Iosif Haidu sau despre demnitatea graficii

Această prezentare necesită JavaScript.

Există o prejudecată statornică în lumea artelor, potrivit căreia pictura în ulei ar fi mai valoroasă decât grafica.
Un argument ar fi valoarea de piaţă a unei lucrări plastice: dacă un tablou în ulei poate depăşi, la licitaţiile internaţionale, câteva milioane de dolari, cu grafica nu se întâmplă acelaşi lucru.
Există apoi sentimentul că grafica ar fi, de fapt, o eboşă, un crochiu, o schiţă, artistul pregătind ulterior ”marea lucrare” în ulei. Lucrurile nu stau evident aşa şi, în Germania de pildă, o asemenea prejudecată nu mai funcţionează, prestigiul lui Dürer obligând la reevaluări, la reconsiderări.
Chiar dacă pictează şi uleiuri, Iosif Haidu este până în vârful peniţei, creionului şi unghiilor,un grafician.
Temperamentul său polemic, nevoia de a se mărturisi rapid privitorului, mâna sa nervoasă, credinţa că prin grafică eşti mai aproape de esenţa lucrurilor – toate acestea l-au făcut pe Haidu să aleagă această artă.
Trebuie spus că, psihologic, grafica e mult mai dinamică decât pictura în ulei, atinsă de academism, de reveniri, de o anumită stabilitate psihică pe care nu o mai are artistul contemporan. >>>

Dan Gabriel Arvătescu, un prozator militând pentru o proză liberă, libertină, lilială, lucidă şi ludică

lansare eu chirurgul2

Un prozator insolit şi insolent, aflat, incredibil, la prima sa carte – Eu, Chirurgul, cu o proză pendulând între pamflet, eseu, povestiri fantastice, fabulă şi texte din noul roman francez, după ce a cutreierat cu folos spaţii literare precum cel britanic, chinez, japonez, danez, românesc, german, austriac, italian, francez, rus etc. este doctorul romaşcan Dan Gabriel Arvătescu.
La prima vedere, proza sa descumpăneşte, lipsindu-i adesea (aparent!) un element esenţial al epicului: naraţiunea. În schimb descrierea şi dialogul se dezvoltă aparent liber, haotic chiar (pentru cei care nu cred în legile haosului, în structurile laxe), libere şi libertine.
Evident, nici descrierea nu e descrierea clasică, cu epitete cromatice sau ornante înşirate ca mărgelele pe aţă, ci o deschidere spre imaginar, în acest imaginar strecurându-se un dialog indus, adică un monolog adresat. >>>

Lucian Strochi sau poezia din zaţul bibliotecii

  „Viata ta nu este decît o pierdere de cuvinte”

Un autor putin comentat, putin vizibil, desi prolific în cărti, cu un start foarte promitător în valul optzecist, între timp răzletit de acesta, în favoarea unei cariere literare discrete, marginale, este Lucian Strochi (n. 23 iulie 1950, Petrosani, de aproape patru decenii stabilit în judetul Neamt). A debutat ca prozator, întîi în revista „Amfiteatru”, apoi, la 11 ani de la absolvirea Facultătii de Filologie a Universitătii Bucuresti, cu volumul de povestiriPenultima partidă de zaruri, Cartea Românească, 1985), salutat cu interes de colegii de generatie, Mircea Nedelciu, Vladimir Tescanu si Sorin Preda, urmat de un roman cu tentă politistă, Gambit (Ed. Militară, 1990). Intervine un viraj brusc spre poezie, prin volumul Cuvîntul cuvînt (Panteon, 1994), după care e de remarcat balansul constant între >>>

Scriitorul și omul politic Vasile Butulescu a conferențiat la Roman pe tema educației prin arta dramatică.

Sala Amfiteatru a Parcului Multiplex a organizat un eveniment cultural la care au fost invitați dramaturgul Valeriu Butulescu și trupa de teatru “Gong” din Roman. Întîlnirea dintre Valeriu Butulescu și trupa de teatru, coordonată de Cătălina Bostan, nu a fost o alăturare întîmplătoare, întrucît piesa de debut a dramaturgului – „Veșnicie provizorie” – se află în repertoriul tinerilor care alcătuiesc trupa “Gong”. >>>

Constantin Tomșa: Lucian Strochi- Teatru

critic literar, Piatra Neamț

Au trecut mai bine de patru decenii de când scriitorul Lucian Strochi a debutat într-o publicaţie (1966) şi aproape un sfert de veac de la editare- primei cărţi {«Penultima partidă de zaruri», povestiri, 1985), timp în care zestrea sa scriitoricească s-a îmbogăţit cu proză (două volume de povestiri «Memoria fulgerului», 1999 şi «Ceasornicul lui Eliade», 2006; trei romane «Gambit», 1990, «Cicatricea», 1996 şi «Emisferele de Brandenburg>. 2001), cu poezie {«Cuvântul Cuvânt», 1994, «Purtătorul de cuvânt», 1996. «Sonete», 1998, «Monere», 2000, «CV», 2002, şi «Versuri», ediţie bibliofi­lă, 2002), cu eseistică {«Introducere în fantastic. Dimensiuni ale fantasticu­lui în opera lui Mircea Eliade», 2003, «Fantasticul în proza românească. 2004, «Paradoxala Olanda», 2004), cu «Antologia muntelui. Poezie cum românească», 2005, cu publicistică ocazională risipită în presa cotidiană. >>>