Maica Benedicta ar fi împlinit 96 de ani

Zoe Dumitrescu Buşulenga, (20 aug. 1920, București – 5 mai 2006, Mănăstirea Văratec, Neamț)

,,Toată sminteala aceasta a tineretului este o iluzie a libertăţii”

Zoe Dumitrescu-Buşulenga, distinsa Doamnă a sufletului cucernic şi a duhului prielnic, ne-a primit, la Văratec, într-o duminică, după-amiază, în casa Măicuţei Frăsinica, unde se primeneşte rostirea şi se perindă veşnicia. Sub privegherea Domniei Sale, Văratecul, Filiorul şi Pădurea de Argint îşi pleacă ramurile întru înveşmântarea Verbului jertfitor. Săraci la sosire, dar, îmbunătăţiţi, la plecare, fericiţi am fost cei care am avut privilegiul de a asculta o mărturisire ziditoare. Continuă lectura

Reclame

,,O lume fără rădăcini este o lume fără morală” – Interviu cu Zoe Dumitrescu Buşulenga

zoe-dumitrescu-busulengaAcademicianul Zoe Dumitrescu-Buşulenga deplânge negarea trecutului si pseudocultura firimiturilor: „Academicianul Zoe Dumitrescu-Busulenga reciteste acum marile opere ale literaturii universale. „Pentru mine personal, spectacolul lumii contemporane” – este dezarmant. Mă simt într-o mare nesigurantă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit”, ne-a declarat doamna academician cu ocazia interviului pe care a avut amabilitatea să ni-l acorde.
Stimată doamnă academician ce credeti dumneavoastră despre propria persoană? Cum o vede Zoe Dumitrescu-Busulenga pe… Zoe Dumitrescu-Busulenga?
Pe total nu m-am gândit niciodată la mine. Nu m-am socotit o persoană atât de importantă încât să mă privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am văzut pe bucăti. Iar opiniile pe bucăti erau foarte diverse, raportat la functia pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine. Când eram copil, eram foarte timidă. După părerea mea eram si foarte cuminte. Mă socoteam putin nedreptătită. În jurul meu erau copii foarte frumosi – verisoarele mele – care-mi dădeau complexe încă de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scăpat însă nici până azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea în public nu m-am vindecat. În întreaga mea carieră universitară făceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar – ori de câte ori le vorbeam studentilor. Si aveam până la sase ore pe zi. Eram înclestată, crispată, de fiecare dată. Pe măsură ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, această stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui să fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decât după 50 de ani, când am zis că nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci mă pot expune. Am avut însă sansa (consolarea mai degrabă) că studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. „Înaintea sfârsitului trebuie să recitesc marile cărti ale literaturii universale” >>>

Zoe Dumitrescu Buşulenga – mărturisiri

zoe-dumitrescu-busulenga„Per total nu m-am gandit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine.

…Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut insa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale. >>>

Zoe Dumitrescu-Buşulenga: ,,O lume fără rădăcini este o lume fără morală”

zoe-dumitrescu-busulengaStimată doamnă academician ce credeţi dumneavoastră despre propria persoană? Cum o vede Zoe Dumitrescu-Buşulenga pe… Zoe Dumitrescu-Buşulenga?

Pe total nu m-am gândit niciodată la mine. Nu m-am socotit o persoană atât de importantă încât să mă privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am văzut pe bucăţi. Iar opiniile pe bucăţi erau foarte diverse, raportat la funcţia pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine. Când eram copil, eram foarte timidă. După parerea mea eram şi foarte cuminte. Mă socoteam puţin nedreptăţită. În jurul meu erau copii foarte frumosi – verişoarele mele – care-mi dădeau complexe încă de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scăpat însă nici până azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de >>>

Intelectualul şi cultura în lumea secularizată: ultimul articol scris de Zoe Dumitrescu-Buşulenga

Zoe.Dumitrescu.Busulenga.foto.mihai-tapliga-agerpres-,,Prin anii ‘20-’30 ai copilăriei şi adolescenţei mele se vorbea mult despre o carte a lui Julien Benda, La Trahison des clercs. Se discuta cu aprindere rolul, misiunea intelectualului în societate, şi opiniile contradictorii se ciocneau. Unii susţineau cu pasiune retragerea şi menţinerea în faimosul turn de fildeş (la tour d’ivoire), alţii cereau imperios implicarea în viaţa publică.

Era după Primul Război Mondial, şi pricina disputei se afla în apariţia curentelor moderniste, faţă de care atitudinile intelectualilor erau diferite. În general, marile conflagraţii dau naştere la mentalităţi noi, provoacă zguduiri în structurile sociale şi politice şimodificări în Weltanschaung-ul intelectualilor. Probabil că ascuţirea instinctului de >>>

Mărturii inedite despre Eminescu ale acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga

A fost Eminescu un om religios? 

