Ion Ionescu- Bucovu: „Jurnalul fericirii” de N. Steinhardt „comedia inumană” a universului concentraționar comunist

seria-de-autor-Nicolae-Steinhardt-editura-polirom-jurnalul-fericiriiÎn peregrinările mele ca dascăl prin satele patriei am intrat în casa unui elev al cărui bunic venise proaspăt din închisorile comuniste. L-am găsit lângă sobă, aproape un cadavru, era speriat, cu ochii rătăciți și refuza să vorbească. Atât mi-a zis : „Eu am stat în celulă cu Steinhardt!” Vorbea încet și se uita în toate părțile. „N-am voie să spun mai multe, am jurat că-mi pun lacăt la gură, dacă află ăia iar mă bagă la închisoare.” Nu după mult timp am aflat că a murit.
Povestea lui mi-a revenit aflând cine este N. Stainhardt, acel evreu care a îmbrăcat haina lui Hristos și a scris cartea poate cea mai citită din ultimii 20 de ani, „Jurnalul Fericirii”. >>>

Ion Ionescu-Bucovu: Nicolae Steinhardt – evreul care a îmbrăcat haina lui Hristos

Nicolae-Steinhardt30 martie 1989, o zi obișnuită ca toate zilele…
Rezerva 821 a Spitalului Județean din Baia Mare. Părintele Nicolae era internat cu o zi înainte cu diagnosticul de angină pectorală dureroasă. „Pe părinte l-am găsit, povestește Florian Razmoș, cu perfuzie la mâna stângă, într-o stare de somnolență, din care periodic revenea și comunica cu cei prezenți…” A rămas singur cu părintele, lângă fereastră. „Mai bine stai aici pe pat…ca să nu răcești lângă geam”- l-a invitat Steinhardt. Văzând că i se înrăutățește starea, Florian cheamă doctorul cu un ecograf portabil. „Fetelor, le spune părintele Nicolae surorilor care încercau săi potrivească ecograful, nu vă mai chinuiți, nu aveți ce să-mi faceți.” Adresându-i-se apoi lui Florian : „Florian, aprinde o lumânare dacă ai.” „Da, părinte, am lumânare. Și i-am aprins-o imediat, spunând : „Liniștiți-vă părinte, am aprins lumânarea.” „Acum ia din geantă Cartea de rugăciuni și caută rugăciunea care se spune pe patul de moarte.”- i-a spus părintele. I-a citit rugăciunea cu pricina și a întrebat doctorița dacă e grav. „Da, e grav, i-a scăzut pulsul. Puteți să-i anunțați prietenii de la Rohia care sunt la masă.!” Când s-a întors de la telefon Florian, l-a găsit mort. „A murit, a spus doctorița, nu a mai reacționat deloc. >>>

Nicolae Steinhardt – 100 de ani de la naştere

        “Orb, neghiob şi strâmt la minte, cum mă aflu, n-am fost totuşi atât de stupid şi de neştiutor încât să cred că Hristos ne cere să dăm din prisosul nostru: asta o fac doar şi păgânii. Am fost însă îndeajuns de nepriceput şi de rătăcit în beznă spre a cugeta – ceea ce pare întru totul conform cu învăţătura creştină – că ni se cere să dăm din puţinul nostru. Ba am şi mers până la a mă învoi cu ideea că din pilda celor doi bani aruncaţi de femeia văduvă în cutia darurilor (Marc. 12, 41-44; Luca. 21, 1-4) reiese îndemnul de a da tot ce avem, toată avuţia noastră.

A fost nevoie să nimeresc a citi, acum câtva timp, un text al poetului francez Henri Michaux pentru a înţelege, cutremurându-mă, înfiorându-mă, că Hristos ne cere cu totul altceva. Şi anume: să dăm ceea ce nu avem…” (Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi) >>>

Strămoşul domnului Paleologu

O carte editata si raseditata este „Bunul simt ca paradox“ a celui mai dezinvolt, sigur si aristocratic eseist român: Alexandru Paleologu. N-am idee a câta editie este aceasta de la Polirom din 2011, în cei 39 de ani de la prima ei aparitie (1972). Primele doua însusiri din prima propozitie, „dezinvolt si sigur“, îi sunt atribuite „Conului Alecu“, chiar din titlu, de catre Sorin Lavric, probabil cel mai subtil lector si analist al cartilor atipice din literatura contemporana: al celor cu o „filozofie“ implicita ori la vedere. „Aristocrat“ care „nu-si supravegheaza gesturile, pastrându-si decenta chiar în situatii care tradeaza o crasa dovada de badaranie“, „nobil“, caruia „îi sta bine oricum, chiar în posturi care, pentru altii, >>>

Arhimandritul Mina Dobzeu:”Balaurul Roşu de la Răsărit a venit”

Eruditul eseist Nicolae Steinhardt, care avea să devină părintele Nicolae Delarohia, istoriseşte cu farmec indicibil – drama­tis­mul situaţiei parcă e în plan secund – cum s-a creş­tinat „ovreiul” în închisoa­rea politică de la Jilava, cine l-a botezat întru credinţa ortodoxă. Aplecarea căr­tu­rarului de religie mozaică spre creştinismul ortodox, înţelegem din paginile mărturisitoare ale Jurnalului fericirii, mai apropiat spiritului său decât alte confesiuni creştine, a fost un proces complex, de lungă durată, primele semne ale convertirii făcându-se simţite încă din copilărie şi, mai accentuat, din adolescenţă, când păşea, adesea, alături de părinţi, pragul multor lăcaşe de cult ortodox. („Mai erau – ţin bine minte – şi clopotele de Paşti, acelea diferite: nu îndemnau spre duioşie, ca la Crăciun, ci răscoleau, stăruind făgăduindu-ţi pacea”.) Chiar dacă >>>

Adrian G. Romila- Cei ce sunt curajoşi şi ridicoli

„Între Don Quijote şi cei cuminţi e antagonismul dintre sens şi nonsens, dintre bunul simţ şi simţul comun; între Don Quijote şi Sancho e alianţa dintre acestea din urmă, şi buna direcţie pe care al doilea o poate căpăta de la primul”. (Alexandru Paleologu) >>>