Petruș Andrei, poetul

     Poetul Petruș Andrei este membru al Uniunii Scriitorilor  din România, este autorul a paisprezece volume de poezii dintre care amintim volumul de debut ”Descântece de inima rea” (Editura Panteon, Piatra Neamț în 1995) și volumele apărute  în 2011: ”Oul fermecat” Editura Sfera, Bârlad; ”Și vremea nu mă vremuiește” Editura Sfera, Bârlad; ”Cumpănind cuvinte” Editura Tipo Moldova, Iaşi. În 2012 a apărut volumul ”Fântâna și izvorul” la Editura Sfera , Bârlad.

 Invitație la lectură

    Am recitit zilele acestea volumul de poezii „ Fântâna și izvorul „ al poetului Petruș Andrei. Deşi eram la a doua lectură, am rămas profund impresionată de noutatea expresiei, de muzicalitatea rimelor bogate, de îndrăzneala gândurilor. Din punct de vedere structural, volumul este alcătuit din șapte capitole toate având ca temă tarele societății contemporane. >>>

Reclame

Cristu Georgi – proză

La Medelini

 Aşa nu se mai putea trăi! Începurăm o grevă „spontană”, din gură-n gură. Liderul sindical nu-şi mai avea rostul, distrusese tradiţia de a obţine banii prin muncă, furase cât noi toţi la un loc şi era un pic arestat. Aveam dreptate, meritam lefuri mai mari! Până şi actorii intrară în grevă de solidaritate cu demersul nostru. Ne-am ţinut tari, cu moralul ridicat, şi protestam cu vehemenţă, pichetând intrarea în fabrică.

Naivi cum eram, normal că ne-am bucurat ca nişte copii când m-a sunat nevastă-mea şi mi-a zis că ne-a văzut la televizor. Mi-a mai zis că, dacă mai stau degeaba la fabrică, să nu mai vin acasă. Dar ce ştia ea despre solidaritate?!

Numai aşa se mai putea trăi fără să mai vindem, pe furiş, la fier vechi ce mai rămăsese din dezmembrata făbricuţă. Ştiam, aproape sigur, din surse demne de toată încrederea, că vor s-o vândă ungurilor. După ce vânduseră aurul, petrolul şi gazele, nu puteam lăsa ca istoria să se repete, patriotismul risca să ajungă o adevărată rara avis. Cât pe ce să ne ia şi fierul de la gură! Mai rămăsese doar cel din care erau făcute porţile. Aici nu ne puteam băga, deşi încercarăm. Erau păzite permanent de bodyguarzii fostului manager, ajuns acum deputat (erau proiectul lui). Ne-am scandalizat la maximum împotriva acestui tratament incalificabil! Degeaba! >>>

Filip Blaj – Amintirile unui suflet (debut)

 Mă numesc Felix. De fiecare dată când spun povestea vieţii mele încep aşa : “Eu am murit de două ori. Dacă nu mă credeţi  ascultaţi-mă până la capăt.”.

            S-a auzit un foc de armă. Cred că încep prea ambiguu. Nu ştiţi nici cauza nici rezultatul împuşcăturii. Pentru a vă lămuri ne întoarcem cu vreo nouă ani în urmă.

            Prima zi de şcoală… Eram foarte entuziasmat. Eu şi Baldur <Baldur este prietenul meu de la grădiniţă. Eram vecini. Tatăl lui era mare patron la o firmă de mobilier, iar al meu un biet tâmplar.> intram în curtea şcolii cu părinţii, uitându-ne scârbiţi la cei trei zdrenţăroşi de la intrare. >>>

Un nou număr al revistei Conta

Cel mai recent număr al revistei CONTA  a fost lansat la Sestri Art Gallery din Piatra Neamţ. La manifestare au participat, alături de câţiva dintre redactorii şi colaboratorii publicaţiei, cititori ai revistei. Au participat, de asemenea, fraţii gemeni Irina şi Andrei Nuţu, (prezentaţi publicului de scriitorul Adrian G. Romilă), elevi ai liceelor de artă şi, respectiv, Calistrat Hogaş din Piatra Neamţ, care au interpretat, cu real talent, câteva piese muzicale originale. >>>

Mariana Cristescu – „După Potop”

– Substantivul cel mai vehiculat în ultima vreme este… comunicare, absenţa ei determinând, zice-se, acea însingurare a individului în seama căreia ne-am obişnuit să aruncăm, precum pisica moartă în curtea vecinului, dezvoltarea manifestărilor antisociale până la stadiul unor conflicte colective de largă anvergură.

– Baţi câmpii sau te obsedează cursul de mâine?

– Nici una, nici cealaltă. Gândeam vocal, în lipsa unui partener. Sau, cum ar spune mama ta, conversam singură. Reverberaţiile unor discuţii cu studenţii. Pe mine aserţiunea asta nu mă convinge. Întrebarea care se pune este dacă, într-adevăr, această însingurare constituie motivaţia dizarmoniei colectivităţii, dacă, nu cumva, individul, aflat în căutarea sinelui, se introverteşte tocmai pentru a se recunoaşte şi pentru a-şi regăsi  rotundul armonic. În fond, nu trebuie să te caţeri până în Tibet doar pentru atât. Este suficient să eviţi larma din >>>

Ion Ionescu-Bucovu – Nebunul din vis

Copilăria e un tărâm al visului.