În anul 1999, doamna acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga – cercetător în istoria literaturii şi artei universale şi eminescolog de prestigiu – a fost oaspetele Episcopiei Dunărea de Jos, la invitaţia Prea Sfinţitului Episcop dr. Casian Crăciun,  ocazie cu care ne-a acordat un interviu pentru cotidianul gălăţean „Viaţa liberă”. A vorbit foarte mult despre Mihai Eminescu, ,,primul mare poet european al României”, cum îl numea, regretând faptul că încă mai există şi astăzi contestatari ai operei lui. Am rugat-o să ne împărtăşească atunci concluziile domniei sale privind dimensiunea religioasă a poetului. Aceste consideraţii sunt valabile azi şi oricând, fiind rodul unor cercetări intense, pornite din suflet (despre marele poet al neamului românesc, domnia sa a scris numeroase studii şi cărţi, printre care: ,,Eminescu – cultură şi creaţie”, ,,Eminescu şi romantismul german”, ,,Eminescu – viaţa, opera, cultura”), iar la sfârşitul vieţii s-a dedicat  slujirii şi recunoaşterii necondiţionate a lui Dumnezeu: >>>

Zoe Dumitrescu-Bușulenga: Cuvânt și Rugăciune

zoe-dumitrescu-busulenga

„Mărturisirea unei vieţi are pentru cel drept puterea unui lucru sfânt.” Hans Christian Andersen

Nu prea mi-am făcut bilanţuri, să vă spun drept, dintr-un fel, să zic, de teamă, pentru că e foarte mult timp de când m-am născut, la 20 august 1920”, îi mărturisea lui Grigore Ilisei la împlinirea a 80 de ani de viaţă trăită printre cărţi şi printre oameni cea care a reprezentat pentru mine personal, ca şi pentru atâţia alţii, modelul uman demn de urmat în acest periplu pământesc la care ne invită divinitatea, acad. prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, nu omul înger, nu omul sfânt, ci Omul Biserică cu chip de icoană şi cu suflet de melos bizantin. Aşa am perceput-o mereu pe această identitate complexă – descarcerată prin însăşi interioritatea sa unică din vârtejul infernului totalitar –, întocmai ca pe o catedrală a spiritului omenesc la care Dumnezeu a lucrat molcom şi pe îndelete, cu o pereche de schele bine înfipte în temelia puternică a Universului pentru ca truda Lui să rămână cuprinsă simbolic în declaraţia eternă de iubire către poetul romantic universal – Eminescu, pe care Doamna Literelor şi a Rugăciunii a rostit-o întreaga ei viaţă. >>>

Zoe Dumitrescu-Buşulenga: ,,Să deschidem o fereastră largă, spre o lume care să ne înţeleagă şi să înceapă să ne iubească” – interviu cu Grigore Ilisei

Zoe.Dumitrescu.Busulenga.foto.mihai-tapliga-agerpres-– Stimată doamnă Zoe Dumitrescu-Buşulenga, ne aflăm la Văratec, într-un mic rai, care era şi locul de odihnă şi popas al Valeriei Sadoveanu. Mi se pare că dumneavoastră l-aţi descoperit prin prietenia ce v-a legat de această aleasă fiinţă?

– Sîntem aici pe un picior de plai, pe o gură de rai, dar de-adevăratelea, într-adevăr. E o imagine a unui loc absolut de excepţie pe care Valeria Sadoveanu, draga, foarte draga mea prietenă, mi l-a descoperit şi cumva mi l-a lăsat într-o moştenire spirituală, fiindcă aici era un loc de mulţi ani, un loc de întîlnire a atîtor prieteni dragi, unii mai sînt, alţii nu mai sînt. Doamna Lili Teodoreanu, Ştefana Velisar, părintele Anania, care stă mai sus, Profira Sadoveanu, Didica Sadoveanu. Eram aici o mînă de prieteni care trăiam într-un fel de paradis, dublat de o mică societate literară. Fireşte, lucrurile acelea s-au dus de mult şi noi trăim astăzi în alte împrejurări, dar locul a rămas tot atît de frumos, tot atît de binecuvîntat, ca un loc sacru ce se află. >>>

Ce urât ne-am purtat cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga! de Alex. Ştefănescu

Zoe.Dumitrescu.Busulenga.foto.mihai-tapliga-agerpres-A murit Zoe Dumitrescu-Buşulenga! Avea în ea o flacără despre care nu-ţi venea să crezi că s-ar putea stinge, era o iluminată şi totuşi a murit. A închis ochii cuminte, respectuoasă faţă de lume, făcând până şi din dispariţia ei un act de pedagogie. Poate că toţi aceia care îşi deplâng indecent îmbătrânirea, arătând contemporanilor o faţă schimonosită de nemulţumire şi resentimente, vor învăţa ceva din lecţia marii profesoare.

