere de vreme.
Nu te-am văzut.
Nici n-ar fi fost posibil.
Demult ţi-a devorat
chipul, făptura
un abis teluric.

Într-o plutire
printre curcubee, erai
doar un contur ţesut dintr-o mătase
din caier de lumină.
Te-am cunoscut din grai.
„Ce grâu frumos, nemaivăzut!”,
ai exclamat laolaltă
cu un lan de spice aurite.
„Şi noi ce
nemaipomenite suntem!”,
i-am replicat într-un extaz comun
cu un câmp de flori albastre. >>>

Alexandru Spătaru – poesis

spataruTerra Regina

Nici timpul n-a crezut
că-n spaţiile fără de măsură doar într-un loc,
parcă stingher – un punct
atât de mic pe hărţile astrale,
e-o strălucire atât de mare.

A cercetat.
În lunga lui călătorie
se aştepta măcar să afle
un indiciu cât de vag sau
vreo succintă informaţie
că ar mai fi pe undeva
ceva să i se-asemene. >>>

Rodica Mureşan: Poezia ca mod de supravieţuire – Alexandru Spătaru

Poet pentru care versul este mereu rezultatul învolburărilor reflexive, Alexandru Spătaru combină în poezia sa solemnitatea cu înfiorarea, austerul cu afectivul, realitatea convulsivă/ traumatizantă cu reveria voluptuoasă, într-o transcriere lirică lucidă şi copleşitoare, pe un ton uneori ceremonios şi reţinut, alteori patetic ori meditativ. Scrisul i se confundă astfel cu propria fiinţă şi devine aproape un gest tautologic, singurul său scop rămânând acum acela de a intra în relaţie de empatie cu structura intimă a cititorilor săi, fapt constatat încă din textul ce deschide volumul de faţă, aşezat drept scurtă şi concisă „predoslovie” către cel pe care nu numai că nu doreşte a-l ignora, dar chiar îl face părtaş la vibraţia lirică virtuală a volumului Delict de speranţă: „îţi caută o carte simţirea/ cea mai

spătaru

Alexandru Spătaru

dinăuntru,/ nădăjduind o întâlnire/ în rezonanţă…” (Cititorule). Aşadar, eul liric are în vedere reacţiile subiective ale unui lector cu o existenţă evazivă ca o justificare a textului şi a intenţiilor poetice, mereu pândite de riscul erorii sau al arbitrariului. Orgoliu poetic exacerbat?!… „Personajul” acesta fictiv şi liric, circumscris prin urmare volumului şi care nu poate opune rezistenţă manipulărilor eului poetic, nu mai poate fi o maşină de construit sensuri, conotaţii şi ipoteze pe care să i le ofere apoi textului, pentru că toate acestea îi sunt deja oferite. Prin urmare, cititorul va deveni „pseudonimul” eului poetic, limitându-i-se astfel propria subiectivitate prin împărtăşirea iluziilor, a eşecurilor, a dorinţelor şi a visărilor acestuia. În aceste condiţii, se pune justificata întrebare: mai construim/producem sensul sau doar trebuie să-l descoperim pe cel deja depus de eul liric?… >>>

Alexandru Spătaru – poesis

spătaruFrunzele mele

Dacă voi fi o toamnă
dăruită cu roade,
veniți să mă culegeți.

Numai să nu mă călcați
pe frunze …

Ultimul concert

La final,
aplauzele nu mai conteneau.

„Întotdeauna,
s-a-ntrecut pe sine.
De data asta însă,
a cântat dumnezeiește!”

Aplauda,
transfigurat de fericire,
și omul de pe scenă.
Și n-avea cum să-i facă să înțeleagă
că nu i se cuvin aplauzele. >>>