Eram cam de cinci ani,un copil mic și fricos; mergeam adesea prin pădurea Piscului cu cei de seama mea să culegem flori sau să explorăm acel tărâm necunoscut al codrului care-ți dă sentimentul că te afli într-o altă lume. Mă duceam adesea și cu vitele la păscut și intram în adâncul pădurii singur, având grijă de doi boi și o vacă ce era cam plimbăreață  și căreia nu prea-i ardea de păscut. În acele clipe gândurile mele zburau aiurea la fel de fel de fantezii, unele mai năstrușnice decât altele. În pădure mișună fel de fel de vietăți; prin frunzele uscate sunt mușuroaie de furnici, șopârle, șerpi, fel de fel de gândaci, cu coarne, >>>

Geo Galetaru – Voci din penumbră

– Vă mai amintiţi caii noştri? întreabă mama. Acum la Cenad e iarnă şi mama stă cu spatele lipit de cuptor, întotdeauna a fost ea cam friguroasă, făceam chiar haz pe socoteala ei şi-i spuneam că nu ar strica să mai dea jos de pe ea câteva kilograme, şi aşa avea cam multe la vârsta ei. „Cine e gras e şi sănătos”, ne spunea ea cu convingere, cu convingerea încăpăţânată că ne transmite un mare adevăr, şi un îndemn în acelaşi timp, fără să-şi facă însă prea mari iluzii că-l vom urma. >>>

Mariana Cristescu – Cireşoaia

Cireşoaia … O străduţă a Bucureştilor copilăriei, la care cu greu ajungeau străinii de cartier, rătăcindu-se pe drumeagurile labirintice narcotizate de teii, trandafirii, Regina nopţii, crinii şi chiparoasele grădinilor, până la trotuarele înguste, însfârşit pietruite, din câte spuneau gurile rele, cu banii milionarului armean. Mirării mele de copil împiedicat, cu ochii tot pe sus, după cireşele promise de tăbliţa indicatoare, i-a pus capăt tata, de la bun început, cu un soi de mândrie pe care atunci n-am priceput-o: „Strada poartă numele unei cote din Moldova, unde s-au dat lupte grele în Primul Mondial, şi unde au pierit 14.000 de ostaşi români. A curs mult sânge românesc, dar duşmanul austro-ungar a fost înfrânt. S-a ridicat acolo şi un loc de pomenire. O să înţelegi tu când vei fi mai mare”.   >>>

Irina Bek – Parfum de struguri albaștri

Masina gonea pe sosea si parul auriu al Felipei flutura in vântul cald. E ca-ntr-un uscator de haine, îi trecuse prin cap, abia astepta toamna adevarata, cu racoare si seri reci si nu acest început de septembrie care era înca o prelungire a verii incinse. Plecase la drum dupa ce reusise sa-si bifeze tot ce mai era in agenda, încât sa pastreze  un gol de o saptamâna macar pentru o vacanta pe care simtea ca daca n-o va lua, avea sa-i explodeze capul. De data asta, vacanta a fost cumva impusa, parintii sai aveau de gând sa vânda casa in care locuisera zeci de ani, casa copilariei ei. Nu mai erau în stare sa se îngrijeasca de pamânt, de livada, de vita-de-vie întinsa pe hectare întregi. Nu se putea spune ca nu se desparteau >>>

Elena Navlea – Rupți din Răsărit

 « Ma chérie, tu n’aimes pas mes Petits chèvres aux champignons ? » Je boude, je ne mange pas et je calcule : sept  ans de mariage et un jour ! et tout ça, parce qu’on aime tous les deux le fromage de chèvre !

 Italianul mă întreabă în engleză unde e toaleta. Îi indic cu degetul arătător o direcție binecunoscută. Evit cuvintele inutile. Îmi repugnă senzualitatea și engleza ieftină cu accent italienesc de genul « Hellooo !!! My name is Fabio » și « I want to kiss you ». Prietena mea cea mai bună Cami își întâlnește dragostea la prima vedere, ca de fiecare dată când ieșim într-un club și, după figura tâmpă, hipnotizată, știu că-i spune « I like your blue eyes ! ». Am nevoie de o victimă a situației. O caut cu privirea. Vorbește cu o elvețiancă beată. Pe ea, o văzusem în stradă, în fața clubului. Se lipise de un grup de băieți care fumau și beau bere. Cu o sticlă de bere în mână, striga în gura mare ca ea e din Zürich. >>>

Violeta Lăcătuşu – Tante Janine

Violeta Lacatusu – prozator, pictor, Roman

Pe tanti Janine, sora mai mică a bunicii mele, am cunoscut-o când eram în clasa a II- a, căci tata fusese mutat la Galaţi, oraş în care ea se stabilise înainte de război, imediat după căsătorie. Nu auzisem vorbindu-se despre această mătuşă, poate şi din cauză că bunica mea, o fire cam rece, nu prea făcea caz de rude. Tanti Janine avea pe atunci puţin peste patruzeci de ani şi părea, mai degrabă, sora cea mare a mamei.

