George Petrovai: Limba ce-o vorbim – cea mai măreață catedrală a românilor

Se spune că era odată în Sarmizegetusa un om atât de înțelept, încât putea desluși mersul vremii din bătaia vântului, lucirea stelelor și hârjoneala norilor, că pricepea șoaptele vieții din ciripitul păsărelelor, din parfumul florilor și din dulcele freamăt al apelor și că fără greș își cunoștea semenii din gândurile de-abia încolțite în cugetele acestora.
Iar faima-i peste mări și țări nu era întrecută decât de bunătatea inimii lui și de extrema simplitate a vieții lui de zi cu zi. Căci din bordeiul său doar cu un prici, o masă șubredă și un cuptor cam într-o rână, nimeni nu pleca cu traista goală, ci ploaia caldă a înțelepciunii sale fără odihnă și fără hotar cădea peste sărac și peste bogat, peste smerit și peste îngâmfat, tot astfel cum soarele se dăruiește și celor buni și celor răi… >>>

Reclame

Vavila Popovici – Încurcaţi în socoteli

„Niciodată nu se minte atât de mult ca înaintea unor alegeri, în timpul unui război sau după o vânătoare” –

Georges Clemenceau

Zilele acestea mi-am amintit de un tablou care mi-a plăcut când am vizitat Muzeul National de Artă al României, tabloul pictorului de Octav Băncilă, intitulat „Încurcat în socoteli”. Un școlar în fața unei table pe care este scrisă o înmulțire: 249 x 87. Școlarul este descurajat, stăpânit de un sentiment de neputință, de neîncredere în sine, este depășit de problema unei înmulțiri cu atâtea cifre!!, lasă capul în jos. Dacă ne gândim, este reacția corectă a unul suflet curat, care preferă să nu scoată nici un cuvânt, evidențiindu-se neputința dar >>>

Emilia Ţuţuianu: Agapia – Lumina din adânc

Sanctuar al iubirii…Locul care te ridică în spaţiile cele mai înalte ale fiinţei tale, înlăturând zgura ce împiedică zborul spre iubire. Agapia trage o perdea impenetrabilă peste fiinţa noastră, care se răzvrăteşte dar şi se supune timpului în egală măsură.Înconjurată de păduri seculare, cu munţi bătrâni şi singuratici, Agapia mărturiseşte un sentiment mai cuprinzător al timpului. Trăirile sufleteşti se distilează în bogăţia sacră a efluviilor ce se revarsă asupra naturii înconjurătoare.

O, cum mai strigă, în cugetul omului, natura aici…! Ce tainic se simt legăturile între toate cele create de Dumnezeu, cum se răspândeşte în jur, plecând din fiinţa ei, acea linişte adâncă, cu iz de împăcare şi de iubire a toată lumea! >>>