Nicolae C. Cristoveanu vânătorul şi poveşti despre urmaşii boierilor armeni din Roman

CRISTOVEANU Nicolae C.Nicolae C. Cristoveanu (3 septembrie 1908 – 16 februarie 1993): un nume devenit – curand dupa afirmarea în revista “Vanatorul si Pescarul Sportiv” – marca a seriozitatii si competentei cinegetice, însusiri sustinute nu prin studii de specialitate, ci prin ravna de autodidact si o îndelungata practica vanatoreasca. în virtutea acestor preocupari, dar si a apartenentei la casta “pustilor de elita” ale Bucurestilor, s-a bucurat de notorietate în breasla cu mult înainte de debutul publicistic (1970) si de cel editorial (1980).

Vanator harazit, a fost stapanit de timpuriu de aceasta pasiune, în absenta unor înaintasi cu putere de exemplu pe taram cinegetic: “Aveam 13 ani – o veche pusca cu cocos si cu o singura teava pe care se distingeau, vag, doua initiale. (…) Reprezentam, de fapt, în familie, din punct de vedere cinegetic, o ciudata «generatie spontanee», nici unul din ascendentii mei directi sau colaterali nefiind vanatori. Ei socoteau, de altminteri, «umblatul cu pusca», la varsta mea, ca ceva deosebit de primejdios, însa închideau ochii cu indulgenta fiindca aveam note bune la scoala; iar pusca o capatasem de la un prieten al tatei, care nu mai avea ce face cu ea si o tinea prin casa doar ca decor, spanzurata pe perete, asa cum era moda pe atunci” (Nicolae C. Cristoveanu, “Freamatul padurii”, Ed. Albatros, Bucuresti, p. 65-66). >>>

Reclame