Era frumoasă şi exuberantă, ne povestea fel de fel de „nostimade”,     n-aveai cum să n-o îndrăgeşti. >>>

Mircea Chelaru: Critica societăţii româneşti antedecembriste – „România moluscă”

Generalul Mircea Chelaru, născut în 1949, este doctor în ştiinţe militare şi a absolvit, pe lângă Şcoala Superioară de Ofiţeri şi Academia Militară din România, Colegiul de Studii Strategice şi Economice de Apărare din cadrul Centrului European pentru Studii de Securitate „George C. Marshall” din Germania şi cursuri internationale de drept militar. În anul 1990, a fost director al Diviziunii III de contraspionaj la Serviciul Roman de Informaţii. A fost şeful Marelui Stat Major al Armatei în anul 2000. Din anul 2008, este general cu patru stele, în rezervă. >>>

Iulia Roger Barcaroiu – Plecarea de tot

     Vara se dezintegrează sub o căldură incredibilă. Cerul alb dezveleşte infinitul şi un miros vag, de putrefacţie, înmoaie aerul. Din departare răzbate cu greu zgomotul străzii, sechestrat de nemişcarea fosforescentă a arşiţei. Clădirile işi unduiesc conturul sub aerul uscat care se ridică din pământ. Ceva, poate presiunea marilor furtuni, electrizează obiectele.

    Îndepărtez uşor jaluzelele şi privesc spre una din curţile interioare ale spitalului. Oboseala imi măreşte ochii. Îmi ia ceva timp ca să o văd; este foarte curată dar stearpă. Zace sub soare, goală, fără bănci, fără scări, fără măcar o umbră peste ea, aproape obscenă. Apoi, totul se schimbă. Simt, mai mult decăt aud, cum treptele se numără sub paşii doctorului. Mă îndrept spre el şi îmi ţintuiesc privirea undeva spre umărul lui drept; are halatul rupt sau poate ars cu ţigara. Si brusc, imi apare din nou spaima. Totul meu, dar totul, depinde de el. Are buzele subţiri şi imi vorbeşte cu prea multă blândeţe. Ştiu ce înseamnă: >>>

Geo Galetaru – proză

Zilele curcubeului

 În unele dimineţi, lumina cădea pe case şi pe arbori cu o violenţă neaşteptată. Acoperişurile ieşeau, brusc, dintr-o obscuritate monotonă şi izbeau retina, făcând-o să vibreze dureros. Era ca şi cum un întreg continent dispărut revenea dintr-o dată la suprafaţă, scuturându-se de mâlul anonimatului şi înaintând, victorios, spre propriu-i contur, spre propria-i identitate. Fantasmele pâcloase ale nopţii se retrăgeau, umilite de năvala aiuritoare a luminii. Treptat, lucrurile din jur, strada, pavajul, gropile din asfalt, coşurile cu gunoi scoase în faţa uşilor îşi defineau cu pregnanţă materialitatea, se încărcau de o pulbere concretă şi, totuşi, inefabilă. Era o oră incertă, în care zgomotele începutului de >>>

Geo Galetaru – proză

Geo Galetaru – publicist, Timişoara

    Copilăria ca un câmp de maci

Până dimineaţă mai era mult. Atât de mult, încât începu să se teamă că nu va avea cu ce să umple timpul: secunde, minute, ore şi iarăşi secundele leneşe şi parşive, târându-se ca nişte muşte grase şi scârboase prin aerul cald şi îmbâcsit de miros de transpiraţie şi de fum de ţigară. Obloanele erau trase şi în cameră era aproape întuneric, dar un întuneric ezitant şi incert, de parcă ar fi fost suficient ca mâna lui să mişte încet oblonul (cel din dreapta sau cel din stânga, n-avea >>>

Despre Bunicul Meu

 Tati Mitică! Strigam cu voce veselă de copil. Alergam spre poartă ştiind că avea să intre.

Auzisem claxonul de la bicicletă încă de la metrii. Ştiam sigur că are coşul plin. Aşa era întotdeauna când claxona. Cobora de pe bicicletă şi noi roiam în jurul lui. Abia aşteptam să mâncăm lebeniţă, cabanos, peştele murat cu ceapă şi toate bunătăţile ce le cumpăra. Era bunicul nostru şi ne iubea. Îi spuneam „Tati Mitică”. Nu ştiam să îi zicem altfel. Era tată pentru noi. Am crescut în casa lui şi ne-a >>>

Românul îngropat în pământul altei patrii

Îl chema Luca şi nu avea de unde să ştie că abisul fără de fund al propriei sale morţi avea să-l înghită cu destul de multă nemilă departe de ţărâna care îi aşteptase cu bucurie primul scâncet al vieţii. Întunericul crâncen al nefiirii din glodul rece al altei patrii îl aşteptase probabil îndelung şi cu infinită răbdare de-a lungul vremii, ca şi cum foamea lui nestăpânită de carne şi de oase nu putea fi ostoită într-o oarecare măsură decât cu mădulare complet străine de fiinţa sa. Ca orice român care gândea că lumea de dincolo de graniţa vestică a ţării de apartenenţă reprezintă raiul existenţei, Luca plecase de acasă cu gândul că pâinea altui neam al pământului este ceva mai bună decât aluatul vetrei părinteşti. Evident, o iluzie, o uriaşă iluzie personală, din chingile căreia avea să purceadă destul de curând către o altă dimensiune a Universului. Nu avea încotro însă. Pornise pe o atare cale ca mulţi, >>>