S-a pregătit din timp, cu o smerenie reală, fără nimic teatral, pentru moarte, călugărindu-se, sub numele Benedicta, şi petrecându-şi o mare parte din ultimii ani de viaţă la Mânăstirea Văratec, unde şi-a găsit acum o sută şi ceva de ani liniştea şi Veronica Micle. „Am socotit – explica Zoe Dumitrescu-Buşulenga lui Grigore Ilisei, într-un interviu publicat în revista noastră (nr. 33/ 2000) – că un creştin intelectual trebuie să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii aşa cum se făcea pe vremuri şi mai cu seamă soţiile care rămâneau singure, se retrăgeau la mânăstiri. Era o frumoasă obişnuinţă, mai ales în lumea boierească.” >>>

Zoe Dumitrescu-Buşulenga: „În copilărie, pomul de Crăciun era pentru mine sacru”

Zoe.Dumitrescu.Busulenga.foto.mihai-tapliga-agerpres-În numărul 37/2008, România literară a publicat, cu generozitate, a doua parte a unui interviu cu doamna academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga, realizat în toamna lui 2005. Cea care avea să devină Maica Benedicta fusese de acord cu înregistrarea pe bandă a povestirii autobiografice. Din păcate, nu am ajuns să imprimăm decât o scurtă parte a bogatelor amintiri, presărate cu configurări de portrete care mai de care mai interesante şi mai vii. Memoria ei fabuloasă recompunea atmosfera timpului interbelic în care s-a format, începând cu momentele luminoase, calde, pline de haz ale copilăriei. În 2006, Zoe Dumitrescu-Buşulenga-Benedicta avea să treacă în veşnicie. Regretul imens pentru pierderea irevocabilă a mărturiei unei vieţi întru totul alese – cea a doamnei academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga-Benedicta – ne va urmări întotdeauna. Nimeni, niciodată, nu va mai putea evoca, prin detalii atâtde revelatoare, printr-un farmec deosebit al povestirii, un parcurs biografic şi spiritual unic. >>>

Maica Benedicta(Zoe Dumitrescu-Buşulenga) – Eminescu între credinţă şi cunoaştere

S-au încercat până acum câteva răspunsuri la problema credinţei marelui artist-gânditor, fiecare emiţător dând un caracter aproape apodictic punctului său de vedere. Unii l-au socotit ateu ireductibil, alţii un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea de contextul atât de vast şi complex al întregii gândiri şi opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară. >>>

Zoe Dumitrescu Bușulenga – „Pentru mine nu există moarte”

Pentru mine, timpul n-a curs, nu l-am simţit. Viaţa mea a fost atât de activă şi atât de plină încât un an în plus sau în minus nu s-a făcut simţit cu efecte fizice, intelectuale sau de interes duhovnicesc evidente. Poate am evoluat din punct de vedere spiritual fără să-mi dau seama, dar propriu-zis n-am simţit curgerea timpului. Pentru mine, aceşti 84 de ani au fost un fel de dar ceresc pentru ca eu să înţeleg mai multe lucruri pe care tinereţea, poate, nu le înţelege iar maturitatea le ignoră vrut sau nevrut. Am avut şansa să ajung pănă aici şi să privesc cu bucurie, dar şi cu tristeţe. Vârsta asta lungă mi-a fost de folos pentru comprehensiunea unei deveniri. Ne aflăm într-un moment de gravă înţelegere a sensului vieţii. Fiecare nu priveşte la cel de alături, nu îl interesează decât lucrurile materiale, iar restul este uitat.

>>>

Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu Buşulenga): Să-l apăraţi pe Mihai Eminescu

Rostul acestui articol, pe langa apropiata zi, 20 august, in care Zoe Dumitrescu Busulenga (Maica Benedicta) ar fi implinit 89 de ani, este dublat de durerosul si incredibilul Ipotesti, sfartecat in aceasta perioada de rapoarte, sesizari penale, nepotisme si ordinare aranjamente, fapte de care greu se vor spala locurile devenite sacre pentru milioane de romani.

De ce Zoe Dumitrescu Busulenga?

Recunosc si imi asum ocolisul pe care il voi urma in a vorbi despre Eminescu folosind un exemplu prea putin cunoscut, dar deja atacat la drumul mare. >>>

Emilia Țuțuianu: Sorin Ullea, Profesorul

L-am cunoscut la Văratec…Aplecat deasupra unei măsuţe, învăluit de aburii cafelei, cu o mână sprijinindu-şi fruntea şi cu cealaltă scriind de zor, grăbit, pentru a întâmpina timpul la locul sortit şi stabilit dinainte…

 Cu toate vrăjmăşiile din jurul său el zâmbea cald şi îngăduitor. Te izbeau ochii săi adânci cu care dorea parcă să spargă orizontul hipermetropiei sociale şi spirituale, tonul blajin –stăpânit de o mândrie îngăduitoare– închidea nemulţumirile şi le strivea pe ascuns cu o putere neobişnuită pentru venerabila sa vârstă. >>>