Nicolae Rotaru – Vrăjitorul din orz (Fragment din romanul Uzina de otravă)

Nicolae Rotaru—Așa, care va să zică!? îl întrebai pe Scriitorinc, surprins şi ciupindu-mă să văd de mai sunt viu.
—Dar tu ce credeai? îmi răspunse el, cu cele două tăișuri ale superiorității cu care-mi vorbea: unul al funcție de prim grangur (Nell Roth sau Vanea Kolesov) într-o coagulare care nici mie, actantul ei, nu-mi vine să cred ca este dirijată extraterestru, prin interfațări subterestre ori subterane şi, celălalt tăiș, dat de calitatea de prieten vechi (Nelu Roată), inclusiv de naș literar al meu care l-am poreclit Scriitorincul.
—Păi, m-am aștept să dai un semn de viață, dar nici chiar așa! tranşai.
—Crezi că ar fi fost mai bine dacă ţi-aş fi dat un semn de moarte? mă surprinse şi mă aduse cu picioarele pe pământ. Tot la fel de ușor se poate ajunge şi sub pământ. Mihai Priţache şi Eros Puşcalău sunt doar două exemple. Grăitoare şi… vii!
Așa încât, şi textele de amorsare ale lui Vanea Kolesov cât şi schimbul de replici cu el, le-am considerat un fel de accept, de îngăduință, dacă nu cumva un îndemn de a porni la drum. De fapt – găselniță sau dovadă de lașitate – am lăsat startul luat în cursa epică a acestui nou parcurs romanesc pe seama amicului şi șefului meu Scriitorincul, fiindcă eu mă ocupam de ieșirea în lume şi lansarea la apă a abia tipăritei vedetei torpiloare Încă octombrie, care mi-a mai scurtat scurtata viață cu o postață, din aceeași pricină: editorul. Împricinatul – un împrăștie debandadă şi încurcă lume – se înconjură de leneși patentați, profitori neghiobi, genii ratate, bahici însetați, neserioși notorii, care reușesc – cu girul şi cu ajutorul lui, să strice, să mitroşească tot ce poate fi normal. Deși toate cărțile care mi-au apărut sub egida acestui bine intenționat, pe care mi l-am făcut prieten şi căruia îi datorez, totuși, acești copii de mucava, s-au născut handicapate şi cu prețul aducerii mele, ca autor, în vecinătatea infarctului, nu m-am lecuit. Are un har al persuasiunii, al liniștirii, al asigurărilor că totul va fi perfect încât te determină să recurgi la năstrușnicii şi promisiuni pe care le regreți şi care-ţi macină sănătate, prestigiu, imagine în raport cu personalități de rang înalt, care, unele, şi așa privesc cu invidie evoluția mea în arenele cuvântului, şi, mai ales, cu numeroșii oameni de rând – învățăcei, consăteni, vecini – care se uită la mine cu admirație şi oarece respect. >>>

Reclame

Nicolae Rotaru – Povestea a două destine

Marin Toma şi doamna vieţii sale din întomnarea de pe urmă a fiorului dintâi reprezintă pilda cea mai grăitoare a imposibilităţii de a evita evoluţia unui destin uman. Nu integralitatea trupească, nu sănătatea din carne şi oase sunt sine-qua-non-urile existenţiale, ci vitalitatea spiritului, rezonanţa întru împreunătate a sufletului. Şinele de cale ferată care sunt paralele şi, deci, aparent imposibil de a se întâlni, prin slujirea roţilor boghiurilor echidistante, îşi vădesc eficacitatea „convieţuirii”.
O asemenea vecinătate reciproc benefică şi empatică trăiesc şi cei doi răzbătători şi învingători prin rezonanţe de cuvânt, în convivialitate de semeni, fără a impieta, fără a abuza, fără a solicita. Dimpotrivă, harnicul ctitor şi arhitect de fapte publicistice mirabile (inclusiv prin botezul cu trimiteri onomastice şi etimologice subliminale
Dor de Dor) adoptat ca fiu al câmpiei şi al Sudului de taină şi răscolire întru logos, ajutat de femeia rezonanţelor târzii, Domniţa Săbădeanu, fiică a Nordului românesc dospind de „eminescianism” şi istorie, reuşeşte performanţe de validitate şi valoare incontestabile. >>>

Nicolae Rotaru – fragmente proză

Nicolae RotaruCapitolul unsprezece: ZILE LUNECOASE
„Pasul trece, eu rămân.”(Nichita Stănescu)

Pierzi şi câştigi! continuă să-mi ţiuie în auz sintagma din debutul acestui depănat epic.
Ce pierd dacă tac şi ce câştig dacă spun? Aceasta e întrebarea. Mai shakespeareană ca a lui Hamlet. Sau mai hamletiană ca a lui Shakespeare. Dacă sunt firimitură de dumnezeire, adică de bucăţică muritoare de stăpân al tuturor văzutelor şi nevăzutelor, aş putea să mă consider un lider al ştiutelor şi neştiutelor, al spuselor şi nespuselor, al strigatelor şi tăcutelor. Mai ales azi când nimic nu se mai poate ascunde, nimic nu se mai poate trece sub tăcere. Azi, când totul iese la iveală atunci când nu te aştepţi şi acolo unde nici nu gândeşti. ’Tu-i cicucecâcucâu-l mă-si! Sau, în sens mai larg şi explicit: Futu-i cine-cui-ce-când-cum-cât-unde-le aceleiaşi maică-si! Dar, vorba unei vorbe parafrazate: Înjuri, nu înjuri, vremea poftei trece! Trece dimpreună cu zilele şi cu sănătatea omului…
Bolnav eu, bolnav şi computerul. Este şi domnul P.C. destul de bătrân, dar bolile lui sunt în primul rând a măgarului – am pus pe samar pdf.-uri şi jpg.-uri, doc.-uri şi docx.-uri, wmv.-uri şi avi.-uri, pps.-uri şi mpg.-uri cât nu mai poate memoria lui să ducă! – şi în al doilea rând viruşii importaţi sau troienii infiltraţi din lumea largă cu care sunt în contact virtual prin internet. >>>

Nicolae Rotaru – Două destine

Marin Toma şi doamna vieţii sale din întomnarea de pe urmă a fiorului dintâi reprezintă pilda cea mai grăitoare a imposibilităţii de a evita evoluţia unui destin uman. Nu integralitatea trupească, nu sănătatea din carne şi oase sunt sine-qua-non-urile existenţiale, ci vitalitatea spiritului, rezonanţa întru împreunătate a sufletului.

            Şinele de cale ferată care sunt paralele şi, deci, aparent imposibil de a se întâlni, prin slujirea roţilor boghiurilor echidistante, îşi vădesc eficacitatea „convieţuirii”. O asemenea vecinătate reciproc benefică şi empatică trăiesc şi cei doi răzbătători şi învingători prin rezonanţe de cuvânt, în convivialitate de semeni, fără a impieta, fără a abuza, fără a solicita. >>>

Nicolae Rotaru

publicist, Bucureşti

un azi ucis

Făptura mea de antracit,

De suflet mă simt pustiit,

Golit de vise, gol de vreri, >>>