Rodica Anca – Peregrinările Prinţului cel Trist

Epilog

Au trecut ani mulţi şi multe generaţii şi-au trăit vieţile liniştite şi fericite pe Insula cea Minunată. De la o vreme, însă, ceva a început să meargă altfel de cum ar fi trebuit. Unora dintre ei nu le prea mai plăcea să aibă grijă de ogoarele lor, altora nu le mai păsa de prietenii lor, alţii au început să privească cu invidie peste gardurile vecinilor, nu se mai ajutau unii pe ceilalţi ba, chiar începură să se înşele unii pe alţii şi să profite de naivitatea şi bunăcredinţa celorlalţi. Oamenii de omenie nu şi-au dat seama de schimbări de la început, când mişelnicii erau puţini şi prefăcuţi. S-au dumirit doar mult mai târziu, când aceştia şi-au dat arama pe faţă şi n-au mai avut nici un pic de jenă şi când erau mulţi, prea mulţi şi prea răi pentru a le face faţă. >>>

Cezarina Adamescu- Două meditații despre artă, viață și moarte

KATIA ŞI VISUL

Katia visează. Şi plânge în somn. Şi geme, se încordează, strânge pumnii. Scânceşte. Apoi plânge din nou, cu disperarea celui care a pierdut ceva esenţial şi nu mai are pentru ce trăi. Parcă muşcă pământul şi-l zgârie cu unghiile. Multă durere a strâns în ea această femeie.

        Katia-şi visează fiul. Nu pentru prima dată.

        Fiul ei este mort de unsprezece ani. A fost grafician şi pictor. Şi avea doar 26 de ani.  Dar ea tot îl mai visează. Şi plânge înăbuşit, să n-o audă nimeni. >>>

O prietenie complicată

În anul 1958, doi emisari ai regimului comunist de la Bucureşti (fără mandat oficial expres) plecau la Paris să-l convingă pe Mitropolitul Visarion Puiu să revină în ţară. Fostul înalt ierarh al Bucovinei fusese condamnat la moarte – în contumacie – de Tribunalul Poporului, prin sentinţa din 26 februarie 1946. Acuzaţia: crime de război. Vom vedea mai jos ce fel de „crime” săvârşise prelatul. Nu e nicio îndoială, dosarul fusese fabricat de procurori la ordinul forţelor de ocupaţie, mai exact, al comisarilor sovietici, iar completul de judecată alcătuit, cum ştim, tot la ordin politic, nu a făcut decât să valideze ceea ce i se dictase. Trecuseră 12 ani de exil pentru mitropolit. Cine erau cei doi trimişi, într-un fel, cu mandat de la vârful conducerii de partid şi de stat, se presupune – logic, având în vedere greutatea misiunii -, chiar de la Gheorghiu-Dej. >>>

Ion Creangă- Prostia omenească (poveste)

 A fost odată, când a fost, că, dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti.

        Noi nu suntem de pe când poveștile, ci suntem mai dincoace cu vro două-trei zile, de pe când se potcovea purecele cu nouăzeci și nouă de ocă de fer la un picior și tot i se părea că-i ușor.

        Cică era odată un om însurat, și omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de țâță, era cam proastă; dar și soacră-sa nu era tocmai hâtră. >>>

Vasilica Grigoraş: „Aşa vreau eu” -povestiri

”TUTĂ DE TUTE”

            De când mă ştiu, părinţii şi bunicii, unchii şi mătuşile, toţi spuneau că este bine să mâncăm fructe proaspete.

            Micuţă fiind, mami  şi Buna mă obişnuiau cu gustul tuturor fructelor, făcându-mi, la început sucuri, apoi salate, apoi fructe întregi aşezate şi asezonate frumos pe o farfuriuţă anume pentru fructe. De fiecare dată, Buna îmi spunea cu şarm: te invit, draga mea Sara, să facem o  “burtă de fructe!” >>>

Adrian Alui Gheorghe- Luna Zadar (IV)

o ştie aproape. Helga nu pricepea aceste apucături ale bărbatului său, însă le acceptă ca mai toate lucrurile pe care le făcea şi le spunea Toma.     

9. Toma Penescu era bogat, poate că era cel mai bogat om de pe insulă. Trecuseră mai bine de patruzeci de ani de cînd ajunsese aici la capătul lumii, mînat sau atras de mirajul iubirii. Dar nu acea Valentina, scufundată de tot în cutele memoriei sale, însemna iubirea pentru Toma, ci Helga şi acest mediu în care totul părea să fie dragoste. Uneori mai privise peste ocean, pînă departe, însă de fiecare dată revenea în realitate înfricoşat că aceasta ar putea să dispară ca fumul, lăsîndu-l ca o scînteie stinsă la discreţia vîntului. Helga nu îmbătrînise nici măcar cît îmbătrînise obrazul oceanului, pielea îi strălucea ca unei adolescente, se împlinise doar devenind din an în an mai frumoasă. Nu se mai scufunda în apele oceanului, după perle, dar lunga >>>

Octavian CURPAŞ: Exilul românesc la mijloc de secol XX – „Paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite.

