Valeriu D. Cotea- Dumitru Irimia. Mi-ar fi putut fi prieten…

„Intelectualul este cineva aflat în căutarea adevărului dincolo de interesele sale.”

Jean D’Ormesson

Cu profesorul Irimia mă întâlneam rareori – de obicei, în spaţiul din zona Universităţii, uneori la Academie, în vreo duminică întârziată de toamnă, în deal la Copou, când îl zăream plimbându-se, cu Cristina (soţia – n.n.) alături. Ne opream puţin, schimbam câteva vorbe, aproape convenţionale, dincolo de care însă simţeam, amândoi, căldura unei posibile apropieri, a unui anumit fel – acelaşi, mi-ar plăcea să cred – de a vedea, de a gîndi, de a ne raporta la lumea din jurul nostru.

Preocupările noastre diferite, acelaşi program de viaţă încărcat, o anumită – discretă – rezervă, ne-au oprit pe amîndoi să ne apropiem mai mult/au împiedicat o mai caldă apropiere între noi. Ne erau însă de ajuns – şi cred că nu greşesc – scurtele, rarele întâlniri, ne făcea bine tăcerea asumată, odihnitoare, care consfinţea parcă neîntâmplata noastră prietenie. >>>