dr. Ștefan Lucian Mureșanu – Elegiile lui Nichita Stănescu și nonnervurile lor afective

Motto: Trupul meu viu și sufletul meu viu, / sau poate mai degrabă dorințele mele, / le-am ridicat ca pe niște globuri mișcătoare / spre stele. (Nichita Stănescu, Cântec de om)

Nichita StanescuCuvinte cheie: elegie, imagine, Nichita, superrealism, eu, lumi

1. Greul interior al imaginii create în elegia lui Nichita Stănescu

Nichita Stănescu s-a născut în acel sfârșit de martie, într-un an al dublului magic al cifrei trei, ca senzor al vibrațiilor unei poezii ce anticipa începutul unei noi ere în creația versificată, o naștere cu mult înaintea celei care avea să justifice eliberarea eului față de un sistem rigid. El avea să fie unul dintre aceia care urmau să netezească drumul spre o creație spontană. Suprarealismul lui întrezărea drumul abrupt al superrealismului mileniului trei, în care superexistența dezvăluia închisul din interiorul dezvăluit și dezvelit de valtrapurile reținerilor o literatură în care cuvântul avea să lovească imaginea imaginației extrovertite. Tipul exhibiționist supraviețuia alături de cel introvertit și îi demonstra libertatea ca bun simț, chiar dacă goliciunea lui punea în valoare formele ascunse ale firii și ale cuvântului: ”El începe cu sine și sfârșește / cu sine” (2009:101), avea să scrie în începutul primei sale elegii, poetul-om Nichita Stănescu. Continuator al sistemului previzionar bacovian, interpret al unor unor semne bizare ale existenței fiindului, cercetător ale eului cosmic, cu care armoniza și-și petrecea marele timp fiindual, versul măiestrit al poetului descindea ca un hrismos în începutul de viață al sortitului: ”Nu-l vestește nicio aură, nu-l / urmează nicio coadă de cometă.” El cercetează ca un astrolog, fiind însuși un eu cosmic, când binele ar putea da omului legătura de care să se poată prinde și ridica. >>>

Reclame

Nichita Stănescu – „Respir, doctore, respir”…

„Mă mut în lup
pentru că este vremea
schimbării lupilor
în clopote.”

(Nichita Stănescu).

  „Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui, a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut…” (Eugen Simion)

Iarăşi am păşit uşor, şi în trecutul decembrie 2012, peste dureroasa amintire a plecării lui Nichita. Încet, în vârful picioarelor, cu scuza, poate, de a nu-i tulbura somnul celui care adunase în ochii săi mari  tot verdele codrilor unui „pământ numit România”. Plutind îngereşte deasupra unei lumi înnobilate de geniul său, fiul ţăranului Nicolae Hristea Stănescu, din Prahova, şi al nobilei rusoaice Tatiana Cereaciuchin, membru post-mortem al Academiei Române, deţinător al Premiului internaţional Johann Gottfried von Herder şi nominalizat, în 1980, pentru Nobelul pentru literatură, a dăruit poeziei române universalitate. >>>

Artur Silvestri- „Nu suntem singuri”: lansarea volumului la Salonul Internațional de Carte Bookfest 2012

Salonul Internațional de Carte BOOKFEST 2012 a găzduit sâmbătă, 2 iunie 2012, în spațiul special pentru evenimente Scena AGORA, lansarea volumului de convorbiri literare cu Artur Silvestri „Nu suntem singuri”, Ediția a IIa, îngrijită de scriitoarea Mariana Brăescu. >>>