CAPITOLUL V- Când dragostea la prima vedere durează o viaţă de om

„Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemănarea dintre ei”, a spus cândva John Fowels, un celebru scriitor. Este un lucru ştiut că orice căsnicie, ca să dureze, trebuie să aibă la temelie iubirea. Aceasta este pecetea ce ţine laolaltă, cu adevărat, două inimi şi din ea izvorăsc propăşirea şi împlinirea celor uniţi în taina căsătoriei. O căsătorie din dragoste a fost şi cea dintre nea Mitică şi Nicole, soţia sa. Cu toate că lucrurile s-au petrecut cu mai bine de 40 de ani în urmă, amintirile lor sunt încă vii. Să ne întoarcem deci, în timp şi să le aflăm povestea. >>>

Ion Creangă- Povestea porcului

Cică erau odată o babă și un moșneag: moșneagul de-o sută de ani, și baba de nouăzeci; și amândoi bătrânii aceștia erau albi ca iarna și posomorâți ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Și, Doamne! tare mai erau doriți să aibă măcar unul, căci, cât era ziulica și noaptea de mare, ședeau singurei ca cucul și le țiuiau urechile, de urât ce le era. Și apoi, pe lângă toare aceste, nici vreo scofală mare nu era de dânșii: un bordei ca vai de el, niște țoale rupte, așternute pe laițe, și atâta era tot. Ba de la o vreme încoace, urâtul îi mânca și mai tare, căci țipenie de om nu le deschidea ușa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii! >>>

Adrian Alui Gheorghe- Luna Zadar (III)

Toate femeile de pe insulă l-au visat la tinereţe, atunci cînd vine zburătorul, dar nici una nu părea să i se fi dăruit. Aproape toţi s-au dus să ceară un sfat de la Oranka, la necaz, dar nimeni nu o mai recunoştea după asta, ascundea bine acest lucru. Le dădea sfaturile cele mai bune, dar nimeni nu le urma, de parcă ar fi fost incapabili să înţeleagă cu adevărat ce le spusese.Îi cereau leacuri, pe care le prepara ca nimeni altul, dar niciunul nu avea curajul să le şi ia. Vorbea pe înţeles, dar nimeni nu putea reproduce apoi ceea ce spunea el. Dacă erai trist şi te întîlneai cu Oranka deveneai şi mai trist. Dacă erai vesel şi te întîlneai cu Oranka, deveneai şi mai vesel. Cine se >>>

Adrian Alui Gheorghe- Luna Zadar (II)

Oricum, în cîteva zile spera să găsescă un mijloc de a pleca spre Kuala Lumpur, portul cel mai important, unde vin vase din toată lumea. Nu era aşa de departe pînă acolo, Tam Atam îi spusese că în cel mult două săptămîni se va ivi o ocazie. Reflectînd însă la situaţia lui, Toma Penescu înţelese un lucru îngrozitor: nu prea mai avea unde şi la ce să se întoarcă. În ţară vînduse totul, banii îi cheltuise cu nesăbuinţă, în mare parte, pe biletul de croazieră, un serviciu stabil nu-l aştepta, aşa că nu era nici o grabă. Era în lume şi trebuia să ia lumea de partea sa. Era greu, dar nu imposibil. După cîteva luni de trîndăvit pe insulă Toma Penescu dădu cu mîna de fundul buzunarului, banii se topiseră. În acel moment Tam Atam îl anunţă că îi găsise o slujbă: profesor de engleză pentru cîţiva copii ai unor indivizi din protipendada locală. Putea primi pînă la doi dolari pe oră sau aproximativ şase ringgit, moneda locului. Toma se prinse, nici nu avea încotro. În felul acesta îşi lărgi cunoştinţele, învăţa el însuşi despre civilizaţia din >>>

Adrian Alui Gheorghe- Luna Zadar (nuvelă) (I)

„Atunci, copilul tăcu şi se născu” (Petre Ispirescu)

1. În 19…. , cred că era în luna octombrie, a apărut volumul de prozo-poeme al lui Toma Penescu. Volumul se numea Descoperirea numelui şi era a cincea carte a autorului. Primele patru cărţi, un amestec de poezie, proză şi filosofie nu atrăseseră prea tare atenţia, deşi cei care scriseseră în revistele de specialitate recunoscuseră că autorul are talent, că este original. Dar fie că formula nu era pe gustul publicului larg, obişnuit mai mult cu moda chiar şi în acest domeniu, fie că între public şi critici nu s-a legat un dialog, cert e că primele patru volume trecuseră mai mult neobservate. Timpul le preluase la păstrat, pregătindu-le, cum se întîmplă cel mai adesea, pentru postumitate. Am putea spune, astfel, că mai fiecare autor trăieşte în paralel cu propria postumitate, că fiecare acţionează după noroc, după cît îi rezervă soarta. Sau destinul? Cea de a cincea carte a lui Toma Penescu produse, însă, brusc >>>

