Răzvan Ducan – „România moluscă” de Mircea Chelaru

a

Doru Dinu Glăvan- preşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, general de armată (r) Mircea Chelaru şi Răzvan Ducan (Tg. Mureş, iunie 2013)

După citirea cărţii domnului general în rezervă, dr. Mircea Chelaru, fost Comandant Corp Armată, fost Şef al Statului Major General, am căutat, pentru început, prezenţa conţinutului în titlu, cuvântul moluscă, atribut atribuit României de azi, ca şi României recente, însemnând „încrengătură de animale nevertebrate, cu corpul moale, lipsit de schelet intern…”. La o primă vedere titlul pare unul nepotrivit, ca să nu zic jignitor, privind starea ţării, însă “la a doua vedere”, ce implică (a implicat) citirea şi analizarea “pe text”, cu argumentele aduse de autor, nu mai este unul hazardat, ci unul îngrijorător de lucid, înspăimântător de realist.
Cartea gândită sub forma a 12 discursuri (12 fiind un număr de echilibru, cu multe semnificaţii religioase şi nereligioase: 12 apostoli, 12 triburi ale poporului lui Israel; la vârsta de 12 ani Iisus a mers la Templu; 12 luni ale anului, etc.) este, după cum spune autorul, în prefaţa ei “mai degrabă o radiografie diagnostic cu toate că are multe dintr-o reţetă de tratament”, care nu încearcă numai să constate, ci să şi explice “de ce s-a ajuns aici”, şi “pentru a-i trezi pe unii din somnolenţa raţiunii…”, în speranţa dislocării inerţiei idioate “a unei aşteptări falimentare”.
Încă de la început autorul se autoidentifică cu poporul român, de la cel “depozitar şi practicantul unor valori de excepţie” la cel care “nu este scutit de defecte majore, de judecăţi în eroare şi comportamente pline de cusur”, etc. Tocmai de aceea expresia “această Românie căreia îi aparţin” este pentru Mircea Chelaru similară coşbucienelor versuri, de a fi “suflet în sufletul neamului”său. De aici grija ca discursul său să fiu unul al atenţiei sporite, al analizelor obiective, dincolo de aprenta subiectivă, al grijii de a nu violenta prin atitudine şi verb ceea ce a slujit “o viaţă întreagă”, prin haina de militară, adică România profundă, dincolo de cosmetizări şi contorsionări, mai mult sau mai puţin voite.
Titlurile propriu-zise ale discursurilor (dincolo de numerotarea lor, ca un antet, de la “Întâiul discurs” până la “Al doisprăzecelea discurs”) sunt tot atâtea laitmotive, în juror cărora, şi în numele cărora, Mircea Chelaru, adună, sortează şi analizează tematic, “starea naţiunii”.
Peste tot în aceste discursuri, deliberat, ca pentru aprofundare, pentru anumite cuvinte cheie sau fraze, autorul foloseşte aldine, “tuşe groase” ce au menirea de a reliefa pilonii reprezentativi în susţinerea ideilor şi judecăţilor. >>>

Reclame

Şapte poeme neprohibite dintr-un „Amor prohibit”, de Mariana Cristescu

 „Poetului îi este cel mai mult teamă de dogmaticul care vrea să extragă mesajul unui poem, pe care să-l arunce apoi deoparte, decât de sentimentalul care declară «Oh, lăsaţi-mă să mă bucur de acest poem!»”, spunea poetul american  Robert Penn Warren (1905-1989). De aceea, nu vreau să extrag, mai mult decât se cuvine, mesaje din poezia doamnei Mariana Cristescu, pentru a mă îndepărta de poeme, ci pentru a mă apropia şi mai mult de ele. Pentru a „ilustra” poezia, am ales un număr de şapte poeme, nu întâmplător. (Dumnezeu a creat lumea în şase zile, iar în cea de a şaptea s-a odihnit, transformând-o în zi sfântă. Odihna din ziua a şaptea marchează un legământ între Dumnezeu şi Om. Sunt  şapte păcate de moarte – avariţia, invidia, mânia, aroganţa, desfrâul, beţia şi lenea. Sunt  şapte virtuţi: dragostea, credinţa, tăria sufletească, speranţa, inteligenţa, cumpătarea, dreptatea etc.) Cifra biblică rotunjeşte ideea generală despre cartea amintită, adică profundul ei creştinism. În fiecare vers autoarea îşi developează inspirat, cu o tentă personală ce-i stă bine, trăirile spirituale, punându-şi, atentă, pioasa întrebare: „…O fi departe,/ aproape,/ acel Dumnezeu?”. Nimeni însă nu-i poate răspunde cu adevărat, pentru simplu motiv că nimeni nu ştie răspunsul. >>>

Despre prieteni din viaţă şi din moarte!

Sub o fotografie din 2003, realizată la Tg.-Mureş de către subsemnatul, înfăţişându-i pe poeţii Adrian Păunescu şi Nicolae Băciuţ (fotografie apărută şi în cartea mea, „Epistole către Adrian Păunescu. Carte de iubire”, aflată la cea de a IV-a ediţie), scriam despre aceştia ca fiind „cei mai buni prieteni ai mei din viaţă şi din moarte”.

Informaţia-mărturisire rămâne valabilă şi în prezent, deşi unul dintre ei, marele poet Adrian Păunescu, este de aproape doi ani în eternitate. Prieteniile adevărate nu se schimbă precum cămăşile sau cravatele, nu se degradează precum clădirile nelocuite, viaţa şi moartea neavând, chiar dacă ar vrea, ce să le facă. Prieteniile sunt clădiri locuite, entităţi vii, clădite pe acţiuni şi fapte reciproce de preţuire, pe afinităţi şi speranţe comune. Sunt >>>