Dumitru Augustin Doman- proză

„Am plecat spre birou după reportofon, să facem interviul. L­am căutat, dar parcă nu eram în biroul meu, ci parcă într-o vilă de pe malul Adriaticii, l-am căutat până m-am trezit. Poate că Gigi Becali mă aşteaptă şi acum pe locul viran plin de pălămidă şi praf, reparând cu levierul Maybachul şi visând cu ochii deschişi la revista lui personală….” >>>

Constantin Ardeleanu- Bucovineanca

„La bătrâneţe, stătea pe scaunul de la poartă, urmărind trecerea tăzlăuanilor. O piatră de pe şuşă a ricoşat din roata unui camion, gonind aiurea, şi s-a izbit de gard la un metru de el. Se vede treaba că moartea îşi trimisese scrisorile de acreditare, deoarece la câteva luni de la catapultarea bolovanului, o bestie de cojan beat, întorcându-se de la crâşmă, s-a legat tam-nisam de bătrân şi l-a izbit de peretele casei….” >>>

Leo Butnaru- Călăuza

Se făcea că eram într-o toamnă, undeva la mare, la vreun simpozion probabil, dar mă pomenii într-o gară… neclară, difuză, cu uşoară – nu în retuşuri, accente – atmosferă din „Stalker”-ul lui Andrei Tarkovski. Strunele stranietăţii şi străinătăţii nu erau întinse la maximum, ci uşor slăbite, astfel că nici neliniştea, personală şi cea generală, nu era mare, însă se făcea, totuşi, resimţită. În fine, – la un început de drum, de reîntoarcere, – pentru că, nedându-mi exact seama în ce gară din >>>

Octavian CURPAŞ: Exilul românesc la mijloc de secol XX – „Paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite.

 CAPITOLUL II:Amintiri din pribegie –  Refugiat în Iugoslavia

Încă o zi se apropie de sfârşit. Soarele a  coborât spre zenit, iar lumina amurgului îmbracă totul în tonuri de roz, liliachiu, roşu şi albastru. În această seară stau de vorbă cu nea Mitică. Amintirile lui curg asemenea unei ape învolburate, iar trecutul prinde din nou viaţă sub ochii noştri. Prezentul dispare, alungat parcă de povestirile prietenului meu, despre oameni şi întâmplări din vremuri de altădată…   >>>

Octavian CURPAŞ: Exilul românesc la mijloc de secol XX – „Paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite.

  CAPITOLUL I: Trei instantanee cu copii, părinţi şi bunici din   România, la început de secol XX  

  Arizona. Veri fierbinţi, cu frunţile nopţilor mângâiate de adieri pale de vânt şi lumina dimineţilor, limpede şi clară, inundând fiecare colţişor al oraşului moleşit de căldură… Într-una din aceste dimineţi strălucitoare şi calde, îmi amintesc că l-am cunoscut pe nea Mitică. Ajunsesem ceva mai devreme decât stabilisem, la >>>

EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX – „Paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite, Autor Octavian CURPAŞ

Ed. Anthem, Arizona, 2011

Noua viziune socio-psihologică din perspectivă istorică asupra diasporei

 Moto: „Istoria nu este acumularea eveni-mentelor de orice fel care s-au întâmplat în trecut. Este ştiinţa societăţilor umane” Fustel de Coulanges

 Realizând din ce în ce mai mult intensitatea dramatică a inadvertenţelor existenţiale ale prezentului, pentru mulţi dintre români, aflarea noutăţilor sau ascultarea poveştilor (mai ales a celor de succes) despre fraţii lor din diaspora, fie ea americană sau europeană, poate fi o activitate „productivă”, aducătoare de beneficii, prin curajul, voinţa şi încrederea pe care (intrinsec) le furnizează. Un vechi şi valoros crez suna astfel : „ … de ce să invoci o mie de motive pentru care nu ai reuşit, când îţi era suficient doar un singur motiv să reuşeşti?”. Pornind de la această protază, sunt de admirat cei care, indiferent de locul unde se strămută, îşi propun să reuşească, surmontând orice greutate pe care o întâmpină. Oameni care, cu foarte multă dedicare şi un efort pe măsură, prin hărnicie şi „încăpăţânare”, îşi construiesc acolo – departe – o casă (ţara promisă), o familie, leagă prietenii durabile, dar nu uită nicio clipă aroma inconfundabilă a pământului natal, desprins din sacralitate (ţara de suflet). >>>

Dimitrie Grama- După furtună

După ce a dat înconjurul dependințelor și a mângâiat fruntea armăsarilor, Baba Floarea s-a așezat pe banca de granit din spatele fântânii, privind soarele care tocmai își arăta fruntea deasupra zidurilor de la Răsărit.

Toată noaptea un vânt puternic, trăgând după el o furtună de vară, a hăituit munții Aninei, luminând din când în când Valea Mare, unde doar câte o căprioară speriată zvâcnea în sprinturi scurte de la un tufiș la altul.Înspre dimineață norii s-au retras și din ce în ce mai rar, cîte un tunet înfundat mai răzbătea pînă în sat, de undeva de prin Sîrbia. Apoi, ca și când cineva ar fi vrut să compenseze lumea pentru larma din timpul nopții, o liniște profundă, de mormânt, a învăluit satul, muntele și valea. Baba Floarea nu s-a culcat, a stat de veghe toată noaptea, ascultând glasul liber al naturii și acum, când primele raze de lumină au început să răspândească liniștea aceea nefirească, s-a ridicat cu greutate din fotoliul de piele și fără grabă a început să se dezbrace. Rămasă doar în combinezonul lung de in, s-a îndreptat înspre oglinda venețiană care acoperea aproape jumătate din zidul ce dădea spre cancelarie. Cu brațele scurse de-a lungul corpului, femeia din oglindă se uita la Baba Floarea cu o intensitate atât de adâncă, încât îți venea să crezi că, în fond, era vorba de dragoste sau de o poruncă cerească.

>>>

Eduard Dorneanu- Departe de Troia

Departe de Troia (ziua 50)

Oamenii mor. Zidurile cetăţii sfinte rămân în picioare. Tinereţea trece. Poezia rămâne să lupte cu întunericul uitării.   Porţile Troiei se deschid larg. Primul intră stegarul Patterson care înalţă flamura frăţiei deasupra tuturor  pe zidul dinspre nord alături de însemnele celorlalţi luptători care au căutat pământul făgăduinţei. Căpitanul ne ordonă să ne aşezăm câte patru în rând.  >>>

Mihai Pascaru- Alte întîmplări din Munţii Apuseni

„Circulam odată cu trenul pe traseul Brad-Arad. În compartiment cu mine se aflau două bihorence, un moţ şi o moaţă. Mi-am dat seama atunci câte diferenţe pot exista între bihoreni şi moţi în ceea ce priveşte reprezentările asupra somnului…” >>>

Doina Popa- Voalul miresei

„Când au ieşit afară s-a auzit un murmur admirativ iar Maria părea din nou încântată şi strălucitoare de parcă i s-ar fi împlinit aşteptările. Uite-o cum râde, uite-o cum se strecoară printre meseni ca o sfârlează, mică, slabă şi plină de viaţă, uite-o cum se lasă admirată în costumul ei popular, uite-o cum tot mai găseşte puterea să danseze în bătătura casei pe melodia acordeonului mânuit de singurul muzicant rămas la spartul nunţii.” >>>

Liviu Antonesei- noi apariţii editoriale

Lui Liviu Antonesei i-au aparut doua carti simultan, una de poezie la editura Herg Benet, Povesti filosofice cretane si alte poezii din insule si cealalata de proza, un roman aparut la editura Polirom, Victimele inocente si colaterale ale unui singeros razboi cu Rusia. Volumul din urma a fost lansat ca la carte, ieri, 27 aprilie, in Cafeneaua din Corpul R al Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.  >>>

Puiu Costea- remember

publicist, poet, Roman (1947-2011)

S-a născut la 25 aprilie 1947, la Romanpoet, eseistÎntre 1954 şi 1966 a locuit la Piatra Neamţ unde a absolvit liceul Petru Rareş. Activitatea literară a început-o de la vârsta de 11 ani, frecventând cenaclul de pe lângă Casa de Cultură din Piatra Neamţ unde a avut colegi pe N. Cârnu şi Emil Nicolae. După absolvirea colegiului a venit în Roman unde a dus o viaţa literară intensă, conducând timp de zece ani cenaclul Cezar Petrescu  cu care a realizat întâlniri, spectacole de poezie şi colaborări cu alte cenacluri din judeţ şi din ţară. Colaborează la ziare ca Ceahlăul, Luceafărul şi Cronica. Din 1982 a preluat >>>

Marilena Toxin- aniversare

publicistă, Bistriţa

 Publicistă, (născută la 24 aprilie 1957, Bistriţa, judeţul Bistriţa-Năsăud). Studii: Institutul de Psihopedagogie din Iaşi absolvit în anul 2000; Activitate literară: Este membră a cenaclurilor literare ”Conexiuni” şi ”George Coşbuc” din Bistriţa şi a „Societăţii de Haiku” din Constanţa. Are colaborări la cotidienele bistriţene „Răsunetul” şi „Mesagerul de Bistriţa”. >>>

Sidonia Hogaş – biografie

    Fiică a scriitorului Calistrat Hogaş, profesor şi director al Gimnaziului clasic din Piatra Neamţ se naşte la 31 ianuarie 1882 la Piatra Neamţ. Studiile începute la Institutul primar şi secundar de fete, cu internat, intitulat Cultura (care funcţiona în acel timp în fostele case ale Mariei Albu, pe str. Ştefan cel Mare). A avut ca învăţători în cursurile primare pe Ion Mancaş (clasa I); pe Dumitru Neculau (clasele a II-a şi a III-a) şi pe Anania V. Moldoveanu (clasa a IV-a). În cursul superior (gimnazial), a învăţat cu profesori de renume, mulţi dintre ei funcţionând şi la Gimnaziul Petru Rareş, cum au fost: Gr. Sinescu – absolvent al Facultăţii de Ştiinţe din >>>

Calistrat Hogaş- biografie

Calistrat Hogaş (1848-1917)

Se naşte la 19 Aprilie 1848 la Tecuci. Fiul protopopului Gh. Dimitriu si al Marioarei ( născută Stanciu ). Studii la Iaşi ( Academia Mihaileană, Liceul Naţional , Facultatea de Litere ). Profesor de limbă şi literatură română la Piatra-Neamţ, Tecuci, Alexandria, iar ultimul deceniu din viaţă a aparţinut oraşului muşatin ca director al Gimnaziului Roman – Vodă din Roman>>>

Agapia- Un topos al mitologiei nemțene

B. P. Hasdeu

AGAPIA

AGAPIA. Dintre cele câteva localităţi din Moldova numite Agapia (Frunzescu, Dicţ. top., ad voc.) cea mai importantă este o mănăstire din munţii districtului Neamţ, acum de călugăriţe, altădată bărbătească, fundată în a două jumătate a secolului XVI, cam pe la 1570. S-a zis aşa nu după numele femeiesc Agapia, precum s-ar putea crede la prima vedere, ci de-a dreptul din grecește ce semnifică, „agape, repas chrétien, charité”. Episc. Melchisedec (Notiţe istorice, p. 28): „Mănăstirea Agapia, numită din vale, spre deosebire de schitul Agapia din deal, carele este vechea mănăstire Agapia fundată pe la mijlocul veacului 16-lea, datează din anul 1646 şi este zidită de hatmanul Gavriil şi cu soţia sa cneaghina Liliana…” De pe timpul când Agapia era încă a călugărilor, rămăsese pe loc o >>>

George Arion- aniversare

scriitor, jurnalist, București

George Arion (născut la 5 aprilie 1946, Tecuci) este un autor de romane polițiste român, poet, prozator, eseist, libretist și publicist. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

În prezent este directorul Publicațiilor Flacăra din România. Președinte al Fundației „Premiile Flacăra”, președinte al Romanian Crime Writers Club. A fost caracterizat în momentul publicării primului său roman polițist, Atac în bibliotecă, drept „un Raymond Chandler român” de către criticul literar Ovid S. Crohmălniceanu, el însuși autor de paraliteratură. >>>

Vasile Danci-Moroșanu: Fărâme de suflet..

jurnalist, poet, Roman

Cînd îngerii coboară din vise…

Povestioară inspirată de tradiţia românească legată de „Moşii de iarnă”, când se dă de pomană de sufletul celor adormiţi întru Domnul

 Potop de-ar fi, în fiecare an, în sîmbăta de dinaintea lăsatei secului a Postului Învierii Domnului se duce să-şi dea pomelnicul la biserică şi să împartă „poale-n brîu”, vin şi alte bucate despre care mereu spune că „le-a plăcut pe lumea asta morţilor”. Niciodată nu s-a întors din drum. >>>

Constantin Tomșa- Perenitatea și actualitatea lui Calistrat Hogaș

critic literar, Piatra Neamț

 În anul în care s-au împlinit 160 de ani de la naşterea şi 90 de ani de a moartea celui al cărui nume a devenit emblematic pentru Piatra-Neamţ, – am numit pe Calistrat Hogaş, prof. univ. dr. Mircea A. Diaconu, un nume cunoscut şi apreciat în lumea criticii şi a istoriei literare actuale, pune la dis­poziţia cititorilor interesaţi o nouă carte despre cel pe care George Călinesu- în a sa «Istorie a literaturii române de la origini până în prezent» 1-941), îl considera: „…un diletant superior cu o singură coardă şi ca atare un scriitor minor. Însă un minor mare”, iar Tudor Vianu era de părere că este un Creangă trecut prin cultură. >>>

Petru-Ioan Gârda: proză

scriitor, Cluj

Luminile

Se-ntunecase de-a binelea. Ploua mărunt şi des, o ploaie enervantă, căzută pe parbrizul vechii Dacii, ale cărei ştergătoare mai mult sporeau tainele drumului naţional DN… Farurile erau ca vai de mama lor, cel din dreapta avea geamul spart şi fusese cârpit cu o bucată de plexiglas alb, lipit cu Super Glue. >>>

Anca D. Vieru- Numele

 Domnule Primar, subsemnatul Martin Cordelius Văcaru, solicit respectuos schimbarea numelui din următorul motiv…

            Marty ridică ochii de pe foaie și începu să roadă gânditor capătul pixului. ”Mata pune pe hârtie ideile”, spusese Nelu, ”că fac eu cererea. Nu trebuie să fie prea lungă, că n-o s-o citească nimeni.” Mda, dar de unde să înceapă, nu-i deloc ușor să faci pe altcineva să înțeleagă. Și e greu să vorbești despre tine când toată viața ai încercat să treci neobservat. >>>

Radu Tudoran (1910-1992) – in memoriam

scriitor (1910-1992)

Născut cu numele de Nicolae Bogza, la 8 martie 1910, Blejoi, Prahova, fiind fratele lui Geo Bogza; se stinge din viaţă în 18 noiembrie 1992. Este fiul lui Alexandru Bogza, functionar in marina comerciala, apoi antreprenor, si al Elenei Rhea-Silvia.  Cunoscut prozator român, autor de romane de mare succes: „Un port la răsărit” (1941) și „Toate pînzele sus!” (1954), autorul ciclului de romane dedicat României secolului al XX-lea, „Sfârșit de mileniu” și traducător. Nostalgia puternică manifestată față de călătoria pe mare, moştenită probabil de la tatăl său, funcționar al marinei comerciale. >>>